Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

joi, 30 iunie 2011

Îngheţată cu iz

Îmi povestea o prietenă că şi-a cumpărat o îngheţată, în vreme ploioasă.
Mergând prin ploaie, mâncând din ea sub umbrelă, se gândea că nici vremea nu a mai fost demult frumoasă. nici îngheţata  nu e atât de bună cum şi-a dorit. 

O tristeţe cumplită o cuprinse ca un şarpe boa din cauza acestui ghinion . Mintea i-a patinat spre filozofia de trotuar.
Se gândea că linsul de îngheţată e ca în viaţă, iar ea nu a lins nici ce trebuie, nici când trebuie, nici unde trebuie. Pe scurt, cam asta părea povestea vieţii ei.
Am râs împreună de problemele existenţiale declanşate de o îngheţată mâncată anevoios pe ploaie.

Lucrurile au altă savoare când sunt făcute pe soare, la timpul lor.
În rest, inventarul e complet, dar cumva fructele nu mai au timp să devină dulci. Şi ai tot timpul gura strepezită.

luni, 27 iunie 2011

Ce sunt cuvintele?

Ce sunt cuvintele pe care, cândva, mi le-ai spus ?
Pot fi ele văzute? Pot fi ele atinse? Pot fi ele pipăite? Au, cuvintele, miros? Au formă?
Mai pot dovedi că ele au existat?
Unde mai pui că ele pot fi grele, asurzitoare, ascuţite sau moi ca o învăluire. Neşterse din memorie.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Album cu prieteni

M-am plimbat prin Sovata. Cu voi în gând...
Lui Vania, ceva vechi, în plin soare.

Lui Costin, biserica întalnită în cale. Este greco-catolica, construita între 1932-1937 (dacă îmi amintesc bine, oricum, pe-acolo)



Irina mă însoţeşte la plimbare, coborâm spre lacul Ursu.





Cristi, bâzâie că vrea pe motor, pe când eu credeam că trage la îngheţată...încă puţin şi ajungem la tonete.




Mircea observă din nou că românii nu sunt uniţi, iar Sorin îl potoleşte, oamenii sunt de mai multe naţii, cum ar fi: moldoveni :), mulţi unguri, nemţi şi câţiva italieni.





Sergiu priveşte critic, e prea mult soare şi pozarul nu s-a priceput...păcat mare de peisaj.




Ei bine, Raul supraveghează lucrările, ştrandul de la lacul Ursu trebuie să fie deschis în week-end.

Pandhora, admiră şi mai, mai şi-ar deschide cutia....


 Dana, renunţa la Paris pentru ştrandul de la lacul Ursu.


Mircea Florescu l-a convins pe Rareş, cum că  mult mai frumos curge o bere blondă, la Ciupercuţa, decât lichidul verzui...

 Florentin aleargă pe pista de lângă aleea ce înconjoară întregul lac...

Înauntru veţi găsi un prieten la nevoie, Ana vă aşteaptă. Fără fiţe, da?


 Aici se odihnesc ceilalţi prieteni...au două bănci, chiar trei, dar cea verde nu se vede din motive de ...prea mult verde. Nu, nu! Nu e adevărat că pozarul nu s-a priceput.



Earthwalker   priveşte gânditoare, se întreabă dacă ăsta să fie piaptănul bunicii...

 Drstoica admiră în oglindă...hmmm, un cer mai luminos.


Ştttttttt!....Moşu priveşte pădurea. (Încă de-atunci am ştiut că banca e a ta, numai a ta!)


 Ei, da! Când dai de un munte mic de sare printre copaci...nu poţi să te gândeşti decât la Dan.


 Buuuun! Ca să vedeţi că nu se scrijelesc doar mesaje de genul "Vasilică was here"...aici avem o trecere în revistă a înjurăturii cu ...ia suzeta în guriţă. Inscripţia este făcută pe braţul unui podişor din lemn.


Să ne răcorim, aproape am ocolit tot lacul.



Carmen este în vacanţă pe strada Trandafirilor, lui Helmut îi face bine aerul.

vineri, 17 iunie 2011

Stare

Simt cum timpul mă copleşeşte...sunt ca nisipul din clepsidră...mă scurg.
Mă scurg prin inelul pe care mi l-am dăruit în inima mea.
Rămăşiţele mele, doar o grămăjoară de nisip.
Sunt bob cu bob, fir cu fir.
Mă privesc în olindă din când în când. Ca să nu mă uit.
Sunt plină de hărţi spre niciunde. Hărţi bidimensionale.
Sunt prea puţin pentru tine, tu care ştii să citeşti în adâncime.

Sunt ca un chinez într-o valiză.
La un loc de dezmembrată.

luni, 13 iunie 2011

Norul si Duna de nisip


”Un tanar nor se nascuse in toiul unei mari furtuni peste Mediterana. Nici n-a avut timp sa creasca insa acolo, ca un vant puternic a impins toti norii inspre Africa.
De indata ce norii au atins continentul, vremea s-a schimbat. Un soare stralucitor scanteia pe cer si, intinse sub nori, se rasfatau dunele aurii ale Saharei. Cum in desert nu ploua aproape niciodata, vantul a continuat sa impinga norii catre padurile din sud.
Intre timp, asa cum se intampla si cu tinerii oameni, tanarul nor a hotarat sa-si paraseasca parintii si vechii prieteni ca sa descopere lumea.
“Ce faci?” a strigat vantul. “Desertul e la fel peste tot. Intoarce-te langa ceilalti nori si o sa megem toti in Africa Centrala, unde sunt uimitori munti si arbori!”
Dar tanarul nor, un rebel innnascut, a refuzat sa-l asculte si, incet, a lunecat pana a gasit o briza blanda si generoasa care i-a permis sa ajunga peste dunele aurii de nisip.
Dupa multa fataiala incolo si incoace a observat ca una din dunele de nisip ii zambea.
El a vazut ca duna era si ea tanara, nou formata de vantul care tocmai trecuse pe acolo. Si el s-a indragostit atunci si acolo de parul ei cel auriu.
Buna dimineata”, zise el. “Cum e viata acolo jos?”
“Am tovarasia celorlaltor dune, a soarelui si a vantului si a caravanelor care trec uneori pe aici. Uneori e chiar fierbinte, dar e totusi suportabil. Cum e viata acolo sus?”
“Avem si aici soare si vant dar lucrul bun e ca eu pot calatori pe cer si pot vedea multe lucruri.”
“Pentru mine”, zise duna, “viata e scurta. Cand vantul se va intoarce dinspre paduri, voi disparea.”
“Si asta te intristeaza?”
“Ma face sa simt ca nu am un rost in viata.”
“Si eu simt la fel. De indata ce alt vant va veni voi merge spre sud si ma voi transforma in ploaie; dar asta e destinul meu.”
Duna a ezitat un moment, apoi a spus:
“Stii tu oare ca noi in desert numim ploaia paradis?”
“Nu aveam idee ca as putea fi vreodata asa de important”, zise mandru norul.
“Am auzit alte dune batrane povestind despre ploaie. Ele spun ca dupa ploaie suntem acoperite cu iarba si flori. Dar eu nu voi trai niciodata asta pentru ca in desert ploua atat de rar.”
A fost de data asta randul norului sa ezite. Apoi a zambit larg si a zis:
“Daca vrei, as putea sa fiu acum ploaie peste tine. Stiu ca abia am ajuns aici, dar te iubesc si as vrea sa stau aici pentru totdeauna.”
“Cand te-am zarit prima data pe cer, m-am indragostit si eu de tine’, zise duna. “Dar daca iti vei transforma in ploaie frumosul tau par alb, vei muri.”
Dragostea nu moare niciodata, zise norul. “Este transformata, si pe de alta parte, vreau sa-ti arat ce este paradisul.”
Si el incepu sa mangaie duna cu mici picuri de ploaie, astfel incat sa stea impreuna cat mai mult, pana cand aparu un curcubeu.
In ziua urmatoare micuta duna era acoperita de flori. Alti nori care treceau spre Africa au crezut ca trebuie sa fie o parte din padurea pe care o cautau si au mai scuturat niste ploaie.
Douazeci de ani mai tarziu, duna fusese transformata intr-o oaza care improspata trecatorii cu umbra copacilor sai.
Si astea toate, pentru ca intr-o zi un nor s-a indragostit si nu s-a temut sa-si daruiasca viata acestei iubiri.”
Paulo Coelho

sâmbătă, 11 iunie 2011

Sexi Marioara

Siguranţa este importantă penntru noi, toţi. Dar se întâmplă adesea ca scutul invizibil care protejează spaţiul intim, cel cu care îi ţinem pe ceilalţi la distanţă, să ne fie invadat. Odată ce se încalcă până şi limita de jos a spaţiului intim, cei 15 cm, devierea atenţiei de la discuţie este inevitabilă.
Teoriile te lasă să te descurci singur. odată ce acest lucru s-a întâmplat.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am avut diverse, prea aiurite feluri de a reacţiona.
Când mi se întâmplă încălcarea spaţiului intim, recunosc, starea mea se schimbă. Simt disconfort, tensiune şi căldură extrem de puternică. Aşa cum ai simţi căldura unui foc pârjolitor.
Nu este vorba despre acele atingeri pe care se întâmplă să le faci când te întâlneşti cu cineva apropiat, plăcut ţie, dar cunoscut, acea prindere de braţ sau atingerea braţului în timpul convorbirii.

Zilele trecute a venit în birou, soferu'.
V-am povestit candva despre soferul nostru sexi, de la serviciu.
Vorbind, cu mine şi ceilalţi, o adresare mai largă, fiind mai multe persoane în birou, s-a apropiat de biroul meu şi şi-a lipit mâna de spatele meu, în zona omoplatului meu stâng.
În fracţiune de secundă, m-am gândit că nu pot sări de pe scaun fără o reacţie exagerată din partea mea, să plec de la masă nu puteam, accesul îmi era blocat de el...şi-ar fi însemnat, prin ridicare, să mă apropii cu o şi mai mare parte din corpul meu de el...îmi rămânea să-l împing...
După câteva secunde i-am spus că mâna lui mă arde. Prima oară nu a înţeles, am repetat. Apoi şi-a dezlipit mâna, dar am rămas cu senzaţia încă mult timp.
Mă gândeam cât de neplăcute sunt acest gen de atingeri şi cum politeţea te limitează, nu poţi reacţiona impulsiv.
Cu toate astea, în urmă cu 10 ani nu m-am descurcat prea bine. Aveam doi colegi, unul dintre ei, intra în birou, venea direct la masa mea şi mă întreba amabil, ce mai fac. Totul ar fi fost bine si firesc dacă nu şi-ar fi însoţit vorbele cu un gest. Mă mângâia pe spate, apăsat, atât de apăsat încât simţeam cum trece cu mâna peste dunga sutienului (fetele vor înţelege foarte bine asta). Încercam să mă ridic ca să întrerup, nu voiam să-l bruschez pentru că era evident că e amabil.
Ca de obicei, când nu ştiu cum să procedez, aleg varianta cea mai proastă. După 3-4 de asemenea 'amabilităţi', într-o zi am simţit că-mi urcă sângele la creier, tot sângele la creier. Nu, asta nu înseamnă că s-a oxigenat ceva mai bine, ci că era să explodez...Şi, mi-a scăpat porumbelul:
- N-ai putea să treci şi la partea din faţă, să am parte şi de un masaj pectoral?
Păi, nu m-a mai întrebat ce fac... şi am făcut mai departe şi fără asta.

Tot în vremea respectivă, celalt coleg, era un şef de centru, venea să vorbască cu mine. M-am trezit că se apleacă ghemuit, eu pe scaun, el în faţa mea, iar ca să-şi menţină echilibrul îşi punea mâna pe piciorul meu.
Mă scutură frigul şi acum...Cum să stai de vorbă cu cineva în felul acesta?
Azi aşa, că n-a stat mult, dar data viitoare, tot la fel. M-am foit, el tot cu mâna pe piciorul meu...în sinea mea turbam, nu voiam să-l pun în situaţie neplăcută faţă de colegele mele...Sincer, acum ştiu că aveam alternative, dar atunci eram blocată în situaţie. Mă tot foiam, el îşi lua mâna, dar tot aplecat stătea, când mă stabilizam în mişcare, iar mă trezeam cu mâna pe picior. 
Şi când am explodat l-am întrebat dacă nu e amabil să-mi pună mâna ceva mai sus, nu de alta, dar să am şi eu o satisfacţie...Omul s-a înroşit şi de atunci am vorbit numai în picioare cu el. Când intra, mă ridicam.
Asta e, mi s-a pus pata şi-am reacţionat ca dracu', impulsiv, necugetat, total nepoliticos şi neonorabil pentru fiinţa mea gingaşă :)

Mai am prieteni în virtual?




luni, 6 iunie 2011

Gândul zilei

Dacă aş trece dincolo de tine, m-ai putea surprinde?
(Ştii, mie nu-mi plac surprizele.)

Copiii spun lucrurilor pe nume

- Dar este obsedat de curăţenie şi ordine, există vreo explicaţie psihologică la asta?!
- Vladi, hai să găsim ceva nou, să citim împreună. (poah! copilul ăsta mă scoate din minţi. Îi convine analiza psihologică, cât timp nu e vorba de el.)

vineri, 3 iunie 2011

Veronica s-a hotărât să se mărite

Mi-a răsărit Veronica în minte. Chiar şi acum, după câtiva ani, când mi-o amintesc, zâmbesc a uimire.
Cred că în aceste momente aş prefera să am talentul Moşului, a lui Vania sau a lui Rareş Petrişor (pe care îl plac tare mult şi n-am posibilitate să i-o spun) pentru a descrie spectacolul numit Veronica.

Cu ceva ani în urmă făceam un master în Sibiu. Acolo am cunoscut-o pe Veronica. Secretara Veronica.
Dacă ar fi să o descriu printr-un cuvânt ar trebui să recunosc că 'voluptate' a fost inventat pentru ea.
Zâmbea tot timpul. Era întotdeauna drăguţă. Nu se grăbea niciodată. Când ajungeam în Sibiu treceam în primul rând pe la ea, să îmi pună ştampilă, întreba cum am călătorit (făceam de 200 km până acolo) şi ne servea cu cafea. 
Da, da, Veronica a existat!
Genul de femeie crescută la ţară, dar cu influenţa urbanului. Avea din ambele în ea. Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ea. Păr frumos, lung, uşor ondulat natural, foarte bogat. Înaltă, dar foarte bine formată, cu carne pe ea. Ţâţe mari, ca nişte pepeni galbeni, grei. Atât de grei că sfârcurile nu se ghiceau. Nu am ştiut niciodată dacă purta sutien, la cât de răzleţi erau sânii în mişcare...Îmbrăcată decent, fără decolteu exagerat, fără fuste foarte scurte. Nu era o splendoare, nu pot să spun că era o frumuseţe, dar era ca mierea: dulce, colorată sublim, aromată, lipicioasă. Acel gen de femeie care place înclusiv femeilor. Îmaginaţi-vă cum o priveau bărbaţii.
Îmi amintesc de o conferinţă la Sibiu. Cu tot felul de nemţi care vorbeau, cu primarul Sibiului, Johannis, prefect şi alţi tipi plicitsitori (nu, Johannis, e un tip pe care îl asculţi cu plăcere, vorbeşte ca un neamţ, scurt şi la obiect).
Deci, pauza de cafea era singurul moment pe care îl aşteptam. Purtam la gât ecusoane cu lanţ. Îmi turnasem puţin  whisky ( nu, nu beau de obicei, uneori din disperare şi era, într-adevăr şi cafea) şi mă întrebam cum să mai rezist restul conferinţei...
Când a intrat în sală Veronica.
O priveam de la distanţă. Când păşea aerul se tulbura în jurul ei, totul era în mişcare, păr, privire, buze întinse într-un zâmbet ca un tatuaj pe faţa ei. Şeful ei, unul din şefii de acolo,  i-a întins un pahar.
Apoi a urmat acea mişcare, care mi s-a imprimat în creier, o vizualizez aşa cum am vazut-o, cu încetinitorul, dar parcă în continuă reluare.. Cu paharul în mâna dreaptă, şi-a scos lanţul de la gât cu mâna stângă, într-o apucare uşor smucită, de jos în sus, atingându-şi sânii, provocându-le o mişcare largă, aşa cum te joci şi loveşti în aer două baloane, care o iau razna, haotic...braţul a trecut peste faţă, pleoapele s-au închis pentru o secundă, zâmbetul nu a avut timp să se stingă, părul a fost cuprins de lanţul tras,  şi  l-adunat, într-o parte. După un timp, care a părut lung, zbaterile au încetat şi toate s-au ordonat, la loc.

Să vă mai spun că în timpul conferinţei Veronica s-a stercurat în sală întrebând şoptit, dacă mai vrea cineva ştampilă pe acte? Şi culmea , foarte mulţi au auzit-o. În câteva secunde prin uşa care se tot deschidea din cauza celor care ieşeau 'la fumat', pentru că deja aveau ştampile, o vedeam pe Veronica înconjurată de bărbaţii ieşiţi.

Apoi, totul s-a terminat. Veronica s-a măritat Nu era tristă, dar nu mai zâmbea. Nu ne mai făcea cafea. Avea părul strâns într-o coadă şi era grăbită. Nici sânii nu mai păreau ca pepenii, păreau încremeniţi, nici nu se mai observau deşi erau tot mari, iar strălucirea pălise.

Eu reiau 'filmul' cu scoaterea lanţului de la gât, văzut la conferinţă. 
Pentru asta iubesc bărbaţii femeile!

joi, 2 iunie 2011

Ce mai spun copiii

Larisa bea mult lapte. Vladi e surprins, iar întrebarea vine de la sine.
De ce?
Păi, de-aia! La emisiunea 'Ce se întâmlă, doctore?', Larisa a auzit că dacă bei 3 litri de lapte pe zi, îţi cresc sânii.

Mno, apăi dacă începi şi din timp, de la 14 ani... 
Ce bine e să ştii ce vrei în viaţă! Îţi stabileşti obiectivul şi-l urmezi cu perseverenţă.

Privesc în jos...îs realizată aşa si-aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Da' n-am nicio motivaţie să beau atâta amar de lapte. Oare mi-ar mai creşte? :)