Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

duminică, 27 noiembrie 2011

Scrie-mi!

Mi-am desfăcut nasturii de la piept,
Îmi văd sufletul, cât de setos așteaptă.
Scrie-mi,
Scrie ceva numai pentru mine!

De prea mult timp îmi scriu singură
Cuvintele sunt golite de sensuri și culoare
Nu le mai dau forme, le iau mecanic, la întâmplare
Îmi umplu palmele cu ele și le arunc, grămadă.
Nu zic, acoperă,
Dar nu-mi ard pielea.
Sunt doar foarte grele, ca o ceață deasă.

Ce zici, îmi scrii?

miercuri, 23 noiembrie 2011

Gandurile zilei

Trebuie sa cred ca eu sunt cea care musca din marginea lumii, nu invers.

Cat din ceea ce facem este ceea ce vrem sa facem?

Minciuna este minciuna, nu conteaza daca este mica sau mare. Oricum ar fi ea, raneste. Pentru ca spunem:' m-a mintit, mi-a inselat increderea'. Nu spunem:'daca ma mintea mai putin era mai bine, mi-ar fi fost mai usor'. Suferim pentru ca nu ni s-a spus adevarul.
Nu cunosc pe nimeni care sa nu fi mintit macar o data. In ciuda acestui fapt nu ne place sa fim mintiti.
Exista minciuni care trebuiesc iertate? (Probabil doar cele nedescoperite.)

marți, 22 noiembrie 2011

Reflecţii 'rutiere'

Pentru a ajunge la linişte, musai şi obligatoriu este să se producă în prealabil o mare ne-linişte.
Numai după aceea putem vorbi de liniştea dinaintea furtunii.

duminică, 20 noiembrie 2011

Exist !

Pentru cateva ceasuri am ramas fara cont google.
Nu tu mail, nu tu blog...
Ma vedeam deja comentand ca anonima pe la voi toti si ma intrebam daca am putere pentru un alt blog.
Dupa ce mi-am zis un Nu, iata ca se drese situatia.

N-am suferit tare dupa texte, pentru ca nu citesc din urma si, slava cerului, nici nu-mi amintesc ce-am scris. Am suferit dupa timpul petrecut cu voi, pentru ca n-as mai fi stat in blogosfera fara sa n-am si eu cratita mea.

Desi n-ati stiut ca m-ati pierdut, eu ma bucur tare ca v-am regasit. :)
Tot o Fericire si asta, Mosule.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Epigramă

Profundă... nu mai sunt demult.
Şi aşa, superficială, nu îţi place ţie.
Mimam c-ascult cum 're-citezi' poeme.
Nici să mă prefac nu-mi vine.

Simţi cum mă doare floarea de la pălărie?

Ce sunt emoţiile?

La o emisiune la radio, auzită demult, o fetiţă dădea definiţia emoţiilor: 'emoţiile sunt ca nişte purici mici în interior, este ceea ce simţi când urci pe o scenă...'. Câtă candoare!

N-aş putea să dau o definiţie mai corectă. 
Situaţia inedită sau nu, care naşte în noi emoţii, de orice fel, este similară cu starea pe care o ai când urci pe o scenă. Afli ce poţi să simţi într-o asemenea situaţie, atunci când cu adevărat te urci pe scenă.
Nu poţi spune că înţelegi aşa ceva privind din sală, fie chiar de pe un loc din rândul întâi.
Când păşeşti pe un coridor neiluminat, te cuprinde teama.
Când păşeşti pe un coridor luminat de flacăra lumânării din mâna ta, te cuprinde emoţia.

Şi cam aşa faci când nu-ţi mai încapi în piele de emoţie şi plăcerea de a cânta.


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Vorbind în gând

Oamenii sunt entităţi ciudate, în mersul lor prin lume fâlfâie spectaculos liste întregi despre: 'asta sunt/asta nu sunt, aşa pot/nu pot deloc, îmi place de tine/nu pot să te suport, ştiu despre ce vorbesc/nu ştiu despre ce vorbesc, dar continui să vorbesc' etc. Tot ce fâlfâie după noi sau cu noi odată, este ceea ce suntem într-un desăvârşit secret, uneori atât de secret încât numai noi nu avem cunoştinţă despre el.

Ştiu ce fac, nu mă gândesc foarte tare la ce urmează, pentru că mi se face frică. Îmi spun că e important să accept că ştiu să fiu singură între oameni (doar am exersat atât de mult şi de bine asta), în plus, rămân uimită de cât de pozitiv mă văd ceilalţi (într-un mod sincer, nesincer sau nesimţit): sunt singura care-şi face probleme pentru mine, în rest, nimeni.

Cum am o clipă liberă gândul îmi zboară la ce am de făcut, ce mai am de încheiat, refuzând să-mi pun anumite întrebări. 

Cei din cealaltă familie, cu o singură excepţie, vor 'să puncteze' anumite aspecte cu mine. Şi ca în bancul ăla cu radio Erevan, în care un ascultător întreabă dacă se poate face sex peste ocean, cu răspunsul edificator 'sigur că se poate, condiţia este să o aveţi atât de lungă'...deci :) îmi dau seama că trebuie să diminuez puterea acelora care, aflaţi la 260 km, reuşesc să învârtă cacaua în familia mea.  
Dacă nu ajutăm, de ce să nu încurcăm, nu? Încă un motiv care mă împinge spre mai departe.
Nici nu ne dăm seama când energia noastră se redirecţionează de la a construi viitorul la a rezista prezentului.

Mama mea...nu mă întreabă nimic. Ea doar face mesagerie distructivă.

Rog una dintre colege să pună înapoi ceva ce a luat dintr-un loc. Îmi spune că, probabil, 'colega' ei nu a pus obiectul la loc. Zâmbesc în gând, doar ştiu bine cui dau cheia acelui birou, şi-mi spun că nici după 2 ani nu-şi agrează partenera de lucru. Între colegii cu care lucrezi de ani de zile, spui oamenilor pe nume.

Însă mă bucur să constat, aşteptând la ghişeu la trezorerie, sănătatea casierei. Pe tejgheaua din geamul care ne desparte se află, pe partea ei, un calendar. Dintr-o privire observ încercuite anumite date din fiecare luna, 3-4 zile la rând, cu trei săptămâni nemarcate între ele. Îmi dau seama că nici însărcinată nu este. Mă întreb de ce ţine la vedere calendarul ăla, sau...doritorilor recompensă?  Cine vrea copil, numără, cine nu, nu.

De multe ori mi-am zis că Dumnezeu e mare şi ştie ce face. O femeie nu ştie cu adevărat ce înseamnă să ai un copil, până când nu îl are. Astfel, Dumnezeu protejează femeile care nu pot sau nu vor să facă urmaşi. Dacă ele ar şti cu adevărat ce scoate din tine un copil, ceva ce nici nu ştii că ai, nu ar putea supravieţui gândului.
Şi apreciez sincer femeile care nu vor copii şi refuză să-i facă. Probabil din teama de a nu fi mame bune. Şi le înţeleg şi percepţia prin ridiculizare a mamelor proaspete care se bucură pentru bebeul lor când acesta are un tranzit intestinal bun. Cum să înţelegi aşa ceva, când nu ţii în braţe o mogâldeaţă care are colici? Şi mai este şi ruptă din tine.

Civilizaţia este rezultatul gesturilor civilizate şi de bun simţ. Stând la rând, privesc cele două fete din faţa mea (sunt cam de vârsta lui Vladi, adică 14 ani), au în coş două pachete cu batiste de hârtie. Sunt îngrijite, îmbrăcate frumos, potrivit vărstei şi au nişte căciuliţe nostime în cap (noi suntem cu vremea pe minus chiar şi în timpul zilei). Înaintând în rând în faţa lor se află un coş abandonat de vreo gospodină, care, probabil, şi-a amintit că ar mai vrea ceva. Cum rândul înaintează, fetele nu ştiu ce să facă, în faţa lor se află coşul fără adresant iar în faţa coşului, golul format de înaintarea în rând. Se privesc, ocolesc coşul , care este acum în faţa mea, şi trec în faţă.
Gospodina la vreo 50 de ani apare de niciunde şi se răsteşte ca o apucată la bietele fete, certându-le că i-ar fi împins coşul în spate.
Fetele încremenesc, iar eu, bineînţeles, îi explic că se află într-o mare eroare, până ea a lipsit, pământul s-a învârtit.
Felele, cuminţi, mi-au mulţumit din priviri, dar mie mi-ar fi plăcut să o aud pe gospodină cerându-şi scuze. Îmi imaginez eu, că prin exemplu personal educăm generaţiile viitoare.
Dar, preferăm să rămânem nebuni.

În rest, tot acest noiembrie înseamnă Trecut. Iar nu pentru asta trebuie să ne facem griji.

vineri, 4 noiembrie 2011

Gândurile zilei

Nu numai începuturile sunt grele, ci şi să închei socotelile e dificil.

Singura bucurie este că ies dintr-un sistem extrem de formal şi o să ajung în altul, la polul opus.
Luna asta e luna încheierilor de conturi (nu, nu reglăm nimic), iar luna ce urmează de drum nou, căi nebătătorite de mine never-ever.

Deci, am avut salturi pe de- alături şi, probabil, voi mai avea. Me scuzaţi!
Am avut şi voi avea sensibilităţi extreme, aşa că...să mă atingeţi tandru. Fi-ţi mai buni decât mine!

miercuri, 2 noiembrie 2011

Poveste de inceput de noiembrie

Fetita se plimba agale pe alee, calcand apasat, intr-un anume fel, fel care facea pantoful de lac sa scoata un scartait scurt. Ii placea sunetul, iar cand miscarea ii reusea un zambet ii intindea cat putea de tare colturile gurii.
Greu si-l mai stergea.
Ii placea sa umble zambind, nu de putine dati cei cu care se intalnea, mai intai surprinsi, apoi nedumeriti, ii intorceau zambetul.
Cand zambea ii parea ca soarele se strecoara mai usor printre frunzele copacilor, schimbandu-le culoarea in verde pal, verde auriu. Ii parea ca florile au culori mai frumoase, mai intense.
Si de ce n-ar fi zambit, pantofii...hmmm, scartaiau la fiecare pas.
Uneori isi imagina ca este o naluca, vizibili fiind doar pantofii rosii de lac (of, din aceia care petrec piciorul cu o bretea subtire) . Pantofii si scartaitul.
Isi imagina cum lumea priveste uimita, ca intr-un vis, intrebandu-se aproape tare, cum de este posibil ca doi pantofi mici de lac, rosii, sa umble neincaltati prin lume. 
Fetita pufni in ras la acest gand, apoi isi controla reactia , chipurile, pentru a nu se da de gol.

Se opri sa adune frunze frumoase, galbene si rugiii, de forme diferite, care mai de care. Le cuprinse in pumn, facand un buchet. Le ridica in soare, rotind pumnul usor, fascinata de jocul luminii.
Scartaitul sacadat era semn ca fetita se indeparta.

Sub copac, baiatul sta aplecat, privind fix, concentrat la maxim. Nu auzi fetita apropiindu-se. Iar cand auzii zgomot de pasi, nu schita niciun gest.
Fetita privi peste umarul lui, curioasa si ea de punctul de atractie al baiatului.
Vazu un arici, mic, zbarlind tepii si scotand sunete zgomotoase. 
Priveau amandoi mica faptura, iar dupa o vreme, baiatul bombanii in barba: 'Nu inteleg de ce nu se face ghem!'.
Razand puternic, fetita il privi fix, rostogolind spre el cu vorbe: 'Pentru ca nu poate, este prea gras.'
Abia atunci baiatul isi ridica ochii. Privirea lui afiasa o intrebare clara: 'de unde stii tu asta?'.

Fetita, in schimb, era preocupata de arici. Se apropie de animal, intinse mana aproape, deasupra tepilor. Susotea cuvinte ce numai ea le intelegea, apoi netezi cu palma tepii ariciului.
Baiatul, deranjat parca, o intreba: 'Ce esti tu, imblanzitoare de arici?'
Mangaind animalul, care acum era cat se poate de linistit, raspunse fara sa-l priveasca:
- Poate...