Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

luni, 28 februarie 2011

"Ce visam în copilarie sa ma fac când voi fi mare?"

Nu pot sa o refuz pe Carmen, iar destainuirea mea e scurta si anosta.

"Ce visam în copilarie sa ma fac când voi fi mare?"

Sa ma fac mare. Sa apuc sa ma fac mare. Sa adun cat mai multe zile la viata mea.
Si asta imi parea grozav.
Acum sunt mare. Vis implinit.

De-ale înţelepţilor :)

Preluată de la maximazilei.ro

Cu pumnul strâns nu se poate da mâna cu cineva.Indira Gandhi

...în ziua de azi, întinzi mâna relaxat şi ţi se strepezeşte gura. (Cleo- înţelept în viaţă)

sâmbătă, 26 februarie 2011

Cunoaşterea

Începusem deunăzi o discuţie cu Nona şi în final am ajuns să vorbim despre cunoaştere. În special vizam cunoaşterea vieţii şi a celorlalţi. Referirile la conoaştere, cele spuse de noi sunt destul de diferenţiate pentru a fi scoase din context, iar ca idei astea ar fi :

Sophie: Cat de corecta e cunoasterea? Tinde spre...cat sa fie?
Nona: Cunoasterea e cunoastere. Nu exista cunoastere corecta sau gresita. Exista, cum spuneai, o interpretare subiectiva. Si nici asta nu-i sau corecta sau gresita. Ar trebui sa fie maleabila :) 
Sophie: Despre cunoastere...mai sus cu un rand scrii 'Imi vei da dreptate'. Crezi ca ai o cunoastere. Te astepti sa ajung si eu la ea. O consideri buna. Ce te face sa crezi ca voi ajunge la aceeasi cunoastere ca sa-ti dau dreptate? Cand este subiectiva. Nu-ti insusesti o cunoastere daca nu o consideri sau buna sau rea. Dar in fond, cand intrebam spre cat sa tinda o cunoastere, ma refeream la mult sau putin. Clar exista cunoastere graduala. 
Nona: Singura precizare pe care as face-o, acum la final, este ca eu nu pun etichete de bun SAU rau. Ci doar de util sau inutil. 

Sintetizat, ce s-a spus de noi două despre cunoaşterea e  că poate fi:corectă, greşită, subiectivă, maleabilă, buna, rea, graduală, utilă sau inutilă.

Cunoaşterea evidenţiază diferenţele, crează "eu" şi "tu". Cunoaşterea crează distanţă.
Unii sunt de părere că omul a căzut prin cunoaştere. Cunoaşterea crează subiect şi obiect, cunoscătorul şi cunoscutul, observatorul şi observatul.
Definiţia cunoaşterii pe cât e de imprecisă, pe atât e de vastă. Nicio cunoaştere nu seamană cu altă, respectiv nu există o definiţie atotcuprinzătoare a cunoaşterii. Semnificaţie clară a cunoaşteii există în logică şi matematică.
Prin cunoaştere se manifestă raporturile dintre om şi lume, dintre interior şi exterior. Cunoaşterea înseamnă şi experienţă personală. Îngrămădeşte într-un cadru teoretic rezultatele percepţiilor unui obiect asupra căruia simţurile se concentreză.
Pentru cunoaştere folosim patru medii condiţionate de mediul înconjurător: simţurile, raţiunea, tradiţiile, intuiţia. Mai trebuie să menţionez că funcţia acestora este condusă în măsură mai mare sau mai mică de subconştient.

Ceea ce folosim pentru cunoaşterea omului este cunoaşterea comună realizată pe baza înzestrării native, naturale, intuitive, limitată de experienţa de viaţă acumulată. Însă nimic nu este precis conturat, nedispunând de obiective proprii şi clar definite. Este o cunoaştere spontană, lipsită de acurateţe şi rigoare bazată preponderent pe intuiţie. În cunoştinţele astfel obţinute sunt amestecate elemente esenţiale cu cele parazite, obiective cu subiective, intelectuale şi afective, constructive şi valorizatoare...şi slavă cerului, suntem atât de diferiţi din toate aceste puncte de vedere. 

Cunoaşterea e cunoaştere ? Fiecare vede corect, dar niciunul nu vede tot.

Curioşii şi elefantul

Un elefant a fost adus în timpul nopţii, pentru o expoziţie, într-o cameră întunecată. Oamenii au venit în număr mare. Pentru că era întuneric, vizitatorii nu puteau vedea elefantul, aşa că au încercat să îi simtă forma pipăindu-l. Dat fiind că elefantul era mare, fiecare vizitator putea să atingă numai o parte din animal, descriindu-l după propriile impresii în urma atingerilor. Unul dintre vizitatori, care atinsese un picior al elefantului, a explicat că acesta ar fi precum o coloană puternică; un al doilea, care îi atinsese colţii, a descris elefantul ca pe un obiect ascuţit; al treilea, care simţise urechea elefantului, a spus că elefantul era asemănător unui evantai; al patrulea, care mângâiase spinarea, a afirmat că animalul er fi la fel de drept şi plat precum un divan.
(după Mowlana, poet persan)



vineri, 25 februarie 2011

Târgul de mărţisoare

În sfârşit şcoala copiilor vine cu ceva inedit, Târgul de mărţişoare. 
Atunci când organizarea nu e proastă s-ar putea să fie şi din cauza lipsei cu desăvârşire.
Nu prea înţeleg copiii cum se vor petrece lucrurile, nu înţeleg nici eu.
Având în vedere că ambii copii au fost implicaţi în program mi-am luat nepoţelul, un tip de clasa a III-a, cu mine.

La etaj se află târgul, Vladi are o masa împreuna cu două colege.
Vladi cu mărţişoare, fetele cu felicitări.
Mărţişoarele lui Vladi făcute pe de-a-ntregul manual. Începând de la sforcică până la mărţişorul în sine.

Lucrurile s-au petrecut cam aşa...
Cu multe zile înainte Vladi şi-a cumpărat aţe roşie şi albă pentru fir. A făcut câteva zeci de şnururi. Cum ştia că târgul va avea loc joi care urmează a stat copilul relaxat. Ei bine, ieri, miercuri, află că această joi şi nu joi care urmează se întâmplă întâmplarea. Drept urmare am cumpărat nişte biluţe colorate să confecţioneze copilul mărţişoarele. Cum la mine dacă e miercuri e şi miercurea fără cuvinte dar mai e şi yoga, îmi zic că îndrum Copilu si-i gata piesa. 

Dar NU, nu aşa decurg lucrurile precum visează omul. Pe Vladi îl apucă disperarea şi deşi, în general, el este cel care are răbdare la aşa ceva, de data asta n-a avut. Evaluez rapid situaţia, mărţişoare plus lecţii, aşa că dau la o parte yoga şi ne punem cu Silvia la inşirat biluţe. Pe Vladi l-am trimis să facă altceva ce se pricepe, adică niscavai iarbă pentru cai, respectiv clătite.

Conform planului de afaceri, pentru că vorbim de profesionişti, Vladi avea notate cheltuielile făcute pentru calculul costului/produs şi şi-a făcut şi o rubrică pentru profit ( nu şi pierderi, ceea ce e de bine din punctul de vedere al optimismului în afacere, nu şi indicat să nu ai în vedere acest aspect). 

La ora 17 părinţii au fost invitaţi într-un amfiteatru mic unde aşteptau nişte pitici de clasa I . Instincul meu de conservare m-a avertizat de pericol astfel că mă reped spre uşa trăgându-l după mine pe nepot. Ei bine, după două ture de copii prin serbări îţi vine să-ţi plăteşti toţi vecinii numai să te scape de un asemenea supliciu, SERBARE. 

La uşă o profesoară mi-a tăiat avântul dar mi-a promis că totul durează puţin, vor dansa fetele de la liceu în final. Îmi zic că merită Silvia un asemenea sacrificiu şi mă întorc spăşită. Am prins loc în picioare, desigur. Pe nepoţel l-am împins cu grijă lângă o doamnă.
După cum am zis, clasa I. Ups, cântă piticii 3 cântecele şi părinţii se ridică să plece. Mă aşez repede pe un loc eliberat lângă o cunoştinţă si-mi pun nepotul în dreapta. Vin cei de clasa a doua, unii cântau mai fără voce decât alţii. Şi-au mai şi exagerat, au cântat cinci melodii. Urmează clasa a treia. Îl văd pe nepot că se ridică şi-mi zice că trebuie să meargă să cânte.
"Dar tu ai serbare?" întreb pentru siguranţă.
Avea. Ce să mai...e neam cu mine.
Clasa a treia, de mare calitate. Au fost scurţi. Aşa copii,vedeţi că se poate? Scurt!
Părinţii s-au tot schimbat iar când să danseze Silvia mai eram vreo 10 în sală.
Dar ce frumos a dansat! Şi ce frumoasă e! Şi ce...poah...
Din păcate n-am să vă arăt nicio poză.

Dar Vladi e ieşit cu profit. Jumătate de mărţişoare le-am cumpărat noi, familia.
Mai merg şi la anul dar intru direct la dans, daca nu, nu.

Şi acum mă scutură frigul din cauza serbărilor. Când trebuia să mergem la Vladi la serbări, mai ales la el, ne certam care să meargă, Toţi eram ocupaţi brusc şi dintr-o dată.Vladi nu cânta niciodata nimic.Şi mai şi lua nişte poziţii...pffff mai bine să nu-mi mai amintesc.
Când trebuia dus la circ sunam toate neamurile, ne ofeream să le plătim biletul şi o cola numai să meargă cu al nostru. Sigur, tot eu n-am ratat nicideunele.
Ce bine că au trecut!

marți, 22 februarie 2011

Aiurele

Am avut şi eu momente ca oricine în care m-am întrebat "ce caut eu în viaţa mea". Au trecut.
În mod paradoxal, deşi am uitat de ele, acum se întorc.
Nu momentele în care să repet acest lucru, ci faptul că trebuie să le "frunzăresc" din nou.
În week-end am fost în Braşov. Sâmbătă dimineaţa a nins cu fulgi imenşi. M-a nins cât am făcut drumul pe jos.
Totul era din nou alb în jur.
Am călcat cu încredere pe asfaltul acoperit. Uneori zăpada nu ascundea decât o baltă zdravănă cu noroi.
Ce coincidenţă!
Numai Ana a lui Manole a fost "acoperită" cum trebuie şi tot am aflat de ea.
Noroiul reapare uşor şi repede, să calci doar zăpada.
Nu-i curat până nu faci curăţenie!
Îmi plac lucrurile bine făcute. Am promis că nu am să spun nimic, dar am spus.
E bine că fac ce trebuie, nu ce zic că fac.

(hmmm, m-am decis , am să scriu despre cunoaştere, trebuie să termin discuţia cu Nona...asta pentru că am mai văzut pe alocuri nişte semne că tre să mă lămuresc în problema asta. In curand, da?)

duminică, 20 februarie 2011

Orange

Mai nou tot ce e orange incepe sa-mi 'puta'. Singura asemanare dintre aceasta postare si cea de aici este de atitudine.
Am fost vineri sa-mi cumpar un telefon nou. Cel vechi a suferit un accident. Nu, nu din cel clasic. Altul. Incerc sa mentin variatia in viata mea.
Stau la rand la dispecer, iar in fata mea in rand sunt cateva domnisoare. Ma amuz bucuroasa cand aud ca nu sunt singura de pe plantea asta care nu-si cunoaste numarul de telefon. Astept cuminte sa-mi vina randul. Dupa 5 minute, vazand ca nu prea avansam intreb baiatul daca stau in loc bun in cazul in care vreau sa cumpar un telefon. Imi raspunde peste capetele celorlalti, e in regula, sunt in locul potrivit. Ajung fata-in-fata cu el si-mi da un numar de ordine pentru unul dintre cei doi consultanti orange. Daca tot mai am de asteptat, cei doi consultanti existenti fiind ocupati, imi sugereaza sa ma uit la telefoanele expuse.
Mare scofala, pe principiul ca nu-mi aleg partener de viata, masina sau casa, dupa alte 5 minute stiu bine ce vreau, un Nokia, cu butoane. Cu doua butoane.
Ma intorc la consultanti, mai stau alte 5 minute si vad cum un client se ridica si incep sa schimbe cuvinte de final. 
Stiind ca nimeni inaintea mea nu a mai primit numar de ordine, ma consider cu siguranta urmatorului client,  si  privesc spre consultant. Discutiile dintre cei doi au alunecat demult in chestii private. Rad amandoi barbatii. Eu privesc nesimtit, dupa alte 5 min si ma pozitionez ostentativ in fata consultantului. El fara nicio problema se amuza in continuare cu celalalt client, dar iritat de prezenta mea 'ma lasa' sa-i privesc spatele.
Incep sa ma ingrijorez pentru ca sunt in magazin de 25 de minute si inca nu am vorbit cu nimeni. Am timp pentru orange o ora si inainte cu 25 de minute eram convinsa ca este timp berechet. Privirilor mele insistente se mai adauga inca doua perechi de alte priviri. Barbati. Si ei spera sa 'jigneasca' consultantul cu o intrebare. Dupa un timp ei renunta. Eu ma incapatanez.
Cum in general cand doi barbati se 'simte' bine simt impulsul sa stric armonia, de data asta chiar era necesar.
Afisez un zambet amabil si-i intreb daca nu ar fi mai indicat sa iasa impreuna la o cafea dupa programul de serviciu.
Ce credeti ca-mi raspunde consultantul ?
'De fapt, eu nu sunt in timpul programului'
WOW
Pai, mamicule, atunci du-te acasa, nu sta in magazin in uniforma de serviciu, la povesti, cand magazinul sta intesat. Caci intre timp au venit multi altii.
Ii spun ca nu ma priveste, sa mearga sa trimita un coleg care este de serviciu, atunci. Si sa stea la povesti in vestiar sau in depozit dar nu in fata mea.
Mai stau 5 minute cand il vad pe consultant ca are o discutie cu cel de la dispecerat, fac schimb si vine celalalt sa vorbeasca cu mine. Are o fata trasa...nu-i face placere.
Ma intreaba cat timp lucrez eu pe zi, cate ore. Ma intreaba, imediat apoi daca eu stiu ca acel coleg a venit mai repede la serviciu. Pentru a se ocupa de clienti.
Ii spun ca eu sunt client si eu nu am simtit decat indolenta lui, pe cand eu vreau sa cumpar numai un telefon. Nimic altceva. Si nu inteleg de ce trebuie sa-mi iau o zi din concediu pentru a face acest lucru. Intr-un final isi da seama ca eu sunt totusi clientul si isi aminteste care este rolul lui. Ma intreaba daca cunosc ofertele. Nu, nu le cunosc si nici nu ma intereseaza. E vorba sa cumpar un telefon nu sa iau decizii de viata ca sa necesite sa aloc atata timp. Il rog sa nu mai vorbim, ci sa faca factura si sa pregateasca telefonul cat mai repede ca vreau sa plec. Timpul e pretios. 
Asa am scapat numai intr-o ora si jumatate, in total.
De cate ori ma duc la orange ma enervez. Sunt totusi bucuroasa, data trecuta am asteptat pana am ajuns la consultant o ora. Macar atunci se ocupau de clienti , nu intindeau barfele pe sfoara.
Si nici nu mi-a putut recupera numerele de telefon care erau salvate in cel stricat. Zicea ca nu a reusit. Asa ca cine a fost salvat pe cartela, exista. Dar foarte multe numere de telefon nu le mai am.
Cand mai aveam putin si terminam cu consultantul o alta doamna il intreaba cat mai dureaza ca ii expira timpul de parcare. Asta inseaman ca statea deja de o ora. 
A trimis-o sa mai plateasca o ora.
Ma bucur ca nu locuiesc in Bucuresti sau Timisoara. Chiar ca imi trebuia concediu pentru treaba asta.
De data asta imi promit ca telefonul asta o sa ma tina mai mult.


marți, 15 februarie 2011

Pentru unii care se sinucid

Prietenii sunt ca o cârjă pe care te sprijini când mergi cocoşat de griji. Şi nu aceia care vor să stea lângă tine doar atunci când eşti cu vinul pe masă.
Iar grijile în viaţă apar pentru a ne testa limitele.
Uneori şi copiii fac asta :)

Pe când iubirea ne arată cât de străini ne suntem.

duminică, 13 februarie 2011

Timpul petrecut frumos

Am fost la o petrecere cu multa lume. Mai mult aleasa decat nu. Am râs exagerat, până mi s-au întâlnit colţurile gurii în partea cealaltă a capului.
Am auzit muzică proastă, foarte bună, de petrecere. Am râs de bancuri, unii de alţii, numai de alţii.
Am dansat până la 4 dimineaţa. Totul într-un loc unde nici miros de primăvară nu a fost şi nici semne că ar sosi prea curând. Dacă dădeai cu o bombă scăpai de cea mai mare parte a aleşilor oraşului :)) O nebunie!
Replici drăguţe ale nopţii:
"Câtă lipsă de imaginaţie, să dansezi cu nevasta!"
"Doamne, cât am mai putut râde de S., bine că-i aici, altfel seara era compromisă"
"Cel mai important câştig al tombolei, lichidele." (o sticlă de vin şi una de şampanie, băute extrem de rapid)
"Repet discursul meu extraordinar şi celor care au sosit mai târziu"
"Coaliţia PNL-PSD să facă linişte (ca să poată să ţină discursul), altfel veţi fi scoşi afară" (în mod absolut întâmplător la una din mese se aflau cei de la PNL, în mijloc cei de la PSD, apoi cei de la UDMR, replica fiind a cuiva din UDMR).
"Eu o cunosc pe Cleo de...20 de ani...mai exact din 1965" (chit că eu sunt născută în 1970 şi la socoteala nu dă 20)
Apoi cel care mă cunoaşte de atâta timp, director la veterinari, venind spre mine cu aerul că-mi spune cel mai mare secret, îmi şoptea în ureche "merg să fac pipi", deşi altă conversaţie nu am purtat cu el şi nici nu suntem atât de intimi, dar astea sunt detalii la gradul de tulburel la care se afla omul. De fapt, a mai avut o încercare de a-mi comunica ceva, dar deja cuvintele erau doar bolborosite şi la cum decurgeau "ostilităţile" cred că e şi mai bine că nu am înţeles nimic. Apoi m-a părăsit pentru un bărbat, drept pentru care toata seara i s-a spus "iubita tuturor".

Dacă până pe la 12 noaptea, de la ora 18 începând, ne-a chinuit un cântăcios afon, dintre cei trei muzicanţi, ne-am rugat de unul dintre oaspeţii de onoare care a acceptat să ne cânte. Cedând rugăminţilor  noastre numai după atingerea unui anumit nivel de luciditate, a acceptat regeşte să ne ofere "o singură melodie" , dar lungă de vreo 40-50 de minute, iar noi urlam "arată-le cum trebuie să cânte". 
Am cântat după el în italiană şi română, indiferent de "culori". 

Apoi s-a trecut pe muzica de pe laptop.

Cei trei muzicanţi erau împărţiţi în două, vioara cu clape, echipă, al treilea, guristul afon invitat pentru a ne cânta în limba română.
Cum cei doi, vioara şi clapele au acompaniat oaspetele de onoare care a cântat o singură melodie lungă, iar după al treilea acord păreau că au repetat împreună o săptămână, s-au dovedit a fi de valoare, ne-am reîntâlnit pe hol.
Eram ieşiţi la fumat (eu fiind fumător pasiv , dar plăcerea conversaţiei ...) oaspetele de onoare care a cântat o singură melodie lungă, prietenul şi eu ,când cei doi muzicanţi au venit la noi cu vioara şi cel de la clape cu un acordeon, oferindu-se să mulţumească printr-o dedicaţie.
A fost momentul culminant al serii.
Vioara a fost primadona. Nu pot să vă spun ce experienţă extraordinară am avut. Ce miniconcert s-a înfiripat din plăcerea pentru muzică, cum îşi mulţumeau unul altuia pentru onoarea de a fi cântat împreună, cum am auzit vioara vorbind sufletului, cum m-a lăsat fără respiraţie, cum am stat noi, cei trei, fără cuvinte, muţi de uimire. Cum au cântat de la clasică la muzică de pahar. Cum mi-au făcut o dedicaţie specială , Balada lui Porumbescu, lucru greu de crezut a se afla în repertoriul muzicanţilor din zonă aproape în totalitate maghiară.
Au cântat aproape o oră! Vioara a plâns, s-a veselit, a scos trilurile ciocârliei, a fost ciupită, a vibrat în tonuri auzite aproape numai cu sufletul, fin, delicat, innebunitor, m-a captat, m-a făcut să-mi ţin mână pe inimă ca să nu-mi iasă din piept, m-a înalţat...
De mare clasă, absolut extraordinari. Au vrut să dăruiască muzică şi au cântat din tot sufletul.

Timp petrecut frumos.

Aceasta ar fi radiografia unei nopţi şi sper ca Miercuri să pot posta ceva deosebit din acel loc.

marți, 8 februarie 2011

Sunt atent la tine

Stăteam demult de tot de vorbă cu o doamnă venită de la un punct de lucru aflat la 100 de km. Distanţa făcea ca deplasările acestei doamne să se întâmple mai rar, iar atunci când ne întâlneam vorbele ni se lungeau.
Cu doamna asta mă simţeam ceva mai apropiată aşa că o ascultam cum înşiră poveştile de viaţă.de fiecare  dată.
 Într-o zi îşi descarca sufletul povestind despre nişte necazuri cu sănătatea, destul de serioase. 
În timp ce ea vorbea eu ascultam cu toată atenţia. Vorbele i-au fost întrerupte de un domn, mai învârstă,,coleg de serviciu care şi-a iţit capul prin uşă. A dat să zică ceva dar observând că nu sunt singură, uşor surprins, salută amabil colega de departe:
-A, bună ziua doamna de la Topliţa, ce mai faceţi?
-Bună ziua, păi ce să fac şi eu, uitaţi, sunt cam bolnavă, nu mă simt bine...şi nu apucă să termine propoziţia că domnul cel amabil o şi întrerupe.
-O, foarte bine! foarte bine! îl auzim spunând şi mai apucăm să îi vedem capul dispărând din uşă.
Doamna mă priveşte perplexă:
-No, eu îi spun că sunt bolnavă şi el de colo "foarte bine"...

Amabilitatea nu înseamnă apropiere de celălalt. Căci astfel am avea ca prietene de suflet toate vânzătoarele din supermarket. Mie cel mai mult îmi place când mă întreabă la plecare, după ce am plătit, "totul este în regula?". Îmi vine să-i spun "nu! pot să-ţi povestesc?". Dar deja îi zâmbeşte celuilalt client.
În capul meu răsună ecoul "nu, nu este în regula!".

Cearta înseamnă apropiere? Ai zice că da din moment ce ambii discută, urlă chiar unul la altul. Oare ei se aud? Sau sunt atât de preocupaţi de ceea ce au să-şi spună unul celuilalt încât nici nu urmăresc răspunsurile.
Sunt apropiaţi? Nu! Atunci când doi se ceartă se află la cea mai mare distanţă unul de celălalt. Sunt orbi, sunt surzi, sunt singuri cu angoasele lor, cu propriile formulări a reproşurilor. Sunt atât de ocupaţi cu ei înşişi încât  nu au cum să-l audă pe celălalt.

Cândva am fost dependentă de muncă. Prietena mea venea la mine în birou şi-mi povestea de fiica ei. Eu o priveam prefăcându-mă atentă, iar în gândul meu îmi repetam că eu am atâta treabă şi ea mă reţine cu problemele ei. Ştiu, e "jenibil", dar aşa am fost cândva. Nu ascultam, nu aveam dispoziţie pentru problemele altora, nu mă dedicam decât serviciului şi copiilor. 

V-aţi întrebat cât de prezenţi suntem atunci când ne închipuim că ascultăm? Ştim să ascultăm cu adevărat?
Mai ştim să privim omul în ochi şi să-i vedem sufletul? Mai ştim să lăsăm doar privirea să vorbească? Ştim să aducem alinare? Avem sau nu o vorbă bună de spus? Putem să renunţăm la noi pentru o clipă şi să ne dedicăm celuilalt?

Vrem să ascultăm, dar ştim?




luni, 7 februarie 2011

Stări de agăţat pe pereţi

Am crezut că se crapă de ziuă. Sau de noapte.
Am crezut că-i marea care se desparte.
Am crezut ca-i cerul, care cade.
Am auzit cutremur...sau ploaia cum cade.
Am auzit un zgomot de trăsnet cum ne desparte...

Le-am auzit pe toate, erau zgomotele sufletului meu. El se rupea...
În două sau nouă, nici nu mai ştiu.
Acum mătur cioburi din care am sa fac un tablou. Agăţat pe perete.
Nu am să uit!

duminică, 6 februarie 2011

Gândul zilei

Când fericirea vine din exterior, ne sperie.
Abia s-a instalat că o şi vrem plecată, ştim că nu durează.
Răsuflăm uşuraţi. Ne place normalitatea, nu intră şi nu iese nimic.
Suntem prizonieri.
Cei ce ştiu să se bucure, o merită !

vineri, 4 februarie 2011

Omoară-mă cu zile, da' blând

Copilu este genul care testează, este curios şi încearcă.
După ce am trecut prin pasiunea plantelor care ne-au ocupat casa, am trecut la animale.
După lungi negocieri de la maimuţa, câine, pisică, hamster, peşti am convenit asupra broaştelor ţestoase.
Cum cele două broscuţe au crescut în cei peste 2 ani, Copilu simte o nouă pasiune. Peştii. 

Prost inspirată îl trimit la vecina mea care are un acvariu imens. După ce se întoarce de la ea, este ferm convins că pasiunea cumplită pentru peşti este definitivă.

Sunt suspicioasă din fire, l-am văzut cum şi-a dat mereu banii de buzunar pe plante, bonsai-uri, ghivece , pamânt, soluţii, apoi pe casă pentru broaşte, insule şi plăntuţe etc , mă gândesc totuşi că la vârsta lui nu trebuie să aibă plăceri definitive. În plus a citit mai multe despre plante şi peşti decât am citit eu.
Vorbeşte întruna despre peşti, specii, condiţii, gradul de durizare al apei permis şi alte cuvinte complicate.

După ce încet şi pe nesimţite a plasat broaştele altui proprietar, are , mai nou, un mic acvariu în care au apărut rând pe rând câte un peştişor. Are trei.

Cum şi-a mai adunat ceva bani de buzunar a pornit să-şi cumpere o plantă pentru micul acvariu şi încă doi peştişori.
S-a întors agale de la magazin, tot agale, cu ochii în vitrine... să tot fi venit vreo oră până acasă.
Nimic deosebit.
Însă totuşi din camera lui se aude " Nu, nu, te rog, nuuuuu...vai, nu!".
Peştişorii morţi, pe fundul pungii. Firesc, când vii agale la -20 de grade.
După mult timp, o oră-două, încă suferind îi spune Silviei că se simte foarte rău din cauza celor întâmplate, că încă tremură.
Sigur, Silvia nu ratează ocazia:
- Şi cum te simţi, ca un criminal, nu? şi râde.
Vladi spune că e o poveste tristă, iar Silvia că e destul de veselă fiind vorba de Copilu.

În fine, azi m-a rugat să îl duc cu maşina să luăm alţii şi mi-a mulţumit pentru sprijin.
Uf!


miercuri, 2 februarie 2011

Fără cuvinte 4

Miercurea fără cuvinte e în risc să vină în zi de Joi (la mine).
Am vrut să aleg locul meu preferat, lacul Sf Ana, dar nu-mi găsesc pozele.
Un alt loc remarcabil, Clisura Dunării.


marți, 1 februarie 2011

Vis de coşmar

Am visat urât.
Trebuia să părăsesc casa şi să plecăm definitiv. Veneau nemţii în casa noastră (asta mi se trage probabil de la prea multe filme despre evrei, văzute de-alungul vieţii).
Ocupantul dacă e să fie , musai să fie neamţ.

Ce alegi să iei în cel mai scurt timp, când poţi să iei doar atâtea lucruri câte poţi duce cu spatele?
Am ales actele personale, am ales fotografiile noastre, am ales două rânduri de haine, am ales ceva cu ce să ne acoperim. În plus copiilor le-am spus să-şi aleagă trei cărţi dintre cele preferate. Apoi am mai pus ceva de mâncare.
Mi-a fost uşor să renunţ la bijuterii şi tablouri de valoare. Astea le-am lăsat fără regrete nemţilor ocupanţi :))
Mi-a fost greu să plec fără să pot alege unde, fără să ştiu unde.
Aşa ceva înseamnă operaţii pe cord deschis şi pe creier.

Sunt în cădere liberă.