tag:blogger.com,1999:blog-56632745646921037582024-02-19T05:45:03.846+02:00Alegerea SophieiCleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.comBlogger364125tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-63167494337516659912022-02-13T23:13:00.001+02:002022-02-13T23:15:40.487+02:00Eating Disorders<p><span style="font-family: arial;"> <span style="background-color: #f4cccc;">Discutam la serviciu despre ce s-o fi intamplat de-alungul timpului si cum de civilizatia ne-a stricat atat de tare incat tinerii din ziua de azi devin foarte usor anorexici sau bulimici sau EUPdci (Emotionally Unstable Personality Disorder un fel de <span style="font-size: 15px;">Tulburarea de personalitate borderline). Adica, cum de au atat timp liber sa fie preocupati numai de astea? </span></span></span></p><p><span style="font-size: 15px;"><span style="background-color: #f4cccc; font-family: arial;">Si ne aminteam noi cum ca in copilaria noastra, anorexic se numea unul care n-avea ce manca. Si cand aveai ce manca nici prin cap nu-ti trecea sa elimini imediat ce ai mancat. Si nu deveneai impulsiv ca nu aveai energie. Sau daca totusi aveai si te crizai, venea repede spre tine o scatoalca care te aducea super rapid la linia din care nu aveai voie sa iesi.</span></span></p><p><span style="font-size: 15px;"><span style="background-color: #f4cccc; font-family: arial;">E drept ca atunci cand nu am avut mancare, nu am avut nici droguri, nici tehnologia care sa ne izoleze si nici scoala in care cei care au ii injura, jignesc sau ii bat pe cei care nu au. Dar eram cei mai multi imbracati la fel, saracacios. Lucru care ne ajuta sa nu fim invidiosi. Invidia aparea cand avea una blugi noi, se agrava daca erau pe-deasupra "originali", sau aveai penar chinezesc. De telefoane ce sa mai zic, stateai in casa daca sperai sa primesti un apel.</span></span></p><p><span style="font-size: 15px;"><span style="background-color: #f4cccc; font-family: arial;">Stima de sine, aflam tarziu ce inseamna aia, prea tarziu ca sa te mai intrebi o ai sau nu o ai, si daca nu o ai cum sa mai aduci asupra ta inca o nenorocire care sa iti adanceasca si mai tare nefericirea.</span></span></p><p><span style="font-size: 15px;"><span style="background-color: #f4cccc; font-family: arial;">Citeam carti ca n-aveam reviste de moda sau cosmopolitane sa ne arata cum trebuie sa aratam si alergam la cea mai buna prietena sa povestim cum ne-a tinut un baiat de mana si cum ni s-a parut ca ne-a privit in ochi. </span></span></p><p><span style="font-family: arial;"><span style="background-color: #f4cccc; font-size: 15px;">Discutia a pornit de la o pacienta cu tulburare afectiva bipolare care ia medicamente precum romanul sparge seminte si care ameninta ca se sinucide pentru ca nu avea rabdare sa astepte 2 ore pana cand farmacia ii trimitea un medicament. Pentru ca totul trebuie sa se intample acum si imediat, pentru ca ea trebuie sa mearga la fumat si nu are timp sa astepte. Pentru ca ea isi cunoaste drepturile si drepturile omului.</span></span></p><p><span style="font-family: arial;"><span style="background-color: white; font-size: 15px;"><br /></span></span></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-44389178314881073432022-01-10T16:34:00.001+02:002022-01-10T16:34:58.131+02:00Demonii din noi<p> Am o constantă surpriză când văd că pacienții nu sunt deranjați, mirați, surprinși, sau afectați când asistă la ieșirile ori situațiile de criză ale altor pacienți. Au pentru persoana în criză o acceptare nelimitată și o tratează ca pe o normalitate. Și atunci au două reacții, trec pe lângă ca și cum nimic deosebit nu se întâmplă sau intervin în situație. Atunci când intervin în situație, poziția mea se ingreunează pentru că nu numai am de gestionat o criză dar și o potențială a doua criză. Deseori când al doilea pacient intervine, ori încearcă să calmeze primul pacient ori se aliază cu el în criză amplificând cu problemele personale. </p><p>Când recuperarea începe, conștientizarea situației se redirecționează și se amplifică în persoana care face progres, are acum se îndepărtează <i>și înțelege că este o criză la care nu mai rezonează.</i> Revelația se manifestă și înțelege că locul lui/ei nu mai este acolo și că merge, în acest moment, pe sârmă.</p><p>Și partea asta e întotdeauna una mișto! Dar mamă, ce călătorie până aici!</p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-44791321781705162752021-12-20T02:09:00.000+02:002021-12-20T02:09:08.745+02:00Ne da sau nu cu plus?<p> Asfaltul e lucitor pe-alocuri unde nu mai sunt umbre, calc pe oglinzi si franturi de amintiri, Atat de ciuntite ca nici nu le mai recunosc.</p><p>Viata- o adunatura de petice, de unele iti amintesti, iar altele se scufunda in luciul asfaltului. Maine, pe ziua, nici urma de ele.</p><p>Suntem creatia durerilor noastre trecute si viitoare. Durerea ne modeleaza cum vrea ea , iar noi ne modelam dupa capacitatea noastra de a indura. </p><p>Credeam cu tarie ca nu imi va trebui in viata matematica.</p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-57710789729332550142021-12-14T22:35:00.002+02:002021-12-14T22:35:28.757+02:00Facem păcate sau greșeli?<p> Iertarea este doctorul ăla care ne curăță până în celule, dă pastla gratis: zici ”Iartă-mă!/Te iert!” , și-ți trece.</p><p>Și-atunci de ce e așa de greu să o faci? Și mai ia și timp, de la o secundă până la o viață de om.</p><p>Unde se termină păcatul și unde incepe greșeala? </p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-48655499175816526502021-12-14T22:21:00.001+02:002021-12-14T22:21:26.542+02:00<p> De ce mă ții cu capul plecat?</p><p><br /></p><p>Mă pregătesc să merg la botez. Asist pentru prima data la un botez în Anglia, și la biserica anglicană. După ce găsesc biserica, vad lume îndreptându-se spre fundul curții. Nu-mi bat capul și urmez cârdul. Apropiindu-mă aud cântarea în biserică, brusc devin atentă...recunosc cântarea! Deschid ușa și mă plesnește mirosul de tămâie...cunosc asta, recunosc icoanele ortodoxe și realizes cu surpriză că e o biserică ortodoxă românească in fundul bisericii anglicane. Wow! mă străfulgeră gândul că Dumnezeu a vrut să-i găsesc casa nu departe de unde locuiesc. Mă și vedeam în ajun de Crăciun venind. Mă trezesc din reverie, când e prea frumos să fie adevărat, e clar că nu e adevărat. Biserica e o sala mai mare, plină ochi, nimeni, dar nimeni nu poartă mască. Mi se face teamă, mă retrag spre ușă rapid, dar golul din suflet strigă să mai stau, să ascult măcar câteva cuvinte. Preotul zice același lucru ca pe-acasă, femeia are răul în ea, păcatul și Iadul, bărbatul nici el nu e bun când nu merge la biserică sau oprește femeia din a merge. Lumea privește jos, cu capul plecat, încuviințând. Depresia mi se agravează, așa că ies.</p><p>Revin la biserica anglicană, prietenii au sosit. Cu tot cu nași și familie sunt vreo 12. Ea îmi explică, cazurile de covid cresc, nu au vrut să aglomereze biserica, au vrut să simtă participanții ca sunt în siguranță. Toți, fără excepție își pun macă pe față. Preoteasa, da e o Ea, arată și vorbește cu multă căldură și empatie. Slujba e complet diferită. Niște persoane din comunitate, necunoscute, citesc doua rugăciuni, cu atata căldură și emoție, atît de înălțătoare și pozitive că ne dau lacrimile. Preoteasa cântă și îmi pare hazlie. Cântă cu atâta patimă și zel de pare un fel de gospel al albilor. Prietenii mei care botează sunt de culoare, dar pentru moment comportamentul parcă s-a transferat. Slujba, cuvintele, rugăciunile sunt foarte pozitive, toți privesc în sus. Isus și Dumnezeu sunt slăviți! Ce diferență. </p><p>Măcar de-ar fi purtat mască! Ai mei. Cred în Dumnezeu, dar nu cred că m-ar vrea iar cu Covid. Nu de-aia mi-a mai dat o șansă, ca să îl mai fac o dată.</p><p><br /></p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-2342865078050841992021-11-30T12:56:00.002+02:002021-11-30T12:56:30.641+02:0050+<p> Ziua în care am împlinit 40 de ani este ziua în care mi-am conștientizat vârsta pentru prima dată. Nu am simțit-o ca pe o sărbătoare, ci mai degrabă am avut un sentiment de ”wow”, am ajuns și aici. </p><p>De atunci nu mi-a mai trecut prin minte să analizez nici un an din cei care s-au tot adăugat. Aritmetica mea s-a terminat la 40 de ani. Îmi amintesc ziua aceea, iesisem dintr-un spital, ajunsesem acasă și eram singură. Mă simțeam foarte norocoasă că m-am întors! Mi-am adus aminte de vârstă, conceptul vârstă, azi, după ce am dat de un blog al femeii 40+ căutând interviuri cu Marie Rose Mociorniță. Părerea mea este că ne dăm prea multă importanță și analizăm mult mai mult decăt este necesar. Posibil ca cei care se analizează să o facă excesiv pentru a echilibra balanța, cu a celor cărora nu le pasă/nu le mai pasă de vârstă.</p><p>Consider că în viață bunăstarea/starea bună vine din menținerea echilibrului. Aveam și un slogan, pe care îl repetam copiilor mei: ”În viață totul este echilibru.” O mantră în care cred și acum și care nici mie nu-mi iese mereu, dar tind spre ea.În ultimii ani emoțiile mă copleșesc, contrar așteptărilor mele de a-mi păsa mai puțin spre deloc despre Lume. Ce am învățat până acum este că în viață iubirea nu este de ajuns. Poți să iubești și să fii iubit, dar să sfârșești prin a te separa. Poți să îți iubești copiii la nebunie dar să nu-i poți ține aproape. Natura ta organică este ca un vulcan adormit și erupe când nu te aștepți (nu se așteaptă nimeni). Nu este adevărat că o dată cu vărsta ești mai echilibrat, ci doar chestiile de care iți pasă, se schimbă, se transformă, iar tu posibil să devii indiferent sau, uneori, chiar reactiv. Toleranța la prostie și nesimțire este extrem de scăzută. Singuratatea devine umbră. Probabil pentru că ajungi să ai parte mai puțin de oameni ”de-ai tăi” și nu mai faci compromisuri. </p><p>Am pornit de la Mociorniță, pentru că din când în când reascult interviurile despre viața ei. Trecutul ei este trecutul României. Deși îi cunosc interviurile, mereu mă revolt până la insuportabil pentru un trecut pe care nu trebuie să îl uităm. Anul ăsta am avut ocazia să vizitez Inchisoarea de la Sighet, un ”must” pentru orice român. Și mă întreb când și cum de s-a întâmplat ca, noi, cei care nu am suferit în închisorile comuniste, ne-am pierdut curajul de a ne menține credința pentru o idee, pentru adevăr, pentru onoare, pentru cinste, pentru a da înapoi ceea ce nu ne aparține și pentru integritate. </p><p><br /></p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-64667731632440131982021-11-27T23:58:00.002+02:002021-11-28T00:00:49.264+02:00Doua intrebari<p> Mai foloseste cineva, in ziua de azi, telefonul public? Adica, mai stim numere de telefon din memorie, "mai retinem minte"? In afara sa sun la salvare sau la politie nu mi-as aminti nici un numar de telefon. E exagerat sa spun ca "mi-as aminti", defapt nu stiu niciun numar de mobil pe de rost.</p><p><br /></p><p>Ce se intampla cand nu mai simtim? Cand ma uit sub piele si e gol, e liniste, nu e nicio tresarire.</p><p><br /></p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-29944644245955415622021-10-29T23:53:00.003+03:002021-10-29T23:53:59.817+03:00Toamna nu-i ca primavara<p>Toamna îmi produce emoții de adult târziu, culorile nu sunt vesele, nu sunt triste. Sunt cu multe nuanțe, ca și sufletul tăbăcit. Frunzele cad fără zgomot. La fel și întunericul.</p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-11759597621250892392021-10-24T15:14:00.004+03:002021-11-28T13:12:18.650+02:00<p> File de poveste</p><p><br /></p><p>Am vrut să scriu in timp reali, dar nu am apucat, despre Romînia mea vazută după doi ani jumătate de pauză. La întoarcere din concediu, in 3 Octombrie, s-a varsat ”cafeaua” pe ventilator și m-am trezit copleșită de desert turcesc, rahat. Asta este motivul care mi-a întârziat motivația de a scrie. Ambiția mea este să scriu, orice, să continui să țin acest jurnal al unei vieți banale.</p><p>Dar să revin. </p><p>Prima mea impresie după doi ani și jumătate de la ultima mea călătorie in România s-a format chiar de la început, odată îmbarcați. Românii sunt flămânzi în avion la dus, nu mai pridideau cu comenzile, și sătui la întoarcere din România, fără comenzi.</p><p>Planurile nu s-au mai potrivit deloc cu cele din capul meu, și pentru cineva care încearcă să facă multe într-un timp puțin, și prea puțin controlat de mine, sentimentul de bucurie s-a amestecat mult prea mult cu cel de dezamăgire. Spre deosebire de Londra, unde un ”Ce mai faci?” duce absolut nicăieri, în România este doar un prea-așteptat impuls pentru om, în general, să-și deschidă sufletul. Și oamenii acasă se plâng mult, greu să menții balanța. Cu prietenii și familia apropriată e diferit, ei așteaptă calm și cu mult bun simț de gazdă să faci prima confesiune, apoi baierele sufletelor se deschid la rândul lor. Simplu, gentil, cu duioșie și în proporție dizerabilă. Prietenii și cei buni din familie, sunt ca acel loc în care nu contează cât de mult ai stat, ai plecat, te-ai întors, ai lipsit sau ai fost prezent, în care oricând poți fi fericit, necăjit, distrus sufletește sau depresiv, și vei simți întotdeauna o prezență gata să-ți dea o ”mască de oxigen” sau sa-ți tragă ”o palmă” de realism ca să-ți revii. Când nu sunt în România, să fie simplu, mă descurc eu cu mine, și dacă mai există cineva cu care m-aș putea recompune la restriște ia mult timp și o planificare elaborioasă cu multe schimbări și adaptări, similar cu făurirea unei minuni, până să se întâmple. Pentru că nevoia de a privi în ochi o persoană când vorbești, încă e vie. În sfârșit, sunt foarte recunoscătoare internetului care îmi dă un bonus special, contact cu o persoană care reușește, via online, să mă recentreze prin clarviziune și obiectivitate, oarecum de neînțeles pentru mine. Trebuie să fie vorba de niște calități rare, altfel nu știu cum se poate explica. Și i le atribui.</p><p>Se impune să detaliez vacanța mea de 3 săptămîni în România: mirosul de roșii, vinete, ardei, morcovi și tot ce se află în piața de legume din Miercurea Ciuc, pânea cu cartofi, brânza, jumările, mâncarea gustoasă, Maramureșul cu casele vechi tradiționale, Andrada, pălinca, afinata, Închisoarea și Memorialul din Sighet cu tot cu cuiul unde se agață harta, Săpânța cu cimitirul ei, biserica din Șumuleu, Șumuleul în sine, frica de urși, spa-urile cu alea-alea, Podul de la Frumoasa, Voșlobeniul cu oamenii din ea, Szecseny-ul, aerul rece, priveliștile și liniștea care oprește timpul pe loc și domolește trenul din capul meu. Și sentimentul de a rămâne, scurtcircuitat din momentul în care pornești televizorul. Și atunci plâng și plec, ca un laș sau ca un om obosit de toate. </p><p><br /></p><p> </p><p><br /></p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-25142602387464722202021-08-31T18:57:00.000+03:002021-08-31T18:57:42.707+03:00Egoista<p> Așteptam ca tot amărășteanul pachetul de la Amazon, drept urmare am apăsat direct accesul la ușa de intrare, fără să mai întreb cine e. Ce să vezi, nu era Amazonul. Un tip îmi întinde victorios un permis de conducere, ca să mă surprindă. Și m-a surprins, căci habar n-aveam cine e polonezul (aducea cel puțin după nume) din poză. Mi s-a părut firesc să întreb, ce e cu permisul ca nu-l cunosc pe posesor.</p><p>Tipul s-a dezumflat, explicându-mi că a găsit permisul pe stradă și s-a gândit să îl aducă la destinație. Îi explic că, ei bine, în afară de numărul apartamentului nu corespunde nimic cu ce e pe permis, Omului i s-a pus pata zicăndu-mi ca el și-a făcut datoria și de-acum e responsabilitatea mea, dând să plece.Nu mă dau bătută și i-o întorc ca NU, nu am nicio obligație pentru situație, după care omul s-a lansat într-o logoree amenințătoare zicând că sunt o nerecunoscătoare, că dacă eu mi-aș pierde ceva cum m-aș simți să nu mi-aducă nimeni documentul pierdut, că sunt o mare egoistă. Cum se îndrepta amenințător spre mine mi s-a părut foarte potrivit să-i închid ușa în nas și să mă asigur că s-a închis bine.</p><p>Aveam sentimente amestecate, deci m-am întrebat: sunt oare foarte egoistă? Aveam eu datoria să umblu prin satul ăsta Londra, să pierd timp și să caut persoana respectivă? Apoi, mi-am pierdut și eu câteva chestii de când sunt aici, dar nu m-am așteptat să mi le aducă nimeni la ușa. Și nici nu mi le-a adus nimeni la ușa- fapt ce nu mi-a venit în minte decât când mă gndeam la ce s-a întâmplat.</p><p>De unde începe responsabilitatea noastră și ce poate să o limiteze? Trebuie să fie consensuală sau de facto?</p><p>Este corect să ne plângem pe FB că țara noastră acceptă să ajute afganii care își părăsesc familia, casa, țara de urgia talibanilor în loc să ne ocupăm de bătrânii, copii săraci, drumurile proaste, economia României? Dacă sunt împotriva afganiilor o vor duce bătrânii, copii săraci, drumurile și economia mai bine? Vor da guvernanții românilor ceea ce vor să dea afganilor refugiați? Ne facem răi sau egoiști? Ori nu facem nicio derogare de la mentalitatea ”să moară și capra vecinului!”.</p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-55098365915282893862021-08-26T00:06:00.001+03:002021-08-26T00:06:37.646+03:00Si ce m-am mai incurcat<p> Acum, nu ca mi-ar trebui mie 10 intelepti sa ma descurce, dar inca il aud pe Moromete in capul meu intreband:"Unde mergem noi, Niculae?"</p><p>Si tot ca Moromete, sunt in ceata. In ceata lunga, de vreo 4 ani.</p><p>Ma mai gandeam din cand in cand ca imi placea, si asi mai scrie. Dar nici condusul nu e la fel dupa 4 ani de pauza, ai reflexe ruginite, e parbrizul aburit de la emotii si stres, Ca na, acum nu sunt nici din categoria "condusul ma relaxeaza!", sunt din cealalta categorie:" Ma relaxeaza, pe dracu'. Dar e util si necesar."</p><p>Si-apoi ma uitam la un video pe Youtube in care un tip povestea de angoasele lui sa inceapa un blog unde, zicea el, trebuie doar sa scrii ca nu interezeaza pe nimeni ce scrii.</p><p>Daca-i asa, si eu pot. Mai ales acum, ca lucrez la Psihiatrie.</p><p>Birocratia e deasa tare, nu prea mai ai timp de pacienti. Imi ramasese o jumatate de ora pana sa plec asa ca m-am asezat langa o pacienta care a vrut ieri sa se sinucida prin strangulare cu manecila de la bluza. In camera de zi erau vreo patru pacienti. Pe cand sa deschid gura sa vorbesc, nigerianul din fata noastra ma roaga respectuos: Cleo, ma ajuti sa imi gasesc odorizantul de camera, ca mi l-au luat astia (confiscat) si miroare a partz in camera la mine. Pai nu sunt partzurile tale?intreb eu, bazandu-ma pe mitul ca singurele chestii pe care le putem suporta in viata, fara sa-i invinuim pe altii, sunt copiii nostri si partzurile noastre. El, nu, ca partzurile sunt puturoase de la mancarea oribila din spital. Ca din cauza mancarii oribile culoarea pielii i s-a schimbat si a devenit alb. Si de cand el e alb nu-i mai suporta pe cei de culoare (cei de culoarea lui, noul alb e tot negru). Si a mai continuat el cu ceva de genul: maimute, draci, pedofili, creieri pe gratar, si multe altele.</p><p style="text-align: left;">Am mai consiliat pe naiba, am scos-o pe sinucigasa in gradina, la plimbare. Macar e liniste. Acolo ea a vorbit. Uneori, ce fac acum, imi place. </p><p><br /></p>Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-74269038681343512252017-07-24T23:46:00.002+03:002017-07-24T23:46:30.603+03:00când deschizi gura și se face curentCu Vladi încep o discuție dar nu știu niciodată până unde ajung cu ea.<br />
Îi spuneam cât de repede pot depista romanii în mulțime. În replică îmi zice că el poate deosebi o chinezoaica din China de una din Canada, în mulțime.<br />
Adica, mare scofală ce pot eu!<br />
Apoi îmi aruncă o privire și îmi trântește scurt „ și nici tu nu ești specială”. Îmi vine să cer completări, adică ce, tot față de romancă , sau tot față de chinezoaică? Nu mai zic nimic să nu agravăm.<br />
<br />
Îmi place să ascult romanii în autobuz, De regula aceleași convorbiri, despre bani și despre jobul prost plătit, de multe ori la negru.<br />
<br />
Ei bine, am auzit ceva diferit, de data asta.<br />
Doi muncitori în construcții și comentariile lor pe la 7 dimineața.<br />
O tânără englezoaică, de vreo 15-16 ani, sta în picioare.<br />
Românul, mare critic de detoate, vorbind tare (că doar și-așa nu ne înțeleg proștii aștia) zice:<br />
” Ia uite-o și pe asta, ce față de panaramă are...uite căt de stoarsă e. Păi asta pănă la 25 de ani e mai futută decât bunică-mea la 80.”<br />
<br />
Și mai am una, de-a Silviei, în autobuz în Copenhaga.<br />
O pereche de români se așează pe bancheta din fața ei. Fata, după un timp, îi zice prietenului care era cu ochii în telefon, ”uite ce frumoasa e fata asta!”. Băiatul, o privește pe Silvia pentru o fracțiune de secundă și trântește cu mucii în fasole, ”cine tu, curva asta?”.<br />
<br />
<br />
<br />Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-86165211409416417982017-06-30T12:05:00.001+03:002017-06-30T12:07:25.095+03:00la meciSunt cinci ani de când șutez în țara asta, din când în când mai și nimeresc.<br />
În septembrie încep o altă școală, dar nu pentru că pasiunea mă copleșește, ci din considerente practice de existență pe meleaguri extinse.<br />
<br />
Nici sistemul lor cu viteza melcului bolnav de reumatism nu mă mai enervează ca la început.<br />
Copiii mă întreabă dacă nu m-am săturat.<br />
Ba da, și încă cum, dar incerc să aleg mai mult capul decăt piciorele. Zău dacă îmi dau seama cu care stau mai prost în acest moment.<br />
<br />
Și zilele curg ca apa printre bolovani, slefuindu-i/tocindu-i.Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-83646011760946945082017-03-21T22:20:00.000+02:002017-03-21T22:26:00.998+02:00 Când râdDouă lucruri m-au făcut anul ăsta să râd până la tuse înecăcioasă și anume: filmul ” Get him to the Greek” și astăzi, părul colegei mele Alice.<br />
Mi-ar fi plăcut să-i fac o poză să-mi rămână pentru zilele de restriște, dar nu se poate/nu se face.<br />
Totuși, ceva care aduce binișor cu părul ei de pe frunte, caci da, și-a tras părul/peruca până aproape de spâncene, ar fi cam așa :<br />
<br />
<img src="https://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/e/ed/WorfTNG.jpg" /><br />
<br />
Și cum noi est europenii n-avem maniere și dăm constant cu mucii în fasole, că așa ne e scris în ADN, lituanianul din fața mea o întreabă holbat: ce dracu` e aia din capul tău?Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-4526393380925939282017-03-12T00:06:00.000+02:002017-03-12T00:06:42.189+02:00Vreme treceÎi setam colegei mele de serviciu online banking pe telefonul ei. Mare lucru!<br />
Ei bine, când realizezi ca îți ia mai mult de trei rulari sa-ți selectezi anul de naștere, când mâna nu îți mai ajunge ca să ai telefonul cât mai departe de ochi ...ca sa poți citi, când răspunzi la întrebarea de securitate „ cum o cheama pe mama ta?„ cu ”nu știu„ e clar ca devine mare lucru.<br />
Mai era o întrebare de securitate ”locul tau de naștere?” , dar și la asta a răspuns greșit.<br />
Ce mă îngrijorează e că și eu rulez cam mult până dau de anul nașterii și îndepărtez destul de mult telefonul ca să văd mai bine. De cele mai multe ori trișez și măresc imaginea. Dar tot se cheamă că vremea trece.Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-23763049779205106772017-03-10T22:47:00.000+02:002017-03-10T22:47:52.327+02:00Gând<br />
Aseară m-am întrebat: m-am întărit eu sau doar nu-mi mai pasă?<br />
<br />
Și ce e de făcut acum când nu îmi mai pasă?<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-83251549492635463992015-03-10T18:42:00.000+02:002015-03-10T18:48:01.241+02:00Exista viata dupa moarte!Dupa ce Vladi imi spune ca el a crezut, pe cand era mic mic, ca toti adultii sunt inteligenti, il treb si eu, de curiozitate, ce crede despre asta acum.<br />
Raspunde in stilul lui Moromete, zambind, ca niciodata nu s-a inselat atat de tare.<br />
<br />
Cat de tare ne inselam noi, adultii, cand credem/nu credem ca putem fi prieteni cu "fostii" dupa divort.<br />
Zilele trecute, citeam la comentarii, la scrisoarea de adio a Cezarei Dafinescu pentru regretatul George Motoi.<br />
Am observat doua categorii de comentarii, se poate sa fii prieten dupa divort si nu se poate.<br />
Este prietenie relatia de dupa divort sau e altceva?<br />
Un comentariu zicea ca trebuie sa fie absolut nebuna/absolut nebune cealalta/celelalte persoane care orbiteaza in jurul celor doi divortati, dupa separarea lor, cand accepta "prietenia" dintre cei doi.<br />
<br />
Am divortat. In timpul divortului am fost acasa, bineinteles. Inainte de notar, ne-am dus impreuna la cumparaturi. La notar, a fost de ca si cum am rezolvat situatia unei facturi restante, scurt si simplu. Dupa semnarea actului cu privina, el m-a dus cu masina unde aveam nevoie dupa care a plecat la serviciu, inapoi. Nu am discutat nici inainte, nici dupa si nici de atunci absolut nicmic despre divortul nostru.<br />
<br />
Nu vorbim nici mai des nici mai rar decat inainte de divort. Daca merg in Romania, vine si ma asteapta la aeroport. Nu, nu e mai tandru. Nu, nu a incercat sa ne impacam. Nu, nu aduce vorba despre noi. Vorbim numai despre copiii nostri. Locuinta am decis sa o lasam copiilor, sa aiba si ei o casa unde sa revina in caz de dor...orice. Cand merg in Romania gatesc pentru toti, stam la aceeasi masa toti. Parca el e mai relaxat. Eu nu stiu cum sunt. Am regrete pentru ca nu a mers. Dar nici nu e drum de intors. Privirea mea este inainte.<br />
<br />
Nu suntem prieteni, ca nu ne impartasim vietile si problemele. Dar, totodata, parca impartasim mai multe decat cand eram imreuna. Avem, asa, o detasare. Si nu mai cautam suport la celalat. Doar ne spunem unele cand intamplarea ne aduna la un loc.<br />
<br />
Noi ce suntem?<br />
Noi ce-am fost?<br />
<br />Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com59tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-3293257867853714092014-10-15T23:29:00.000+03:002014-10-15T23:29:46.089+03:00Să înțelegi când e timpul să te opreștiRay e un tip docil. Însă, mâinile și picioarele nu îl mai ascultă de mult timp.<br />
A fost diagnosticat cu boala Huntington când avea 30 de ani. Era căsătorit, fără copii.<br />
Boala Huntington este o boala genetică, probabilitatea de transmirere la copil este de 50%.<br />
După ce a aflat diagnosticul, a divorțat.<br />
Nu a mai fost cu o altă femeie de atunci.<br />
<br />
Să înțelegi că e timpul să te oprești.<br />
Să alegi să rămâi singur, chiar dacă îți e teamă. Pentru că știi ce va urma.Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com14tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-43197995975770909082014-10-02T19:54:00.005+03:002014-10-02T19:54:47.556+03:00Motivațional?Românii care vin optimiști și pleacă înfrânți, după o lună jumatate de Anglie, mă fac să mă simt mai tare decât fularul în mașina de spălat.<br />
<br />
Sună urât? :D<br />
<br />
În contrast cu <a href="http://drstoica.wordpress.com/2014/10/01/exercitiu-simplu-pentru-starea-ta-de-bine-zi-de-zi/#more-11796">DrStoica</a>, să<i> cunoști</i> mai mult înseamnă să stai mai aproape!Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com14tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-45432874658017016142014-08-21T23:39:00.000+03:002014-08-21T23:39:16.824+03:00Gandire pozitivaSe iau gandurile toate si se scutura pana cand raman doar cele bune.<br />
Mai apoi, se iau la framantat, incet si delicat, pana cand se plictisesc si incep sa dospeasca.<br />
Si zambim!<br />
Cum adica, cui?<br />
In oglinda. Oricui.<br />
<br />
<br />Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-75388674489919517932014-08-14T21:15:00.000+03:002014-08-14T21:15:09.435+03:00Parfumul vechi, statut ...pentru uniiCopilu face work experience la o companie in centrul Londrei...<br />
Ma intreaba azi daca stiu melodia "Relax (don't do it)".<br />
O stiu! Pentru ca sunt atat de batrana ca sa o stiu, da?<br />
El zice ca azi a stat in aceeasi incapere cu solistul de la <i>Frankie goes to Hollywood.</i><br />
Si acum o asteptare fireasca de sezon, nici un selfie cu el?<br />
Pai, nu! Pentru ca el NU STIA cine e, i s-a parut doar un batran, acolo...care vrea un nou videoclip.Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com13tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-45308810240389255672014-08-13T13:20:00.000+03:002014-08-13T13:20:01.949+03:00MFC- Viata e frumoasa!<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgafcC7G1PMAnax1cqjprAc_katbCiJp0rR22QAcz0BqMBgY24mT9ZViBZHy1lL8wlAF9bU4sPdN_4CfxfEbTeW19u0DWWjJPS2t73pSDsDSf0mSuRbSAyV-KI-BjpoCitDiKL1R1FlaUo/s1600/silvia+si+sfinxul.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgafcC7G1PMAnax1cqjprAc_katbCiJp0rR22QAcz0BqMBgY24mT9ZViBZHy1lL8wlAF9bU4sPdN_4CfxfEbTeW19u0DWWjJPS2t73pSDsDSf0mSuRbSAyV-KI-BjpoCitDiKL1R1FlaUo/s1600/silvia+si+sfinxul.jpg" height="320" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">
Vladi pe post de pozar, iar Silvia doar pupacioasa :) .</div>
<br />Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-8818499874104581112014-08-06T22:05:00.004+03:002014-08-06T22:05:50.139+03:00O Miercuri petrecuta intr-o Joi<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhl9Ea4TgHGWgE8PoVEJKTXDxAQOia8qMzcTdnbOMDVpfSE1Gy87IINNTbHDJJYXdDUY7da6TpFPeQtJP_HsXxZCFVBcdZp1m_Ud7nC8ClVfWjUIb4BOAz_31csQ5_Y5sN88ijK2YnXd3c/s1600/Lavender+fields.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhl9Ea4TgHGWgE8PoVEJKTXDxAQOia8qMzcTdnbOMDVpfSE1Gy87IINNTbHDJJYXdDUY7da6TpFPeQtJP_HsXxZCFVBcdZp1m_Ud7nC8ClVfWjUIb4BOAz_31csQ5_Y5sN88ijK2YnXd3c/s1600/Lavender+fields.jpg" height="320" width="240" /></a></div>
<br />
<div>
Nu am fost originali, dar ne-am distrat. Silvia nu-l scapa pe Vladi in lan.</div>
Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-80527948365915485622014-08-06T20:39:00.002+03:002014-08-06T20:43:55.692+03:00Vara asta inca nu am dansatDupa doi ani jumatate de Anglia m-am resemnat. Cand am tacut nu am fost ca ei, iar cand m-am "straduit" sa fiu ca ei, mi-a stat bine o zi-doua dupa care m-a luat greata. Mno, am revenit la mine. Nu ca mi-ar fi mai bine, dar macar ma simt confortabil. Si zambesc mai mult.<br />
Nu stiu inca daca m-am adaptat sau doar nu imi mai pasa.<br />
<br />
Cele mai bune si frumoase discutii din ultima vreme le-am avut cu Silvia, fiica mea. Este evident mai buna decat mine, ceea ce ma face o mama buna. :)<br />
<br />
Am fost si in Romania. Pe la Sfinx si Babele, pe la Tusnad. Mai vedem cand si daca ma mai duc.<br />
Am vizitat putina lume, parca nu mai vreau sa vad pe nimeni. Ma intreb daca e rau sa nu te simti singur fara lume in jur. Mie imi ajunge familia.<br />
Eu si cu mine e de multe ori o combinatie cu stare de aglomeratie.<br />
<br />
Si simt ca ies din depresiune, la campie. Poate reinvat rabdarea pierduta ca apa de la un robinet cu garnitura stricata.. Si nici varsta nu ma mai ajuta.<br />
Cu prostii nu ma pot obisnui si pace! Ei te pot face sa simti ca esti nebunul de la curte in lumea lor.<br />
<br />
Ma intrebam zilele trecute, ce i s-o fi intamplat celui care a zis prima oara "daca te bagi in troaca, te manca porcii". Curat adevarata sinteza a problemei!<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-5663274564692103758.post-20600666862123329902014-05-11T17:36:00.000+03:002014-05-11T17:36:41.146+03:00Eu și cu mine, din nou...<div style="text-align: justify;">
Sunt câțiva ani în care aștept ziua de 18 Mai cu criza pre-ziuameadenașteredinnoubulșit.</div>
<div style="text-align: justify;">
Îmi propun, ca în fiecare an, să fac ceva extraordinar din ea. Nu reușesc decât extraordinarul banal.</div>
<div style="text-align: justify;">
44???</div>
<div style="text-align: justify;">
Acum doi ani jumate veneam in Anglia crezând că sunt gata conturată.</div>
<div style="text-align: justify;">
Colega mea îmi spune de proverbul de la ei, ”trăiește astfel încât să nu lași în urma ta o pagină albă!”.</div>
<div style="text-align: justify;">
Pfff...</div>
<div style="text-align: justify;">
Câți ani din viața mea n-am avut creion? Câți ani din viața mea n-am avut ascuțitoare? Când am avut de toate m-a presat timpul. De stres am scris, iar acum pare că doar am mâzgălit câte ceva. Am întârziat cu multe, cu altele m-am prea grăbit. </div>
<div style="text-align: justify;">
În esență sunt o întârziată, am venit târziu până și în propria mea viață.</div>
<div style="text-align: justify;">
44?!</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă uit la mine ca la un tabou în devenire, văd două pete și trei linii...nu pot să-mi dau seama ce va fi.</div>
<div style="text-align: justify;">
Dorm mai mult și vreau să mă trezesc la viața aia în care îmi făceam planuri și le urmam.</div>
<div style="text-align: justify;">
În anul de la 43 la 44, am divorțat (așa cum a fost și căsătoria mea, în liniște și fără să înțeleg nimic) și am iubit. Am trăit simplu, de pe o zi pe alta, iar Vladi se miră că mai am sentimentul că pierd vremea. Ar fi trebuit să mă obișnuiesc deja.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă trece sudoarea, ce să scriu, ce să scriu, ce să scriu? De ce nu îmi vine nimic în minte?</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
...<span style="font-size: xx-small;">tic-tac, </span><span style="font-size: x-small;">tic-tac, </span>tic-tac, <span style="font-size: large;">tic-tac, </span><span style="font-size: x-large;">tic-tac...</span></div>
<div style="text-align: justify;">
Dr.Stoica, ceva motivațional pentru moa ?</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
P.S. mi-am luat deja o rochie, să fiu sigură!</div>
<div style="text-align: justify;">
P.S. știu că sunt depresivă, altceva? Mă plimb zilnic, mă bucur de lucruri mărunte, dar îmi trece ciudat de repede, mi-am vopsit părul, am dormit mult, merg la serviciu, îmi fac lucrările, ies în fiecare săptămână o zi, mănânc bine...nu înțeleg nimic.</div>
Cleohttp://www.blogger.com/profile/12237074467970318319noreply@blogger.com25