Alegerea Sophiei

Gândul zilei

2012-02-23T21:38:00.000+02:00

Ce animal ciudat este omul!
Patru preoți, de religii diferite, stau la aceeași masă.
Fiecare crede că Dumnezeul lui este cel mai bun, dar cu larghețe tolerează celelalte religii.
Cel puțin așa declară.
Cele mai democrate țări au legile cele mai aspre, pentru a impune o toleranță forțată și a ține în frâu extremismul.

Fără cuvinte...piciorușul Emei

2012-02-22T16:21:00.000+02:00

Gândul zilei

2012-02-21T21:07:00.000+02:00

Ce animal ciudat este omul!
Unul cu o pușcă, pe de o parte, iar o familie își plânge copilul de 1 an, împușcat, în cealaltă parte.
Linia care îi separă, nu se vede.

Gandul zilei

2012-02-19T20:08:00.000+02:00

Ce animal ciudat este omul!
Cu chipul întunecat ca noaptea atunci când este trist/supărat/serios, luminos ca un soare atunci când zâmbește.
L-am zărit și nu mai încetez să mă minunez.
Nici un alt animal nu este capabil de asta.

De unde ești?

2012-02-16T19:35:00.000+02:00

Să vedem de unde mai zic unii că sunt...

1. Din NIGERIA.
2. Din AMBROZIA. (?????)

...Anafura cui v-a făcut...:))

Cum ce vreau?

2012-02-16T19:14:00.000+02:00

Vreau să cunosc forma inimii tale.
Vreau sufletul tău, legat fedeleș.

Și ași mai vrea Ceva...
Ceva cu ce scormonești până mi-e dor și până mă doare, vreau privirea ta.

Dar să nu-mi mai spui 15 cuvinte, fiecare cu greutatea unei despărțiri, când știi că eu pot să mă despart o singură dată.

Bucurii ciudate

2012-02-10T00:02:00.002+02:00

Am vrut să scriu despre bucurie, care vine rar, iar când vine, vine singură. În contrabalanță cu necazul, care nu vine niciodată singur.

Apoi mi-am amintit de taică-miu, ca tată nu se potrivește să spun.

Mi-am amintit că am plâns când a murit. De ce? Chiar nu știu! Mă întreb de 10 minute, de ce oare am plâns când a murit? :)

Eram adolescentă, iar el ne părărsise de câțiva ani buni.

Ne părăsise pentru prima lui iubire.

Mama era la serviciu, iar el împacheta de zor, în timp ce ne povestea, mie și soră-mii, de prima lui iubire. Ne-a arătat și o poză cu ea, ne-a întrebat dacă e frumoasă. Sigur că am zis că era frumoasă, de-abia așteptam să plece.

În fapt era urâtă, cu nasul coroiat, o față de care am râs copios cu soră-mea, pe ascuns.

Și împacheta lucrurile lui, ale mamei, lucruri de prin casă și toate cărțile cumpărate de mama.

Asta m-a durut și atunci. Am sunat-o pe mama și i-am spus, dar ea mi-a zis să-l las să ia tot ce vrea numai să plece.

Și a plecat.

Bucurie mai mare nu ne putea face și nici nu ne-a făcut alta vreodată.

De ce am plâns?

Nu-mi amintesc nicio vorbă bună, niciun zâmbet, nimic părintesc sau gesturi părintești.

Îmi amintesc de pumni, palme, bocanci lipiți de mine, cureaua de piele pe o altă piele, a mea. Și tare mai ustura. Că nu conta dacă eram vinovată, el împărțea în mod egal, iar noi plăteam în mod solidar, de multe ori, cele mai multe ori, neștiind pentru ce.

Și-atunci, de ce am plâns?

Că nu am plâns de bucurie. Dar nici de supărare.

O vreme l-am urât de moarte. Apoi l-am lăsat să rămână acolo, în trecut.

Dar de ce dracu’ am plans?

Poate pentru o idee, cea de tată!

Mama nu a divorțat niciodată. Când o rugam să o facă, spunea că societatea compătimește o femeie bătută, cu soț alcoolic, dar nu iartă o femeie divorțată.

Bine că ne-a părăsit!

Fără cuvinte...piruetele Silviei

2012-02-08T08:27:00.000+02:00

De ce este bine să fii singur uneori

2012-02-03T08:23:00.001+02:00

Ai timp să numeri...

Degetele răsfirate în buzunarele goale.

Prietenii pe care îi vezi în oglindă, când te privești.

Iubiții care nu contează.

Defectele pe care crezi că le are celălalt.

Calitățile pe care le vezi numai în tine.

Clipele și gândurile bune pe care le împărtășești.

Gândurile rele pe care le servești cu lopata.

Cuvintele dulci și neadevărate.

Cuvintele grele cu care te desparți.

Cuvintele de încurajare pe care le-ai servit cu bocancul

(dar când ești la pământ, nu mai contează ce nu te ridică)

Vorbele pe care le-ai dorit și nu le-ai auzit niciodată.

Visele deșarte.

Anii întregi de așteptare.

Ai timp...

Să-ți vezi mizeria dintre degetele de la picioare.

Să o cureți.

Să o lași acolo și să te încalți cu Prada.

Să vezi că lucrurile bune vin de unde nu te aștepți.

Să cureți oglinda în care te privești.

Să înțelegi că ceea ce reproșezi altora, sunt propriile tale probleme.

Să înțelegi că frumusețea văzută în alții, este frumusețea ta.

Să conștientizezi că ai o problemă când nu poți să vezi frumusețea.

Să stai în cadere.

Să te ridici.

Să crești.

Să te iubești așa cum ești, mai puțin ca perfectul.

Să afli ce îți dorești.

Să constați că fericirea nu este în celălalt, ci în tine.

Să arunci bolovanii pe care îi credeai diamante.

Să te ancorezi în realitatea uneori copleșitoare.

Să te orientezi spre ceea ce contează:

Dumnezeul din tine.

Fără cuvinte...Vladi si creioanele lui 2

2012-01-31T21:27:00.000+02:00

Și...

2012-01-28T20:40:00.000+02:00

n-ai să știi niciodată cum te-am privit, când tu credeai că ești doar în trecere.

Oare de ce nu ne observăm la timp?

Fără cuvinte...Vladi si creioanele lui

2012-01-24T21:13:00.002+02:00

Fără ultima, care e facută în paint.

Lumea, mai săracă...

2012-01-22T20:44:00.001+02:00

” Mihai și-a încetat alergarea.”

Izbucni în lacrimi, uitase în ultima vreme de alergările altora. Era preocupată doar de propria-i alergare. Își demontase fricile mai întâi, iar acum se lupta cu mintea, care împletește sîrguincios depresii. Își amintea ce citise undeva, cum că oamenii cu IQ ridicat sunt cei mai predispuși la depresii, pentru că mintea lor este capabilă să elaboreze cele mai întortochiate teorii în care să se afunde, să justifice însăși depresia. Când realiza ce face, zâmbea și-și spunea în sinea ei ironic, foarte ironic: măcar e semn de deșteptăciune.

Empatiză repede cu durerea soției, copilului, fraților, mamei lui care mai trăia...

Simțea în picioare pantofii roșii, mici, de lac, cei din copilărie...umbla de colo-colo cu lacrimile curgând șiroaie, vorbind singură:

- Nu știu ce este Moartea, nu știu!...dacă nu este o Trecere? Dacă este doar durerea celor rămași? Dacă nu se naște nimic după Moarte? Dacă Moartea nu aduce nicio Înnoire? Dacă e doar Moarte și cu ea se termină totul?

Privi spre picioare, creșteau făcând ferfeliță pantofiorii roșii de lac. Se compuse la loc pentru o nouă zi, timpul pentru lacrimi este limitat.

Se pregăti pentru zâmbetul prefăcut și își lipi de buze răspunsul: „ mulțumesc, sunt bine”.

În ultima vreme, de vreo 2-3 ani, mă tot întreb ce m-a ținut în viața asta, ce putere și de unde mi-a venit ea, m-a păstrat pe drumul cel drept. Uneori mi-am zis că de vină o fi materialul genetic, alteori mi s-a părut prea „nepalpabil” răspunsul ăsta.

Cel mai des mi-am răspuns că am rămas în picioare pentru că ...am avut puterea sau mi-am impus SĂ UIT!

Am uitat multe lucruri foarte rele, aproape întreaga mea copilărie și părți din adolescență. Problema este că am uitat și multe lucruri bune. Nu știu în ce fel a făcut mintea mea selecția a ceea ce trebuie pus deoparte, cert este că ...am uitat multe. Iar ceea ce s-a întâmplat cu mine în 2010 mi-a șters alte multe părți din viață, oameni, nume, cuvinte.

Dacă din copilăria mea am păstrat ceva în memorie, sunt câteva părți bune din vacanțele petrecute la Voșlobeni, vacanțe în care mai tot timpul am muncit cot la cot cu ceilalți, dar seara ...ei bine, seara, eram liberă. Și ne întâlneam pe uliți...deseori și cu Mihai. Brunet, cu privire extrem de albastră, frumos și... intimidant, pentru o zgribulită ca mine, cum eram eu pe vremea aia.

despre mine

2012-01-14T09:08:00.000+02:00

Va multumesc pentru felicitari, va multumesc pentru gandurile voastre alunecate spre mine.

Mi-am carpit sufletul la loc, dar dupa o luna. N-am crezut ca ma va durea atat de tare dezradacinarea, ruperea mea de langa oamenii dragi, familie, prieteni.

Am inceput sa vad vag niste culori, nu sunt chiar nuantele mele sau cele cautate, dar sunt culori.

Apreciez orice este bun si pozitiv si ma straduiesc sa gasesc solutii pentru dezvoltare.

Am ajuns aici si a trebuit sa-mi rearanjez, in functie de dorinta mea si scopul venirii mele, gandurile, posibilitatile, optiunile.

Am fost nevoita sa iau decizii care m-au durut, care amana impliniri, sa ma redresez sufleteste.

In aceste conditii, de restructurare, sunt bine.

Primul lucru pe care l-am constat a fost ca ceea ce ai este ceea ce iti faci singur. Mainile de ajutor pe care le-ai dat in viata ta, nu se intorc.

Am invatat sa accept ca trebuie sa ma schimb ca sa supravietuiesc, lumea nu este exacta, precisa, nu respecta termene, nu respecta cuvant.

Si inca uneori mai plang. De DOR de oamenii mei dragi! Am sperat ca unul dintre ei sa fie cu mine in februarie. In conditiile date, nici vorba. Trebuie sa imi rezolv toate problemele in ritmul de aici (foarte lent) si trebuie sa ma echilibrez eu insami la maxim.

Important este ca mi-am regasit Speranta, pe care o pierdusem cam in prima saptamana.

Asta este cu mine, cand nu mi-a fost bine nu am scris pentru ca nu am vrut sa mint. Blogul este locul unde vin cand imi este bine.

Acum nu imi este rau, dar am acces limitat la net (doar mail). Pot sa va citesc mesajele numai in mail.

Va doresc un An Bun! , Speranta!, Iubire!, Sanatate! Si putere sa impliniti vointa celui care stie de ce ni se intampla viata asta!

Cum pot, am sa revin in forta. Mi-este dor de blog si de toti de aici.

. și de la capăt

2011-12-14T01:44:00.000+02:00

Cât adevăr există în ” o iau de la capăt!” când nimeni nu-ți șterge istoria personală din creier?
Oricâtă disponibilitate pentru a te schimba ai, ceea ce ești prin propria devenire, rămâne.
Nu pot sa-mi scriu istoria personală decât o singură dată, ”de la capăt” scriu doar un capitol.

Aproape ca acasă

2011-12-10T18:43:00.000+02:00

Suntem șase naționalitați și 8 persoane.

Lângă mine o unguroaică de lângă Balaton. Se bucură, zice că se înțelege mai bine cu maghiarii din Ardeal decât cu ungurii ei. Îi zic că sunt româncă.

Dar vorbesc ungurește, insistă ea. Adevărat, dar sunt româncă.

Ea o dă înainte, adică sunt cetățean român de naționalitate maghiară. Nu, român verde.

Totuși, ea se înțelege bine cu maghiarii din Ardeal, deci ne înțelegem bine.

Azi o altă unguroaică mi-a zis că locuiesc într-un loc frumos, deosebit și că suferă că 'acest pământ le-a fost luat acum 90 de ani'.

Mâine am să-i zic și ei că sunt româncă. :)

Când murim avem nevoie de 2 metri de pământ. Dacă alegem incinerarea, nici atât.

Rușii nu se înțeleg cu estonienii...îmi doresc să lucrez singură. Mie mi se rupe cine stă în fața mea.

Vreau să treacă timpul mai repede, atât. Vreau să fiu bine.

Gandurile zilei

2011-12-08T11:36:00.000+02:00

Aștept să cobor în stație, privesc în lungul trenului.
Trenul este plin, este liniște, dacă ar fi o muscă s-ar auzi.
Sunt toți îmbrăcați în negru. Nimeni nu vorbește. Nimeni!
Inima mi se strânge, simt picuri de sânge căzând direct în stomac, mă întreb unde am venit.
Când privesc pe fereastră e frumos, când privesc în tren, e urât. Doar trupuri găurite prin care trece vântul.
Oare oamenii aștia cum se cunosc cu alți oameni, cum ajung să se căsătorească? Prin internet?

Imaginea asta mi-a amintit de Dan V și de blogul meu.
În general...m-am abandonat, încerc să țin presiunea sub capac pentru că am norocul chior de a mă impiedica de trei ori până imi iese o dată.

Sper să fiți bine.

Pe mine moșul m-a sărit, pe voi? :)

Scrie-mi!

2011-11-27T08:55:00.000+02:00

Mi-am desfăcut nasturii de la piept,
Îmi văd sufletul, cât de setos așteaptă.
Scrie-mi,
Scrie ceva numai pentru mine!

De prea mult timp îmi scriu singură
Cuvintele sunt golite de sensuri și culoare
Nu le mai dau forme, le iau mecanic, la întâmplare
Îmi umplu palmele cu ele și le arunc, grămadă.
Nu zic, acoperă,
Dar nu-mi ard pielea.
Sunt doar foarte grele, ca o ceață deasă.

Ce zici, îmi scrii?

Gandurile zilei

2011-11-23T06:57:00.000+02:00

Trebuie sa cred ca eu sunt cea care musca din marginea lumii, nu invers.

Cat din ceea ce facem este ceea ce vrem sa facem?

Minciuna este minciuna, nu conteaza daca este mica sau mare. Oricum ar fi ea, raneste. Pentru ca spunem:' m-a mintit, mi-a inselat increderea'. Nu spunem:'daca ma mintea mai putin era mai bine, mi-ar fi fost mai usor'. Suferim pentru ca nu ni s-a spus adevarul.
Nu cunosc pe nimeni care sa nu fi mintit macar o data. In ciuda acestui fapt nu ne place sa fim mintiti.
Exista minciuni care trebuiesc iertate? (Probabil doar cele nedescoperite.)

Reflecţii 'rutiere'

2011-11-22T10:23:00.000+02:00

Pentru a ajunge la linişte, musai şi obligatoriu este să se producă în prealabil o mare ne-linişte.
Numai după aceea putem vorbi de liniştea dinaintea furtunii.

Exist !

2011-11-20T20:33:00.000+02:00

Pentru cateva ceasuri am ramas fara cont google.

Nu tu mail, nu tu blog...

Ma vedeam deja comentand ca anonima pe la voi toti si ma intrebam daca am putere pentru un alt blog.

Dupa ce mi-am zis un Nu, iata ca se drese situatia.

N-am suferit tare dupa texte, pentru ca nu citesc din urma si, slava cerului, nici nu-mi amintesc ce-am scris. Am suferit dupa timpul petrecut cu voi, pentru ca n-as mai fi stat in blogosfera fara sa n-am si eu cratita mea.

Desi n-ati stiut ca m-ati pierdut, eu ma bucur tare ca v-am regasit. :)

Tot o Fericire si asta, Mosule.

Epigramă

2011-11-16T23:05:00.000+02:00

Profundă... nu mai sunt demult.
Şi aşa, superficială, nu îţi place ţie.
Mimam c-ascult cum 're-citezi' poeme.
Nici să mă prefac nu-mi vine.

Simţi cum mă doare floarea de la pălărie?

Ce sunt emoţiile?

2011-11-16T21:16:00.000+02:00

La o emisiune la radio, auzită demult, o fetiţă dădea definiţia emoţiilor: 'emoţiile sunt ca nişte purici mici în interior, este ceea ce simţi când urci pe o scenă...'. Câtă candoare!

N-aş putea să dau o definiţie mai corectă.

Situaţia inedită sau nu, care naşte în noi emoţii, de orice fel, este similară cu starea pe care o ai când urci pe o scenă. Afli ce poţi să simţi într-o asemenea situaţie, atunci când cu adevărat te urci pe scenă.

Nu poţi spune că înţelegi aşa ceva privind din sală, fie chiar de pe un loc din rândul întâi.

Când păşeşti pe un coridor neiluminat, te cuprinde teama.

Când păşeşti pe un coridor luminat de flacăra lumânării din mâna ta, te cuprinde emoţia.

Şi cam aşa faci când nu-ţi mai încapi în piele de emoţie şi plăcerea de a cânta.

Vorbind în gând

2011-11-12T09:14:00.000+02:00

Oamenii sunt entităţi ciudate, în mersul lor prin lume fâlfâie spectaculos liste întregi despre: 'asta sunt/asta nu sunt, aşa pot/nu pot deloc, îmi place de tine/nu pot să te suport, ştiu despre ce vorbesc/nu ştiu despre ce vorbesc, dar continui să vorbesc' etc. Tot ce fâlfâie după noi sau cu noi odată, este ceea ce suntem într-un desăvârşit secret, uneori atât de secret încât numai noi nu avem cunoştinţă despre el.

Ştiu ce fac, nu mă gândesc foarte tare la ce urmează, pentru că mi se face frică. Îmi spun că e important să accept că ştiu să fiu singură între oameni (doar am exersat atât de mult şi de bine asta), în plus, rămân uimită de cât de pozitiv mă văd ceilalţi (într-un mod sincer, nesincer sau nesimţit): sunt singura care-şi face probleme pentru mine, în rest, nimeni.

Cum am o clipă liberă gândul îmi zboară la ce am de făcut, ce mai am de încheiat, refuzând să-mi pun anumite întrebări.

Cei din cealaltă familie, cu o singură excepţie, vor 'să puncteze' anumite aspecte cu mine. Şi ca în bancul ăla cu radio Erevan, în care un ascultător întreabă dacă se poate face sex peste ocean, cu răspunsul edificator 'sigur că se poate, condiţia este să o aveţi atât de lungă'...deci :) îmi dau seama că trebuie să diminuez puterea acelora care, aflaţi la 260 km, reuşesc să învârtă cacaua în familia mea.

Dacă nu ajutăm, de ce să nu încurcăm, nu? Încă un motiv care mă împinge spre mai departe.

Nici nu ne dăm seama când energia noastră se redirecţionează de la a construi viitorul la a rezista prezentului.

Mama mea...nu mă întreabă nimic. Ea doar face mesagerie distructivă.

Rog una dintre colege să pună înapoi ceva ce a luat dintr-un loc. Îmi spune că, probabil, 'colega' ei nu a pus obiectul la loc. Zâmbesc în gând, doar ştiu bine cui dau cheia acelui birou, şi-mi spun că nici după 2 ani nu-şi agrează partenera de lucru. Între colegii cu care lucrezi de ani de zile, spui oamenilor pe nume.

Însă mă bucur să constat, aşteptând la ghişeu la trezorerie, sănătatea casierei. Pe tejgheaua din geamul care ne desparte se află, pe partea ei, un calendar. Dintr-o privire observ încercuite anumite date din fiecare luna, 3-4 zile la rând, cu trei săptămâni nemarcate între ele. Îmi dau seama că nici însărcinată nu este. Mă întreb de ce ţine la vedere calendarul ăla, sau...doritorilor recompensă? Cine vrea copil, numără, cine nu, nu.

De multe ori mi-am zis că Dumnezeu e mare şi ştie ce face. O femeie nu ştie cu adevărat ce înseamnă să ai un copil, până când nu îl are. Astfel, Dumnezeu protejează femeile care nu pot sau nu vor să facă urmaşi. Dacă ele ar şti cu adevărat ce scoate din tine un copil, ceva ce nici nu ştii că ai, nu ar putea supravieţui gândului.

Şi apreciez sincer femeile care nu vor copii şi refuză să-i facă. Probabil din teama de a nu fi mame bune. Şi le înţeleg şi percepţia prin ridiculizare a mamelor proaspete care se bucură pentru bebeul lor când acesta are un tranzit intestinal bun. Cum să înţelegi aşa ceva, când nu ţii în braţe o mogâldeaţă care are colici? Şi mai este şi ruptă din tine.

Civilizaţia este rezultatul gesturilor civilizate şi de bun simţ. Stând la rând, privesc cele două fete din faţa mea (sunt cam de vârsta lui Vladi, adică 14 ani), au în coş două pachete cu batiste de hârtie. Sunt îngrijite, îmbrăcate frumos, potrivit vărstei şi au nişte căciuliţe nostime în cap (noi suntem cu vremea pe minus chiar şi în timpul zilei). Înaintând în rând în faţa lor se află un coş abandonat de vreo gospodină, care, probabil, şi-a amintit că ar mai vrea ceva. Cum rândul înaintează, fetele nu ştiu ce să facă, în faţa lor se află coşul fără adresant iar în faţa coşului, golul format de înaintarea în rând. Se privesc, ocolesc coşul , care este acum în faţa mea, şi trec în faţă.

Gospodina la vreo 50 de ani apare de niciunde şi se răsteşte ca o apucată la bietele fete, certându-le că i-ar fi împins coşul în spate.

Fetele încremenesc, iar eu, bineînţeles, îi explic că se află într-o mare eroare, până ea a lipsit, pământul s-a învârtit.

Felele, cuminţi, mi-au mulţumit din priviri, dar mie mi-ar fi plăcut să o aud pe gospodină cerându-şi scuze. Îmi imaginez eu, că prin exemplu personal educăm generaţiile viitoare.

Dar, preferăm să rămânem nebuni.

În rest, tot acest noiembrie înseamnă Trecut. Iar nu pentru asta trebuie să ne facem griji.

Zoooorba!

2011-11-06T07:25:00.000+02:00

De ce nu vor grecii nicicum...

Gândurile zilei

2011-11-04T12:46:00.001+02:00

Nu numai începuturile sunt grele, ci şi să închei socotelile e dificil.

Singura bucurie este că ies dintr-un sistem extrem de formal şi o să ajung în altul, la polul opus.
Luna asta e luna încheierilor de conturi (nu, nu reglăm nimic), iar luna ce urmează de drum nou, căi nebătătorite de mine never-ever.

Deci, am avut salturi pe de- alături şi, probabil, voi mai avea. Me scuzaţi!
Am avut şi voi avea sensibilităţi extreme, aşa că...să mă atingeţi tandru. Fi-ţi mai buni decât mine!

Poveste de inceput de noiembrie

2011-11-02T20:33:00.002+02:00

Fetita se plimba agale pe alee, calcand apasat, intr-un anume fel, fel care facea pantoful de lac sa scoata un scartait scurt. Ii placea sunetul, iar cand miscarea ii reusea un zambet ii intindea cat putea de tare colturile gurii.

Greu si-l mai stergea.

Ii placea sa umble zambind, nu de putine dati cei cu care se intalnea, mai intai surprinsi, apoi nedumeriti, ii intorceau zambetul.

Cand zambea ii parea ca soarele se strecoara mai usor printre frunzele copacilor, schimbandu-le culoarea in verde pal, verde auriu. Ii parea ca florile au culori mai frumoase, mai intense.

Si de ce n-ar fi zambit, pantofii...hmmm, scartaiau la fiecare pas.

Uneori isi imagina ca este o naluca, vizibili fiind doar pantofii rosii de lac (of, din aceia care petrec piciorul cu o bretea subtire) . Pantofii si scartaitul.

Isi imagina cum lumea priveste uimita, ca intr-un vis, intrebandu-se aproape tare, cum de este posibil ca doi pantofi mici de lac, rosii, sa umble neincaltati prin lume.

Fetita pufni in ras la acest gand, apoi isi controla reactia , chipurile, pentru a nu se da de gol.

Se opri sa adune frunze frumoase, galbene si rugiii, de forme diferite, care mai de care. Le cuprinse in pumn, facand un buchet. Le ridica in soare, rotind pumnul usor, fascinata de jocul luminii.

Scartaitul sacadat era semn ca fetita se indeparta.

Sub copac, baiatul sta aplecat, privind fix, concentrat la maxim. Nu auzi fetita apropiindu-se. Iar cand auzii zgomot de pasi, nu schita niciun gest.

Fetita privi peste umarul lui, curioasa si ea de punctul de atractie al baiatului.

Vazu un arici, mic, zbarlind tepii si scotand sunete zgomotoase.

Priveau amandoi mica faptura, iar dupa o vreme, baiatul bombanii in barba: 'Nu inteleg de ce nu se face ghem!'.

Razand puternic, fetita il privi fix, rostogolind spre el cu vorbe: 'Pentru ca nu poate, este prea gras.'

Abia atunci baiatul isi ridica ochii. Privirea lui afiasa o intrebare clara: 'de unde stii tu asta?'.

Fetita, in schimb, era preocupata de arici. Se apropie de animal, intinse mana aproape, deasupra tepilor. Susotea cuvinte ce numai ea le intelegea, apoi netezi cu palma tepii ariciului.

Baiatul, deranjat parca, o intreba: 'Ce esti tu, imblanzitoare de arici?'

Mangaind animalul, care acum era cat se poate de linistit, raspunse fara sa-l priveasca:

- Poate...

Certificatul cui ne-a născut

2011-10-29T10:23:00.000+03:00

Am nevoie de certificat de naştere pe care să scrie şi în engleză, adică formularul nou. Vreau nu vreau, iau drumul Gheorghenilor, că acolo m-am născut.

Opresc, în prealabil, la mine în oraş pentru verificări, nu cumva s-o fi schimbat sistemul şi pot să-l fac şi în localitatea de domiciliu. Nu! Nu cu urgenţă. Trebuie mers în Gheorgheni. Zice cucoana să merg de dimineaţă.

E 9 dimineaţa, o oră cu maşina, îmi zic în gând că ajung dimineaţă, Că ora 10 nu-i la prânz.

Gheorgheni e un oraş trist. N-am mai umblat prin el de vreo 20 de ani. Aceleaşi gropi în asfalt, dar mai mari şi mai adânci.

Oraşul arată ca o gură de tractorist beţiv, plina cu carii.

Oamenii sunt gri şi sărăcăcioşi.

În locul unde nu s-a întâmplat nimic.

La primărie mi se explică cum că biroul stării civile e în altă parte. Noroc că venise soră-mea cu mine, zicea ea ca altfel nu mai apucăm să vorbim...şi mă duce într-un gang. Nici un semn, nici o tăbliţă cât de mică, nici măcar o săgeată trasă cu pixul pe pereţi nu te îndrumă spre un birou.

Totuşi, în gang era intrarea într-un birou.

Pe coridor aşteaptă două femei. Rotim ochii după vreun semn, un steag, o stemă, un panou cu ieşire de urgenţă în caz de indendii, o hărtie mototolită, un indiciu cât de mic că ne aflăm unde trebuie ...nimic!

Îmi zic că-i musai să intru în încăperea de unde se auzeau voci să întreb ce loc îi ăsta, de-i loc bun să aştept, să nu ies din termenul precis de 'dimineaţă'.

Întreb femeile care făceau holistică dacă acolo e biroul stării civile, iar ele mă privesc de parcă au văzut o casă arsă.

Îi zic soră-mii: 'stai, să-ntreb.'

Acum cele două femei se trezesc din reverii şi mă apostrofează că nu stau la rând şi intru în biroul cu sunete înaintea lor. Le liniştesc, doar întreb dacă aştept în loc bun.

Mno, bine. Îmi vine rândul să intru. În biroul în care se întâmpla ceva, o singură cucoană. Din aceea veche, de tip vechi...fără nicio tehnologie în jurul ei. Mi-am zis că nu-i semn bun, dar am continuat optimistă să-mi expun dorinţa, cum că vreau un certificat eliberat în regim de urgenţă.

Şi, iată, cum 'urgenţă' are diverse conotaţii, în funcţie de cine e adresantul.

Cucuoana roteşte ochii frumos (nu, nu mesteca nimic...) şi mi-a zis firesc: 'Veniţi mâine, pe la ora 16'.

Îi spun că m-am deplasat până în Gheorgheni ştiind că se poate rezolva totul într-o oră, cum mi-au spus cei din Ciuc. Pfffff...cucoana a înnebunit.

Dacă toată viaţa mea am lucrat cu oameni, am realizat rapid cu ce mă confrunt. I-am dat dreptate femeii că are mult de lucru, mai are de scris alte 4 certificate de deces, cu mâna, că n-are calculator (în gândul meu completam că ar fi putut avea dacă ar şti să lucreze cu el), că trebuie să mă întorc în centru să aduc un timbru de 2 lei şi o copie după cartea de identitate. Agravez întrebând dacă n-are ea un copiator...Are numai un pix!

În fine, îi mulţumesc şi plec după timbru şi copiator.Îmi dau seama de rezistenţa celor vechi şi mă gândesc la strategia pe care n-am mai folosit-o de 20 de ani.

Cumpăr o cutie cu bomboane şi revin cu timbrul necesar+ copia.

O pun direct pe masă, ca să schimbăm tonul discuţiilor, îi spun candid că m-am conformat. Mă avertizează că certificatul meu nu e gata. Că ea trebuie să închidă biroul între 12 şi 14 să poată să scrie certificatele. Ştiu! Nu e nicio problemă. O înţeleg. Dar...că pot să vin după 14, 30.

Hm,nu-s mulţumită.

Este ora 11,30...zâmbesc larg şi întreb: 'Atunci, e bine să revin până în ora 13?'

E bine!

Am văzut cu ce atitudine intrau ceilalţi în acest birou, atitudinea omului căruia i se face o favoare. Nimic nu se schimba dacă nu avem atitudine corectă. Când intri într-un birou de servicii pentru public, omul trebuie să ştie că el îi plăteşte pe funcţionar.

Când mie mi-a venit în birou cineva care a dat bani pentru transport, l-am servit cu celeritate.

N-am avut atitudinea corectă, dar nu am avut timp de revoluţii în oraşul în care am stat 2-3 ore după 20 de ani.

Iar sora mea comentează că pe lângă că e scris de mână, e scris urât.

Mie mi-e jenă că e scris cu mâna.

Simt cum vreau să ajung cât mai repede, înapoi, în zilele noastre.

Îmi place oraşul meu, e mult mai civilizat şi evoluat.

Retrospectiva unei săptămâni obişnuite

2011-10-28T21:36:00.000+03:00

Ce poate fi mai frumos decât un început de săptămână cu confirmări.
O întoarcere în timp...
Un demers în memoria viitoare...
O frânare în realitate.
O lecţie pe care nu e voie să o uiţi: 'Rămâi acum şi aici (în prezent).'...şi asta nu ştiu dacă e de bun augur. Nici un imbold nu e mai puternic decât cel care te face să crezi că ai un vis.

Una peste alta, cel mai uşor e să îţi pierzi speranţa. Şi-o poţi păstra cu uşurinţă când crezi că nimic nu e întâmplător.

Cel mai greu este să nu intervii în viaţa copiilor tăi.
Înţelept este să-şi construiască propriile lecţii de viaţă...tu poţi să-ţi frângi mâinile ca să ai impresia că faci ceva.

Comunicarea prin text scris nu e bună, comunicarea prin telefon e mai puţin rea, iar orice comunicare este surdă şi mută atunci când nu este activă.

Unii mint precum respiră, iar la pomul lăudat să mergi cu punga mică.

Cel mai mare rău pe care îl facem este că ne acordăm prea multă importanţă.

Dimineţile sunt reci...şi mie nu-mi mai pasă.

Cuvântul săptămânii şi cel care îmi place este: demnitate.

Cele mai dragi carti

2011-10-22T12:43:00.000+03:00

Care ar fi cele 3 carti pe care le-ati lua cu voi daca ar fi sa plecati pentru cativa ani in alta tara?

Bărbatul care mă face femeie

2011-10-20T20:25:00.001+03:00

Mă întreb ce anume face diferenţa între o femeie obişnuită şi una adevărată.

Acea femeie care atunci când se ridică de pe scaun, ridică în acelaşi timp alţi trei bărbaţi, ei ignorând tot ce se află în jur, privind doar la EA.

Privind şi încercând să îi anticipeze următoarea mişcare, următoarea dorinţă.

Acea femeie care strâmbă din năsuc şi face botic, care cu cât este mai capricioasă cu atât este mai dorită. Acea femeie care pare în fiece moment vulnerabilă, iar fiecare mişcare, de altfel foarte încet executată, 'cere ajutor'.

Acea femeie care răspunde în doi peri unei întrebări amabile,unde femeia obişnuită vede nepoliteţe a răspunsului, absolut nemotivată, ea vede un început de flirt la care, desigur, răspunde cu indiferenţă.

Nu, nu pentru a respinge, ci pentru a atrage şi mai mult.

O femeie obişnuită nu aplică tehnica pânzei de paianjen, nu stă focusată atât de mult pentru depistarea unui flirt şi nu vede în orice comunicare cu sexul opus 'o posibilitate', o 'eventualitate'.

Totuşi, când cele două stau la aceeaşi masă, prima întrebată dacă doreşte apă va fi femeia adevărată.

Prima care are şanse să fie iubită este tot femeia adevărată.

Aşa cum este şi cea mereu ajutată, este cea care nu cară bagajele, este luată de la scară cu maşina, îşi trimite bărbatul să-i cumpere tampoane şi primeşte întotdeauna un dar de ziua ei, de Crăciun, de Moş Nicolae, de Sf.Valentin şi ce alte sărbători or mai fi.

Unde se face diferenţa?

În modalitatea de ' a cere'.

Femeia obişnuită pentru mine este ca o savarină, prăjitura mea preferată, are de toate...şi sirop... şi frişcă...se topeşte în gură...are aromă...este îndestulătoare. Niciodată n-am auzit pe cineva că nu s-ar satura cu una singură. :)

Ce fel de bărbat are răbdare să o descopere?

Femeia obişnuită are un sunet de început care este abia perceptibil, cu vibraţie timidă, cu grijă să nu deranjeze în vreun fel.
Dar dacă se simte iubită, ea ...ea..ea poate atinge sunete înalte, joase, puternice, tandre.

Arta conversaţiei :)

2011-10-16T21:14:00.004+03:00

Când două tipe sunt prietene, au copiii de aceeaşi vârstă, ambii fiind băieţi, ce-şi pot dori mai mult decât ca şi ei, la rândul lor, să închege o trainică prietenie.

Pe când noi sporovăiam de zor, cei doi fii ai noştri stăteau în tăcere, unul lângă altul. Vladi, din cauza barierei limbii, se lăsa din timp în timp peste Akos, iar Akos se trăgea la o parte. Asta s-a repetat de câteva ori.

Ca să însufleţească prietenia, mama lui Akos îi spune în limba maghiară să vorbească româneşte cu Vladi. Copilul de 5-6 ani, pe-atunci, întreabă ce să vorbească. Mama lui îi spune, senină, să spună ceea ce ştie.

Şi a spus :

- ' Morcov!'

Ne-am stricat de râs. Şi atunci, dar şi acum.

Gandurile zilei

2011-10-11T20:42:00.000+03:00

Gandul meu: diferanta dintre 'a te darui' si 'a te sacrifica' este data de feedback. Si ramanem niste dezinteresati, nu? :)

Gand auzit: purificarea personala are loc prin acceptarea umilintelor, denigrarilor si alte alea, la care ne supun ceilalti.

Astazi ma simt extrem de purificata. Copiii mei vor avea o soarta mai buna, conform teoriei auzite.
Iar daca nu avem copiii, facem. Altii, ca eu, nu.

Inca e deschisa 'pravalia', mai vrea cineva? Am grad mare la toleranta.
(in teoria asta nu se spunea prin ce proces trece 'purificatorul')

Cred in ziua de maine sau poimaine! Mi se cuvine !

Lecţii de viaţă

2011-10-08T21:54:00.003+03:00

Postarea Digodanei mi-a plăcut. După ce am citit-o, seara/noaptea, când am pus capul pe pernă, m-a făcut să mă gândesc şi să mă întreb care ar fi lecţiile mele de viaţă.
Fac o încercare, înşiruirea are o logică aleatorie.

Când te întrebi de unde îţi vine puterea, să mulţumeşti celor din trecut, celor care formează trunchiul şi ramurile arborelui tău genealogic.

Dacă ştii să înveţi de la copii înseamnă că eşti părinte bun, nu părinte slab, iar copiii îţi devin prieteni.

Lumea e mult mai mare decât mediul în care te afli.

Când crezi că le ştii pe toate, atunci vei primi o 'palmă' care să-ţi demonstreze că nu ştii nimic.

Munca este doar o parte din viaţa ta, nu viaţa ta. ( Un şofer reţinut peste program a zis, supărat fiind: 'stai peste program că-ţi vor ridica statuie...dar ştii ceva? eu voi fi primul care mă voi pişa pe ea.')

Îngheţata Napoca nu va avea niciodată gustul îngheţatei pe care nu ţi-ai permis să ţi-o cumperi decât o singură dată, în copilărie. Aşa că nu mai cumpăra.

Când ajungi într-un colectiv nou, ţine-ţi gura şi observă...aşa afli cine e adevăratul şef, cine e amanta, cine bârfeşte...etc. iar tu nu o dai în bară.

În iubire, mândria, orgoliul şi încăpăţânarea nu au ce căuta. Iubirea e ca chifteaua din bancul cu Bulă, e numai una. Dar nimic să nu te oprească să crezi că n-ai şansă la încă una.

Să atingi podeaua e şansa ta să-ţi dai seama că eşti puternic.

Nu-ţi risipi energiile, concentrează-le pe priorităţi.

Eşti mai luminat atunci când îndrăzneşti.

Fii tu însăţi, cea mai grea dar cea mai valoroasă parcurgere.

Mulţumeşte pentru fiecare zi...pentru că se moare foarte uşor!

Acceptă ce ţi s-a întâmplat şi iartă pe cât poţi. De uitat, n-ai să uiţi nicicum.

Renunţarea la tine este o opţiune personală, nu aştepta mulţumiri.

În viaţă totul este obişnuinţă, iar în unele cazuri asta poate să însemne cel mai rău lucru, pentru că te îndepărtează de normalitate.

Când ţi-e greu, singurul prieten care îţi rămâne fidel eşti tu însăţi.

Singurătatea este doar ocazia pentru introspecţie. Conştientizarea va fi primul pas spre vindecare.

În trecut nu mai poţi schimba nimic, aşa că n-are sens să stai cu privirea agăţată în urmă.

Dacă păstrezi calea drumului bătătorit, pierzi frumuseţea şi surpriza cărărilor puţin umblate. Şi ce dacă nu eşti la fel ca ceilalţi?

Teoriile sunt studiate pentru a înţelege mecanismele, gândeşte naibii singură.

Când ai momente în care crezi că nu eşti bună de nimic, priveşte-ţi copiii. Eşti creatoare de miracole.

Nu există eşec, doar încercarea unei soluţii necorespunzătoare.

Uneori, lucrurile pur şi simplu se întâmplă. Nu tot ce se întâmplă are o explicaţie perceptibilă.

Tot ce ţi se întâmplă, te schimbă. Contează în ce te schimbă.

Poţi oricând s-o iei de la început.

Fii atent la oamenii ce îţi ies în cale, caută sa afli ce trebuie să înveţi de la ei. Nimic nu e întâmplător.

Şi nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu cu tine.

Facerea de bine

2011-10-03T13:27:00.000+03:00

Am întâlnit pe un blog exprimarea " am făcut bine ca să nu mă simt vinovat". Mi-a rămas în minte şi îmi luminează în cap ca un filament de bec, pe ducă.

Mă întreb dacă facerea de bine este un gest raţional sau este un gest 'inconştient' pornit din centrul fiinţei noastre.

Mă raportez la mine şi mă întreb dacă am fost pe deplin conştientă de gesturile pe care le-am făcut cândva, dacă le-am trecut printr-un filtru, dacă am analizat şi am cântărit făcând în gând tot felu' de liste imaginare, pro şi contra.

Mă întreb dacă am cunoştinţă de vreun rău făcut cu bună ştiinţă, voit, direcţionat, raţionat.

Ca să fiu cinstită cu mine însămi, mă privesc drept în ochi şi răspund: 'da, am făcut rău, în mod conştient, cu vorbe. Uneori am spus vorbe care, cu siguranţă, au durut. Şi culmea, nu mi-a păsat!

Am avut şi eu momentele mele de rătăcire, dar şi limba mi-e despicată niţel.

În ciuda a tot, de multe ori am avut condiţii propice pentru a face bine, iar ce mi-a venit să fac şi am făcut, a fost de la sine, am crezut că aşa trebuie să fac, că aşa este normal şi ăsta este mersul firesc. Nu am stat să mă întreb dacă să acţionez sau nu, dacă îmi acoperă gestul ăla vreun interes de-al meu sau nu. Am făcut-o din inerţie. Şi am crezut cu adevărat că aşa face toată lumea. Acum ştiu că nu e adevărat.

Ideea este de a face bine dezinteresat, dintr-un impuls dictat de un mecanism intern, care nu ţine cont de aspecte exerioare cu sursa în mediul înconjurător.

Pentru a face bine, trebuie să devenim umili, smeriţi până în podeaua fiinţei, să înţelegem că suntem o întâmplare pe acest Pământ şi absolut nimic nu ne este dat pentru a stăpâni. În plus, nu suntem invincibili, nu suntem scutiţi de necazuri sau boli, suntem vremelnici.

Trebuie să poţi înţelege ce simte un flămând, ce simte un însetat...şi să (te) dăruieşti.

Pentru ce să faci bine din vinovăţie?

Trebuie să compensezi un rău făcut?

Dăruieşti pentru că simţi vinovăţie pentru norocul tău?

Să faci un bine, înseamnă să fii un om pur şi simplu bun. Adică mult mai mult bun, decât rău.

Căci nimeni nu e perfect!

Bătrânii noştri nu cunoşteau legile rezonanţei, dar spuneau acelaşi lucru, 'bine faci, bine găseşti'.

Trăim vremuri ciudate...mi-a scris cineva: ' am perioadă grea'. Aşa e, tu şi toată planeta.

Şi dacă lumea asta mare e alcătuită din noi, atunci de la cine trebuie să înceapă bunătatea?

Şi dacă nu ne vine la îndemână, nu mai suntem atât de curaţi, atunci să reinventăm roata, să învăţăm să facem bine.

Sau măcar să nu facem rău!

Cum faceţi voi bine şi ce resort cu simţăminte vă impulsionează pentru asta?

Ce nu trebuie sa te apuce noaptea intr-un oras mic

2011-10-02T09:55:00.000+03:00

Cum mereu exista o parte neprevazuta in viata noastra, iata ca vineri seara tarziu, aflata in pijama, ma gasesc in fata faptului de a o lua la drum.

N-am fost niciodata in orasul Covasna, asa ca de nevoie am facut-o si pe asta.

Dupa ce am condus aproape doua ore pana acolo, din Targul Secuiesc alegand, evident, varianta mai lunga spre Covasna, imi dau seama ca trebuie sa raman in oras pana dimineata.

Cum era deja 12 jumate noaptea cand am iesit de la spital (nu eu am probleme), ma gandesc cuminte ca nu are sens sa vin alte 2 ore pana acasa pentru ca dimineata trebuie sa revin.

Si cel mai usor lucru a devenit cel mai greu.

Sa gasesti cazare in Covasna, noaptea, la 12 jumatate.

Am vizitat vreo 8 hoteluri si toate pensiunile aparute in cale. Hotelurile au spus ca nu au locuri sau nu ne pot primi pentru ca nu am facut rezervare in prealabil!, iar la pensiuni am lovit portile, au latrat cainii dar nu a iesit nimeni la poarta. A! intr-un loc a raspuns cineva la telefon, mormaind ca la ora aceea din noapte nu se ocupa cu asa ceva,

Cred si eu, ca doar dormea. Ca orice om cuminte, noaptea te ocupi cu dormitul.

Dupa alte doua ore, deja ma gandesc la varianta dormitului in masina sau sa ma intorc la spital, sa dorm pe un scaun acolo.

Dar, la 2 jumatate am gasit un hotel care ne-a primit, avand cateva pentru rezerva sau cateva persoane care au renuntat la cazare.

Dimineata am luat micul dejun intr-o sala plina cu batrani, cu Angela Similea cantand in surdina la ...la timpul in care simteam ca sunt transbordata, nu m-as mira sa fi fost un magnetofon.

Hotelul si restaurantul era scos din bucla timpului si imi sugera suav ca ma aflu in anii '80. Sigur ca da, nu va povestesc despre parfumul din camera sau despre cum arata, e suficient sa faceti o incursiune in memorie, cei care nu sunteti nascuti atunci sau dupa. Preturile sunt actualizate, ancorate in realitatea anului 2o11. Oricum, as fi platit oricat pentru un pat. Chiar si pentru un fotoliu mai moale.

Cafea nu am mai baut, chelnerita a uitat ca am cerut si asa ceva, iar eu nu am mai vrut sa astept.

Nu am vazut in Covasna niciun non-stop, niciun magazin/chiosc/bar de noapte deschis, deci nu e voie sa va apune nici foamea pe-acolo, noaptea, dar nici alte necesitati (care ar putea totusi sa fie rezolvate prin tufisuri sau pe langa garduri, ca nu-i tipenie de om pe acolo).

Partea pozitiva este ca acum cunosc bine orasul, doar am facut 7-8 ture in cele 2 ore din noapte.

Optica, bat-o vina

2011-10-01T23:44:00.001+03:00

Pe cand esti convins ca 'tai' curba lin si nu e decat o curba mica, celalalt urla ca iei ditamai curba in viteza a 5-a.

Old days

2011-09-29T23:19:00.000+03:00

Cicatricile de pe trup sunt trecutele răni fine, făcute cu lama cuvintelor tale.
Ce nedreptate se întâmplă pe lume,
Trupul uită atât de repede!
Doar mintea insistă să-mi amintească de tine,
o imagine distorsionată.
Alung fantomele care cândva mi-au tocit înălţimile.

M-am asprit în suflet, prea multe s-au întâmplat. Amintirile sunt fantome care bântuie, cuvintele nu mai au substanţă. Mi-e greu să scriu o idee.
În seara asta mi-am amintit că am fost altfel cândva.
Drumul nu se mai poate parcurge în sens invers. Îmi place că sunt indulgentă cu mine, am compasiune.
Poate mă mai duc, de ce nu?:)

Vorbele ne pun pe jar

2011-09-28T22:01:00.000+03:00

Viata e o lunga asteptare/cautare a cuvintelor ce se vor a fi rostite.
Sau o continua incercare de detasare de cuvintele e nu se mai pot sterge.
Uneori, amandoua.
Alteori, nu mai astepti nimic, iar ce a fost nu mai conteaza.

Ce-am mai văzut, ce-am mai auzit

2011-09-24T16:59:00.000+03:00

Cele mai frumoase gânduri le am când spâl vase, când gătesc cea mai gustoasă mâncare, atunci când nu pot scrie.

Mă mir de multe ori cum supravieţuiesc zgomotului din capul meu. Gândurile se ciocnesc unele de altele, se amestecă până îşi pierd sensul, sunt într-o continuă căutare a unui loc. Sunt cu totul în altă parte faţă de locul în care mă aflu eu. Se atrag unele pe altele, la fel de bine cum se resping.

Când dorm, le adorm, când vor, mă trezesc. Când merg, le scutur, când pot, le liniştesc.

Într-o zi ai trecut prin faţa mea şi toate gândurile mele s-au ordonat, tabloul era frumos, avea şi imagini, avea şi culori.

Îţi privesc din urmă mersul zvelt, iar literele gândului meu frumos şi ordonat au început să cadă, una câte una, fără putere de a rămâne unite, în haos.

Capul meu, este ca o cutie neagră, în care arunc continuu alte gânduri.

Tabloul...arată şi-acum ca o gură ştirbă de copil din clasa I-a, ca o ruină a Troiei.

Se ghicesc urmele trecutului...iar viitorul, o fantezie.

Gândul zilei

2011-09-23T21:26:00.000+03:00

Puterea unui om rezulta din ceea ce reuseste sa faca atunci cand nu-l vede nimeni.

(nu pot schimba pe limba romania, asa ca nu pot scrie cu diacritice)

Fără cuvinte 28-Azi am să-mi crestez în grindă...

2011-09-21T17:54:00.000+03:00

Au crestat şi: Carmen , CLM , Sophie , Mircea Florescu , Digodana , Vania , Cristi Milla , Iulia , Dan-Om bun cu picior in gips , Pandhora , Abibbal , Zamfir , Costin , Balanta , Sorin , Mircea Vladut , drstoica , lunapatrata , Florentin , Irina , Alm, Earthwalker , Max Peter , Zodrac , Secret , Raul, Angi , Moşu .

Nu ştiu alţii cum sunt

2011-09-20T20:29:00.000+03:00

...dar eu când trebuie să-mi dau o notă, musai îmi dau un 10, privind peste umăr la cei ce aşteaptă să taie din ea.
Măcar eu să ţin cu mine.:)

Voi pe cine protejaţi când vă evaluaţi?

...acoperă-mi inima cu ceva

2011-09-19T22:00:00.001+03:00

"La înmormântarea mea vreau să vină câini, pisici şi doi, trei oameni", ar fi declarat Johnny, cu câteva zile înainte de moartea sa.

Mare păcat!
Regele a plecat şi rămânem cu bufonii nebuni...îngrozitor e că sunt 'fără număr, fără număr'.

Ce mai spun copiii

2011-09-17T11:10:00.000+03:00

Vladi se uită la 'Vrei să fii milionar?'.
Intrebarea este: În ce film se regăseşte replica: 'Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană'.
Ema (verişoara de 3 ani) intră în cameră, iar Vladi o întreabă:' Ce înţelege Ema prin 'Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană'?
Ema răspunde pe loc, cu capul înclinat într-o parte:' Ema nu înţelege nimic. Ema vrea să înveţe numai franceză.'

Ei?

Gândurile zilei de ieri

2011-09-16T11:48:00.001+03:00

M-am trezit dimineaţă cu aceeaşi nelinişte şi întrebare: "Aleg bine?". Dumnezeu îmi răspunde:" Ţi-am dat liberul arbitru". Nooo, bine!

Mi-am zic că e tare bună vorba lui Moni, pe care mi-o amintesc aproximativ : "am preferat să regret ceea ce am făcut, iar nu ceea ce n-am făcut".

Am prins o zi de vară în Bucureşti. Piaţa Romană nu e ca în cântarea lui Alifantis, zgomot mare, iar căldura nu face decât să intensifice mirosurile...de urină şi de gunoi coclit, stătut.

Prefer aerul de munte, fără cinematograf.

Unde aveam treabă, era multă lume. Ce să faci când aştepţi, priveşti. Mi-a plăcut că totul avea o logică, lucrurile erau în mişcare, iar cei ce aşteptau, foarte mulţi, tot mai mulţi.

Aştepta şi un tip înalt de peste 2 metri cu iubiţica lui. Genul care pufăia deja după 5 minute de aşteptare. Iubiţica a intrat la baie, direct cum a ieşit i-a dat un sărut dulce.

Pe mine şi prietena ne-a pocnit râsul, de cât dor putea să o cuprindă în cele 3-4 minute la toileta.

Am încercat şi eu, mie nu mi-a venit la fel când am ieşit. Îi drept că nici nu-mi plăcea tipul. Apoi, la cât sunt eu de mitică e şi periculos să stau aproape de aşa namilă de bărbat. Cum îi ajung până la şliţ, mi-e că se interpretează. Deci, mă feresc!

Mi-am pierdut şalul preferat în Bucureşti. Găsitorului recompensă babană.

Şi încă îl mai cert pe Vladi...

Ziua de ieri, o zi bună, dar obositoare.

(Timpul mi-e tot mai scurt, când fac pauză la scris pe blog, mă adun greu să reîncep. Când pot , vă vizitez cu plăcere.)

Meseria e brăţară de aur

2011-09-10T00:22:00.000+03:00

Vineri seara merg la o gimnastică, iar când vin spre casă o fac cu încă două tipe (fete tinere ca mine).

În seara aceasta am întrebat-o pe una dintre ele unde lucrează. Lucrează în fabrica de confecţii din oraş, fac costume pentru Franţa şi mi-a povestit mult despre munca ei, cum primesc materialele, nasturii, aţa tot din Franţa, cât de frumoase sunt materialele cu care lucrează, cât de scumpe sunt şi cum ultima oară au făcut 100 de costume pentru muzicieni. Nasturii aveau forma de cheia sol, erau auriţi, iar costumele negre. Ea coase nasturii.

De foarte multă vreme nu am auzit pe cineva să vorbească cu atâta încântare de ceea ce face la serviciu. Mi-a explicat cum coase 4 nasturi pe o mânecă şi 4 pe cealaltă. Mi-a arătat pe mâna ei locul unde îi coase, căci trebuie perfect aliniaţi. Şi cred că a zis de zece ori că arătau deosebit pe mâneca sacoului. Mi-a explicat chiar şi cum este reverul sacoului.

A remarcat că tot ce se aduce din Franţa este de calitate dar şi foarte scump.

Apoi o întreb cât câştigă, câştigă destul de prost, râde şi-mi spune că dacă face ore suplimentare nu reuşeşte să cumpere un costum din cele ce se coase la fabrică. Îmi mai spune că lucrează de 17 ani acolo.

Remarc că trebuie să fie un om de bază atunci.

Îmi amintesc că am o cunoştinţă care lucrează acolo. Sigur, o ştie, a fost şefă de secţie, apoi directoarea (care nu e franceză) a pus pe altcineva în funcţie , iar cunoştinţa mea avea de ales între a trece la maşina de cusut sau să fie maistru. A ales să fie maistru. La prima disponibilizare a fost dată afară deşi mai avea 2-3 luni până să nască. Cel mai trist este că disponibilizările nu le-au făcut francezii, ci directoarea româncă, pentru care nu contează nimic, nici vechimea şi nici priceperea.

Mi-am amintit de un film recent văzut, Up in the air, unde o firmă de recrutări de resurse umane transformă criza în momentul lor de glorie. Sunt angajaţi pentru a face disponibilizări.

Sigur, varianta romanţată din filmul american ne prezintă un angajat aparent indiferent/rece care disponibilizează pe bandă rulantă, în mod profesionist. Crezi că mai rece nu se poate, dar apare în firma lui, colega cea nouă care vine cu propunerea de a se scuti cheltuielile cu deplasările prin implementarea unor sisteme online, respectiv, ei nu se vor mai deplasa pentru a sta faţă în faţă cu angajaţii, ci vor face disponibilizările prin videochat.

In fine, dupa ce au realizat implicaţiile şi după ce o persoana concediată s-a sinucis, s-a revenit la face-to-face. Şi realizezi ca acea zi poate fi cea mai grea zi din viaţa unui om. Ce mi-a plăcut a fost că încercau, cei de la firma de RU să-i ofere o nouă perspectivă celui concediat, ceea ce presupunea să citească CV-ul omului şi să desopere ceva în el , acel ceva care să confere un nou scop în viaţă.

Mă rog, primeau şi un pachet cu 3 salarii şi asigurare plătită pentru următoarele luni.

Mă gândeam cum s-o fi simţit femeia de mai sus, când, înainte cu 3 luni de a naşte este pusă pe drumuri, scurt, anunţată printr-o hârtie şi fără niciun pachet de concediere.

Mă rog, filmul e film, şefa aia de la Yahoo a fost concediată prin telefon. Săraca!

Unde se află omul şi valoarea muncii sale, unde să te duci când România te dă afară?

Laboratorul de cardiologie

2011-09-08T18:41:00.000+03:00

Nu as vrea nimic deosebit.
Sa-ti invelesti pielea doar cu mine.
Ti-as netezi din pliuri, pe alocuri
Pe gat, pe maini
Si, colo, pe inima.
O, da! Ti-as face o inima neteda,
As intinde bine,
As catifela...
Cu inima mea.

Fără cuvinte 27 - Lebăda neagră

2011-09-07T09:12:00.000+03:00

Povestea începe la Carmen.

Don Quijote cu fustă

2011-09-06T20:21:00.001+03:00

De regulă, atunci când am o întâlnire, mi-o pregătesc dinainte. Ştiu ce trebuie să spun, mă gândesc ce atitudine să am, cea mai buna atitudine, cum să exprim eficient şi concis ce am de spus. M-am ferit să plictisesc şi să risipesc alt timp decât al meu.

Cum ieri, n-a fost să fie, îmi zic în minte că e spre bine, oricum m-am prezentat sub impulsul unei revelaţii, mi-am pregătit din scurt 4 puncte de discuţie şi n-am întrebat pe nimeni cum trebuie să mă adresez.

Azi, ca să spun aşa, eram mai pregătită, mai mult sufleteşte, pentru că mi-am dat seama că cele 4 puncte de ieri sunt cele mai bune, orice aş spune în plus ar fi de domeniul SF.

Doar că nu am cunoscut protocolul foarte bine, adică mai bine decât ieri, dar oricum nu l-am adoptat, simţind că nu mă pot preface.

A luat-o înainte, pe alee.

Apoi, secretarul îmi şopteşte: 'mergeţi'.

Am mers. Credeam că într-un birou. Eram fâstâcită pentru că tocmai ieşisem dintr-un birou, chiar din clădire.

Am păşit alături, iar după câţiva paşi am văzut privirea care mă îndemna să vorbesc.

Am întrebat ca proasta: 'pot să încep să vorbesc?'. Am primit încuviinţarea.

Şi-am tot vorbit, în acel birou mare, cu tavan imens albastru şi cu mobilă din flori extrem de frumoase şi colorate.

M-a ascultat, nu m-a privit decât de două ori când m-a întrebat ceva şi în final mi-a zis doar atât: 'ne vom gândi cum să facem ca cele două aspecte să conveargă. Apoi vă sunăm noi'.

Mno, deci am rămas cum am stabilit.

Cred...

Sau cine ştie, poate tavanul cel înalt are acustică bună ?!

(Cred că cel mai greu mi-a fost pentru că nu am privit în ochi când am vorbit.Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că vorbeam şi cel de alături privea în pământ. E semn rău? :)) )

Septembrie

2011-09-04T21:05:00.001+03:00

Mă las inspirată de luna în care am intrat, observând că este o lună importantă, pe multe bloguri întalnind postări dedicate acestei luni. Nu prea înteleg eu de ce...atât timp cât n-am văzut postări cu: Ianuarie, Februarie , Noiembrie etc.

Fac o dedicaţie specială domnului Dan , ocazie cu care îi amintesc că de când a plecat s-au schimbat şi anotimpurile.

De asemenea, este o dedicaţie pentru Vania, luna septembrie fiind o lună des întalnită în postarile dumnealui, drept pentru care înteleg că este o lună a deciziilor de tot felu', să te laşi de ceva sau să te apuci de altceva.

Moşului, pentru că este afectat de toamnă, în aceeaşi măsură în care îl afectează iarna, vara , primăvara, dar diferit de fiecare dată.

Sunt încântată, de altfel, deoarece un astfel de sfârşit de august, respectiv călduros, şi început de septembrie nu am avut de ani buni. Sunt mulţumită că în urmă cu o săptămână am stat o zi la soare, singura zi din acest an, drept pentru care am o culoare...o culoare!

Sunt mulţumită că am avut o săptămână de concediu cu 2 zile chiar libere, drept pentru care am făcut chestii din care fac fetele, de răsfăţ pe la cosmetică, coafor, mani şi pedi.

A! Şi am văzut o grămadă de filme. Zău! Nu singură, cu un copil, prin rotaţie.

Am făcut şi matematică că doar începem şcoala, am suferit un şoc într-una din zile, am suferit şi revenirea. m-am văzut şi cu prietene, două mai precis. De altfel, în august cam asta mi s-a întâmplat, unii au venit, alţii au plecat, uneori s-au suprapus.

Nostalgici: Carmen , Se-cret , Pandhora, Earthwalker , Cristi , Florentin , Costin Comba , Max Peter , Drstoica , Zodrac , lunapatrata , Mircea V , Mircea F , Raul , Digodana , Balantza, Sorin , Angi . Abbibal , Costel , Rareş.

Fiecare ia ce îi place, pe Alifantis l-am auzit, azi, la radio.

Ce mai spun copiii

2011-09-04T19:58:00.000+03:00

Vladi citeşte cu voce tare balada 'Mănăstirea Argeşului'. Rămâne pe gânduri apoi remarcă:

- Balada asta este mai macabră decât orice poveste de-a Andreei!

( Andreea-colega de clasă, este creatoare de desene animate terifiante, în care curge mult sânge. )

Îl liniştesc că e mai degrabă o baladă-legendă, nu se bazează pe fapte reale.

(La Mioriţa a trebuit să-i explic că ciobanul vorbea cu o oaie şi m-am bâlbâit când m-a întrebat de ce, ciobanul, nu a reacţionat în niciun fel în faţa morţii iminente. Are un fel de a întreba încât totul pare fără sens.)

Joaca

2011-08-31T23:06:00.000+03:00

Ai aflat cum este să simţi cuvintele pe piele?
Cele frumoase, împletite într-o adiere.
Cele de alint, abia-abia, ca o mângâiere.
Doar pielea păstrează mereu amintirea lor.
Vei şti întotdeauna unde găseşti un A, unde stă răsturnat un B, unde se leagănă, căzut pe spate, un C...
Şi-ai să-ţi plimbi degetele pe tot corpul, să le aduni, să le dai un sens, să găseşti un sens.
Ce mai aştepţi? Citeşte-mă! :)
Îmi intră literele în carne.

De unde să ştim?

2011-08-31T01:49:00.000+03:00

De unde ştim că nu suntem într-o călătorie iniţiatică şi mai avem până să ajungem acasă?
Şi-atunci, prieten ne este mai mult drumul de sub picioare...

Poate fi o singura privire 'acasă' ?
Şi dacă m-ai privit o dată, pot eu oare să mă mai opresc?

(Lumea adulţilor, o lume în care ei îşi închipuie.)

În ritm de mambo cu toleranţa şi judecata :)

2011-08-27T00:02:00.001+03:00

Cred că atunci când ai ocazia să lucrezi cu oameni îţi dezvolţi destul de multe capacităţi sau pur şi simplu ţi le activezi.

Atunci când ai ocazia să auzi zeci şi sute de poveşti şi 'poveşti' spuse de oameni, începi să priveşti lumea cu alţi ochi.

Dacă am prejudecăţi?

Da, am! Sub limita obişnuită, chiar mult sub ea. De unde ştiu? După cum mă situez eu, la acest capitol, în raport cu ceilalţi din jurul meu. În jurul meu au fost destui. Întotdeauna am lucrat în instituţii mari, cu oameni mulţi.

Al doilea pas, firesc, este emiterea de judecăţi. A judeca este diferit de a cataloga.

De asemenea, a judeca este invers proporţional cu a tolera. Cu cât gradul de toleranţă este mai scăzut, cu atât mai mare e riscul de a judeca.

Atunci când toleranţa mea este scăzută înseamnă că gradul de autocunoaştere este scăzut, implicit gradul de cunoaştere a mediului înconjurător.

Când toleranţa este largă, mă cunosc bine şi cunosc foarte mult din mediul de viaţă.

Este interesant cum, de regulă, cei mai toleranţi oameni sunt cei care au văzut multe la viaţa lor, de obicei partea mai puţin sau deloc seducătoare a vieţii. Suferinţele de tot felul, şi în general suferinţa, sunt cele care ne sensibilizează, ne ascut simţurile. Dar, totodată şi iubirea de semeni este cea care ne măreşte toleranţa.

Credinţa, educaţia religoasă ne învaţă să nu judecăm spre a nu fi judecaţi, la rândul nostru. Eu nu am întâlnit persoană care să nu se folosească de zicerea bibliei, decât pentru a-şi face scut împotriva unei judecăţi la adresa ei.

De asemenea, cunosc persoane care au fost supuse la diverse procese de judecată din partea celorlalţi, au suferit din caza acestor prejudecăţi şi totuşi, la rândul lor, sunt persoane care judecă mult peste limita normalităţii. Este vorba să fie aceste persoane empatice? Or fi, dar nu foarte tare. Mai degrabă este vorba de agresivitatea care naşte agresivitate.

Mă gândesc la mine, atunci când am judecat, am făcut-o din necunoaşterea problemei, din lene, din nepăsare, din lipsa de empatie. Nu o fi nici asta regulă generală.

Toleranţa este cea care mă face să nu emit judecăţi atunci când un aspect sau o problemă diferă sau nu se pliază normelor, credinţelor mele. Experienţa vieţii şi autocunoaşterea este cea care poate să-mi spună să nu judec, pentru ca Lumea nu e formată numai din Eul meu şi tot ce s-a construit în jurul lui. În caz contrar, rezultă un Eu exacerbat, dar asta e deja altă problemă.

Când am o prejudecată, mă chinui să aflu care este problema mea în ceea ce priveşte prejudecata, iar dacă nu pot demonta raţionamentul, am să consider că e o problemă pe care eu nu o înţeleg, dar n-am să spun că este 'greşit' celălalt.

Dar dacă mi-e lene, sunt superficială, atunci ...judec!

Empatia, iar nu absenţa ei este cea care mă va face să nu judec cu uşurinţă.

...că tot m-am contrat eu cu băieţii şi sper ca ei să nu se supere. Însă, eu când văd cum doi băieţi 'se simte ' bine îmi vine să-mi vâr coada. Şi cum nu-i prima dată şi, cu siguranţă, nici ultima dată, sper ca ei să nu mă judece prea tare şi de mai multe ori :)). Sau măcar s-o facă pe rând.

Închei cu ce le-am zis şi lor: să NU judeci! vine din iubire, înţelepciune, empatie şi toleranţă.

Adică, vă iubesc băieţi.

ăăăă....o mai ştiţi pe asta? Că tot e Vineri seara...mă face să sar din scaun.

Comentariu la Dulceata lui Costel

2011-08-23T12:19:00.001+03:00

Sunt anumiti bloggeri care ma provoaca tare prin postarile lor. Existenta lor nu face decat sa-mi aminteasca/dovedeasca nivelul spre maxim al slabiciunii mele. Deci, nu ma pot abtine sa nu comentez, ba mai mult o fac si al naibii de mult cantitativ. Acest lucru ma foarte exaspereaza. Adica, nu ma pot controla? Ma ia gura pe dinainte si-i umplu omului spatiul. De cele mai multe ori dau si trimitere inainte sa vizualizez, apoi rosesc in fata calculatorului.

Eu si doctoru'...(nu Stoica)

Costel este unul dintre povestitorii care imi plac. Cand povesteste el, brusc imi ies de la naftalina intamplari din viata mea.

Intamplarile lui, imi amintesc mereu de alte intamplari. Cu sau fara legatura directa, dar cu oarecare legatura.

Eram la inceputul casniciei, soacra mea este cunoscuta in oras ca fiind un 'capitan terorist', de altfel, cand imi anuntam casatoria prima intrebare era:'da stii cine va fi soacra ta?'.
Nu stiu cum se facea ca desi aveam banii mei, mereu eram incurcata de intrebarile soacrei privind cheltuielile. Intr-una din zile mi-am luat o haina de toamna, ceva mai scumpa. Imi intreb sotul ce sa spun, cat a costat haina, ca vine madam capitan in vizita. :)

El se revolta de intrebarea mea, adica cum, sunt banii mei, ce dau eu socoteala, sa spun exact cat a costat.

Sa vezi, zmeii de noi.

Soseste madam capitan, indata observa haina si ma intreaba cat a costat. Sa ziceam ca a fost 500 (ca nu mai stiu de acum douaj-de ani). Exact, dar exact in acelasi timp, eu spun ca m-a costat 400, iar zmeul-zmeilor zice 300...' ca la Mageanu era mai scump'.

In legatura cu posibilele fustite sunatoare la aparatul telefon, am stabilit: daca se intampla, eu platesc renta viagera fustitei, cu conditia ca marfa preluata sa nu fie returnata!

Si dupa atatia ani, cine sa-si mai bata capul?

(era prea mult sa scriu asta la tine, Costel, nu-i asa? :)) )

Life in picture 3

2011-08-22T14:44:00.000+03:00

Mai multe , la Costin Comba .

Gândul zilei

2011-08-21T20:13:00.000+03:00

Cândva am crezut că liantul dintre oameni are legătură cu spaţiul în care se află, credeam că dacă te îndepărtezi în spaţiu, legătura se rupe.

Dar, adevăratele legături nu se rup dintr-o dată, nu de un număr de kilometri.

Acum cred cu detaşare că spaţiul contează, dar nu trebuie să rămâi blocat în el dacă nu-ţi aduce fericire.

Mai cred ca din dragoste înseamnă să poţi lăsa libertate celuilalt în opţiuni, iar doar egoismul din noi ne face în mod fals să credem că 'bine pentru tine' înseamnă aproape de mine. Am înţeles prost că dacă mie mi-e teamă e greşit să sper că celuilalt îi va putea fi bine...departe.

Teama ucide speranţa.

Iubirea înseamnă libertate, încredere în celălalt, speranţă de mai bine.

Deseori ne încurcăm în detalii şi pierdem privirea de ansamblu.

De ce păstrăm atât de aproape în noi îndoiala?

Când aud: 'vreau să plec!' trebuie să am curaj să spun 'te ajut cu ce pot'.

Facem două planuri A şi B.

Nu ştiu de ce mi-a luat atâta timp...uneori nu e bine să analizezi prea mult.

Mi s-a limpezit privirea.

Când e prea devreme să te desparţi de părinţi? Când e prea târziu?

Care e momentul cel mai potrivit să alegi între părinţi şi drumul tău?

Câte sunt şansele risipite dacă nu alegi bine?

Fără cuvinte 26 - piece of Melbourne-Poveste din Australia

2011-08-17T09:18:00.000+03:00

Călătorie începută de Carmen.

Alţi călători: Dan , Moşu , Vania, Se-cret , Pandhora, Earthwalker , Cristi , Florentin , Costin Comba , Max Peter , Drstoica , Zodrac , lunapatrata , Mircea V , Mircea F , Raul , Digodana , Balantza, Sorin , Angi . Abbibal , Costel , Rareş .

Life in picture 2

2011-08-16T14:52:00.000+03:00

La invitaţia lui Costin Comba. Relax!

Unde dai...da' unde nu dai ?!

2011-08-15T21:17:00.001+03:00

Cred că cel mai grozav cadou pe care îl poţi oferi copiilor tăi este timpul, timpul tău.

Încerc să profit de fiecare dată când mi se iveşte ocazia, chiar dacă asta înseamnă să renunţ la ocupaţia mea din acel moment.

Un semn al disponibilităţii pentru apropiere este atunci când Copilu mi se cuibăreşte în pat. Mă întreabă ce citesc. Schimb imediat lectura şi îi propun să citim din cartea Cuvinte memorabile- A. Einstein (singura acceptabilă pentru el, din câte cărţi aveam în preajmă).

Mă orientez rapid la capitolul 'Despre viaţă', convinsă că voi găsi ceva acceptabil pentru înţelegerea lui.

Vladi a fost genul de copil care atunci când citea, nu trecea peste un cuvânt necunoscut. Acum citeşte mai puţin, dar cuprinde esenţa din context şi nu mai întreabă. Boala adolescenţilor, în mare.

Printre altele i-am citit:

' Dacă nu poate fi plătit nici un preţ, înseamnă că nu are nicio valoare.'

Cred că cel mai mult mi-a plăcut cum, după fiecare citat, îşi cobora privirea şi îşi spunea încet, cu preocuparea copilului care abia a învăţat adunarea şi face socoteli pe degete: ' Stai! Vrea să zică....' şi căuta să dezmembreze textul până la nivelul lui de înţelegere. Dacă nu s-a descurcat, m-a întrebat: ' aici ce a vrut să zică?'

Azi, îl aud discutând cu tatăl lui, iar dintr-o dată îl întreabă: 'Tată, eu am un preţ pe care să îl plăteşti pentru mine?'. Răspunsul vine scurt: 'Nu!'.

Deşi nu i-am văzut faţă, ştiam că are lăţit pe ea un zâmbet: ' Înseamnă că eu nu am valoare!'

Mare pişicher!

Despre înţelepciune

2011-08-14T06:59:00.000+03:00

Înţelepciunea este asemenea urcuşului în turnul unui far înalt. Este obositor, ameţitor, trebuie să fii abil pentru a păşi pe trepte înguste, tot mai mici, tot mai strâmte. Trebuie să nu ai rău de înalţime.

Iar când priveşti de sus...nici valul nu te mai stropeşte, nici malul nu te mai doare.

Dar ce privelişte! Câtă detaşare!

Înţelepciunea înseamnă să cunoşti experienţa fără să o mai parcurgi. Înseamnă să ai memoria întâmplărilor.

Te ajută să-ţi găseşti cauza şi războiul pentru care/în care merită să lupţi.

Dor de mare

2011-08-13T12:07:00.000+03:00

Deşi pregăteam zilele trecute copilul pentru mare, adică dădeam din gură, exasperând-o cu lista ' ce nu ai voie să uiţi', mă gândeam că nu mi-e dor deloc.

Mie îmi place marea în luna septembrie. Poate că este doar puterea obişnuinţei.

Apreciez soarele blând, apa obosită şi caldă, mai puţină lume şi zgomotele care par să nu mai aibă nicicum putere.

Îmi place să stau pe şezlong sau cearceaf, să citesc sau să zac pur şi simplu până la 7 seara. Uneori dorm pe plajă. De multe ori dorm. :)

Îmi place să urmăresc pescăruşii ciugulind din resturi lăsate neglijent. Să îl urmăresc pe tipul care strânge şezlongurile.

Nu-mi place să leg prietenii la mare, nu mă înşir la vorbe cu străinii.

Totuşi, odată copiii au insistat. Vladi se împrietenise cu Edi. Erau de aceeaşi vârstă. Şi-aşa există Dana în viaţa mea. Copiii ne-au făcut lipeala, pentru că nici ea nu vorbea cu nimeni pe plajă.

Rar, rar de tot intru în vorbă cu ei, cu tipii ce răspund de şezlonguri. Ei sunt miraţi şi se opresc bucuroşti de o scurtă poveste. Şi povestesc de-ale lor. De familie, chiar şi de copiii.

Fiecare om este o poveste in sine.

Cred ca-mi place sa ascult poveşti. Sau să le citesc, de ce nu?

Ieri am simţit miros de toamnă. V-am spus că vara nu mai vine la mine.

Şi mi s-a făcut dor de mare...

Cum Vladi a fost la Marea Baltică, iar Silvia e acum la Marea Egee, anul ăsta am să zic 'pas'.

Sau...să nu zic niciodată, niciodată.

Organizarea mea, în acest moment, şi de câteva luni încoace, nu este proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.

Fără cuvinte 25 - Farul! Poveste din Australia

2011-08-10T08:47:00.000+03:00

O Miercuri interesantă, pentru că am ceva special de la cumnăţelul meu...poze făcute de el, în Australia.

Farul! (Australia bătută cu motorul)

Idee plecată de la Carmen.
Călători: Dan , Moşu , Vania, Se-cret , Pandhora, Earthwalker , Cristi , Florentin , Costin Comba , Max Peter , Drstoica , Zodrac , lunapatrata , Mircea V , Mircea F , Raul , Digodana , Balantza, Sorin , Angi . Abbibal , Teo Negura .

?

2011-08-09T20:36:00.000+03:00

Când mă priveşti, până unde poţi să (mă) vezi?

Life in picture

2011-08-08T09:11:00.000+03:00

Dau curs invitaţiei lui Costin Comba . Scheme!

Ce mai spun copiii

2011-08-07T20:39:00.000+03:00

(Silvia)

Mno, n-am ascuns niciodată că stau prost cu orientarea. Sunt şanse să mă rătăcesc pe un drum pe care am mai fost? Evident! Silvia bombăne căutând harta: 'este incredibil cum te rătăceşti în propria ţară'.

Am încetat să mai fiu supărată pe mine pentru asta. Măcar aflăm unde suntem...într-o comună. Apoi ajungem într-un cătun. O pun pe Silvia să verifice. Se uită pe hartă. Satele mult prea mici nu apar. Dar mă linişteşte: 'Mergi liniştită, suntem pe drumul cel bun. Uite, curba din faţă...este şi pe hartă'. Râde. De mine!

(Vladi)
"Mama, polonezele sunt fooooaaarte frumoase! Până şi mamele poloneze sunt frumoase! Dragoş are o iubită în Ciuc şi a înşelat-o cu o poloneză. Dar ştii ce frumoasă e? Foarte frumoasă. De ea îmi plăcea şi mie. Îţi zic pentru că ştiu că tu nu spui mai departe..."

(Ema, 3 ani)
' - F (unchiul), ai păr pe picioare?
- Da, am -răspunde F.
- Eu nu am. Din păcate eu nu am păr pe picioare!' Ema, de colo, cu vădit regret în glas.

Sunt zgură, dar nu de la beutură :)

2011-08-07T09:47:00.000+03:00

Am condus toată noaptea. Maşina. Prietena. Noaptea.
Indiferent de cursul evenimentelor, când nimic nu ni se pare veşnic, ceva se va întâmpla mereu: va crăpa de ziuă!
Soarele răsare, ca în fiecare zi. Căldura înşiră aceleaşi litere banale pe cer: Viaţa merge mai departe!
Pentru cei ce privesc în sus, pentru cei ce privesc în jos.
Nimic nu mă mai încălzeşte.

Ce nu ai voie să uiţi...

2011-08-05T19:45:00.000+03:00

Viaţa e ca o cutie cu amintiri pe jumătate goală. Până când mai este loc în cutie trebuie să creezi amintiri.

Poate că nu facem alegerile cele mai fericite în viaţă, dar e mai bine să te numeri printre cei care fac alegeri, care încearcă şi nu se dau bătuţi.

Să nu uiţi că iubirea este cea care contează, ne motivează şi pentru că apare rar, e bine să-ţi păstrezi vederea limpede .

Că e mai bine să fii rănit, cu inima frântă, decât să nu fi încercat deloc.

Tot ce facem, undeva se contabilizează.

Când eşti descurajată, priveşte-ţi copilul. Vei şti că ai făcut cât ai putut, iar cât ai făcut este bine.

Să nu uiţi că poţi să-ţi permiţi numai o singură zi în care să-ţi fie milă de tine, mai mult este slabiciune.

Când nu mai ai ce să pierzi este şi un avantaj, pentru că eşti liberă să pleci, să alegi altceva ce îţi place.

După 40 de ani, contează mai mult viaţa spirituală, restul sunt efemere. Nu avem nevoie de atâtea lucruri care să ne îngroape.

Să-ţi aminteşti să nu iei viaţa prea în serios, pentru că nu mai ai şanse să te bucuri ea.

Azi este mai greu pentru ca Maine sa fie mai bine.

Să-ţi păstrezi inima deschisă şi vei întâlni tot atâţia prieteni câţi ai lăsat acasă. (Nu mai cunosc pe nimeni care să fi avut atâţia prieteni!)

Şi nu contează cât timp ne va despărţi, după cum ştim deja, în momentul revederii va părea că ne-am despărţit doar 'ieri'.

Când îţi va fi greu, caută în cutia cu amintiri, ca să ştii de ce ai plecat. Când îţi va fi bine, nu uita cutia cu amintiri, pe cei care te-au îmbogăţit şi pe cei pe care i-ai îmbogăţit.

Uitarea poate fi o calitate când o faci în avantajul tău!

Orice început aduce un plus!

Această listă este pentru amândouă, dar dintre noi două, Tu ai fost mereu cea curajoasă!

(poate că aş fi scris altfel lista, dar după cum bine ştii, sunt mai mult 'răşită' ... şi mai puţin inspirată. N-am vrut să o amân pentru că...tic-tac, tic-tac, timpul trece, numai mâine nu e poimâine).

Gândul zilei

2011-08-04T09:24:00.000+03:00

Unii de la noi încă mai aşteaptă vara.
Eu ştiu că nu mai vine. Nu am avut nici măcar o zi în care să spun că nu mai pot de cald. Nu am avut nici măcar zece zile în care să vin dimineaţa la serviciu fără un sacouaş sau o zabulică pe mine...
Azi sunt răşită şi inteligent de mucoasă...
Şi mi-a revenit insomnia. În ultima vreme am dormit foarte puţin. Nu am voie la concediu decât câteva zile în august...şi sunt atât de departe zilele alea.
În rest...cu toţii sunt bine.

Aşa că-i las pe ei să cânte despre mine.

Doar pentru Ea

2011-08-02T23:11:00.000+03:00

Nu îşi mai amintea pe unde o purtaseră paşii. Nu doar azi. Şi ieri, alaltăieri, multe din zilele trecute. Îşi înfigea mâinile în buzunare cu apăsare, parcă ar fi vrut să le înfigă până la durere. Dar pânza e pânză, nu cunoaşte decât uzura.

Se simţea pustiită de sentimente şi totuşi durerea sălăşuia în ungherele interiorului. Uneori îşi scotea mâna drapta din buzunar şi se lovea puternic cu pumnul în dreptul inimii. Îşi provoca altă durere, orice altă durere părea mai suportabilă.

El s-a dus la cealaltă. Ea nu mai avea unde să se ducă. Umbla aiurea pe străzi, printre oamenii care păreau sperietori din câmpii. Da, prezenţa lor alungau ciorile, gândurile sumbre care o împresurau. Când se privea în oglindă i se părea că un nor cenuşiu poartă pe umeri.

Nu mai plânsese demult. Se gândea că e de bine, or fi secat lacrimile, măcar nu mai are ochii cât cepele.

Alteori o cuprindea dorul. De el. De pielea lui. De coapsele lui. Şi privirea...amintirea o făcu să scoată un sunet puternic, să alunge imaginea ca o stafie. Întindea palma...atingea doar răcoarea nopţii. Îşi privea palma. Era goală. O scutură frigul, pielea i se făcuse de găină. Îi era rău din cauza dorului ce o seca. Tuşi zgomotos, se forţă să respire. În loc de inimă avea acum o gaură. Mare cât o ghiulea. Vedea prin ea trotuarul pe care tocmai păşise.

Aşa nu se mai putea.

Se gândi la toate 'sperietorile' care veniseră înspre ea în ultima vreme. Şi din vremuri mai vechi, din timpuri permanente. Pe unul îl întrebase odată dacă nu s-a plictisit să încerce. Nu, parcă era într-o boală lungă, trebuia să o întrebe, ea îl refuza şi o vreme se liniştea. Apoi nu mai rezista, o întreba din nou. Îl refuza de fiecare dată.

Altul insistase atât de mult încât s-a oprit la o discuţie cu el, i-a acordat şansa să-i vândă 'gogoşi'. Doar l-a privit. Probabil straniu. El i-a zis că îl priveşte de parcă ar fi văzut un prost. Parcă numai unul? Sunt atât de mulţi!

A fost şi unul mult mai tânăr. Era simpatic. Îl plăcea cât de cât. Dar el voia să o prezinte familiei. Ea nu avea nimic ce să-i ofere. Se mira cum nu vede el ce gaura mare are în locul inimii.

Şi ultimul...of, ultimul. Îi spusese direct că dacă ar fi mai tânăr cu 5 ani, i-ar face curte. Ea se gândi că dacă l-ar plăcea nu ar conta dacă are 52 sau 57. Apoi se gândi să nu-i răspundă nimic. Orice ar fi zis, ar fi prelungit discuţia.

Era sătulă!

Şi în seara asta n-a mai rezistat. Voia să respire adânc, să se umple cu aer...nu mai suporta respiraţiile mici, scurte, de supravieţuire. L-a ales pe cel tânăr. Ce bucuros era el, ce scârbită era ea. De sine. Dar voia să scape de locul gol, voia să-l umple cu oricine, cu orice. Dar să fie ceva, acolo.

S-a dezbrăcat. El o sorbea. O săruta. O dezmierda. Ea spunea intruna 'nu încă'. Nu simţea nimic. Nu mişca nimic în ea. Nici o tresărire. Nici frigul din ea. Nici căldura lui. Şi câte nu-i făcea el. De toate. Perfect făcea. Spunea ca o bandă stricată ' nu încă'. Apoi s-a ridicat, s-a îmbrăcat şi a plecat. În uşă i-a aruncat, rostogolind spre spate: 'iarta-ma! Nu ai nicio vina. Ai fost perfect. Eu nu pot!'

Acum ştie că speranţa asta e pierdută.

Va trebui să se vindece singură. Singură!

(Am să-ţi fac o listă cu 'ce nu ai voie să uiţi'. La aeroport va fi greu. Te duc, dar am să plâng. Ştiu că e timpul pentru alte începuturi. E timpul! Poveşti am trăit destule. E timpul şi pentru una frumoasă. Să-ţi fie bine! Nimic din ce ţi-am scris şi-ţi voi mai scrie nu pot să-ţi spun privindu-te. Nu e genul meu, să zicem aşa...Nu e genul nostru să ne despărţim definitiv. Am fost vecine de cărucior! Câte prietene pot să spuna asta?)

Ce mai spun copiii

2011-08-01T23:39:00.000+03:00

Eu sunt dintre aceia care de la muncă multă devin mai energici şi mai veseli. Aşa că nu povestesc astăzi despre mamele care-şi bat copiii în stradă. Mame de mame, te uiţi la ele şi sunt scoase din cutie, elegante. Fără copil şi întâmplarea cu el, îi acorzi din start mult credit. Rămâne pe altă dată. Am muncit, sunt veselă.

În fine.

O dăm pe amintiri.

În şcoala generală aveam o prietenă, K. Mergeam pe la ea, acasă. Fiind mai mici aveam ore mai puţine decât sora ei, E, care era la liceu.

Pe vremea aia nu înţelegeam prea bine de ce, după ce intram în casă, dintr-o cameră se auzeau zgomote ca atunci când închizi un pat şi mişcări precipitate, iar K. se grăbea grozav să mă împingă în camera ei. După o vreme apărea în uşă sora mai mare, E, şi ne întreba ce mai facem. Făceam bine. Acum mă gândesc că i-am tras nişte şocuri grozave cu vizitele noastre pe neaşteptate. Oricum, ne uitam în sus la ea. Era de la liceu. Era suficient pentru început de admiraţie.

O mai ştiţi pe Larisa ? A venit în vizită la Vladi (mi-edor de el şi trebuie să povestesc ca să mă mai ostoiesc).

Când vin prietenele lui Vladi, ştim. Parfumurile sunt răvăşite, cutia cu biju, la fel.

Au trecut şi pe la sertarele Silviei. Ca o domnişoară adevărată în devenire , Larisa s-a uitat la oje. Îi place una dintre oje teribil.

Vladi o invită să o ia şi să-şi facă unghiile.

Ea e temătoare...dacă vine Silvia şi o prinde, dacă se supăra Silvia, dacă, dacă...

O convinge Vladi şi trec în balcon, la soare. Larisa îşi face unghiile cu ojă, el trăncăne din gură.

Şi apare Silvia.

Fata înţepeneşte. Silvia îşi vede de treabă, doar îi salută. Din bucătărie se aud discuţiile din balcon.

- Sigur nu se supără Silvia? îi întreabă Larisa pe Vladi, în şoaptă.

- Stai liniştită, nu se supără. Acum îi place de tine, înainte nu te suporta. De când mi-ai rupt patul la ziua mea. Vladi, de colo...

- Poftiiiim? Ceee? sare Larisa speriată, în şoc, de parcă nu a auzit bine? Ce pat? Când?

- Păi, cu ani în urmă, la ziua mea, aţi sărit mai multe fete în patul meu şi l-aţi rupt...continuă Vladii cu 'mucii în fasole'.

Larisa a muţit complet.

Silvia se întreabă ce ar putea să-l aducă vreodată pe Vladi pe 'calea cea buna' ...continuă să mănânce.

Larisa cu Vladi sunt în continuare prieteni. Merge cu ea la biserica reformată, unde slujba se ţine în limba maghiară şi niciunul din ei nu înţelege nimic. Dar prăjiturile servite la sfârşitul slijbei, sunt bune.

Gândul zilei

2011-07-30T16:31:00.000+03:00

În faţa morţii vom fi singuri, indiferent dacă ne ţine sau nu de mână cineva. Moartea este un act egoist. Cel ce moare nu are decât gânduri pentru sine: ' ce se fac ei fără mine?', ca şi când cel ce moare este condiţia de existenţă a celorlalţi.

Iar dialogurile lui sunt doar cu Dumnezeu.

Dacă eşti un om cuminte, înainte de moarte rezolvi problemele lăsate în voia sorţii. Aşa ai grijă de cei ce rămân.

Cea mai grea întrebare pe care mi-am pus-o vreodată a fost: 'I-am pregătit suficient pentru viaţă, ştiu ei să se descurce fără mine?'

Şi dacă am răspuns cinstit, atunci a fost un 'da' şi un 'nu'.

Mi s-a dat ocazia să recuperez/mă revanşez.

Iar eu, de atunci, tot bâjbâi...nu-mi mai aud chemarea. Şi doar fac întruna linişte?!

L.E.: Nu vreau sa ma sinucid (pentru că am fost întrebată, fac aceste precizări). Tristeţile nu mă ţin mai mult de o zi. Citisem ceva înainte şi aşa am ajuns la tema asta.

The Winner Takes It All :)

2011-07-28T21:06:00.000+03:00

Vladi a fost cu tata la Bucureşti.

Vladi a întâlnit-o pe Ada. Milea Ada! Ada i-a dat adresa de messenger.

Vladi şi Kira au participat la concursul 'Alege viaţa' din Parcul Carol. Kira este verişoara lui. O! Mai este şi Ema. Vladi este al Emei.

Dar Kira este campioană. A luat tot: bicicleta de la categoria ei de vârstă, tricouri, pixuri, calendare :))

Vladi a greşit un jalon. Şi ce? A luat bilet de tombolă. Şi cumnăţica a luat unul.

Vladi a câştigat o trotinetă. Cumnăţica doar premiul cel mare, o bicicletă mare.

Bicicleta mare a ajuns tot la Vladi.

Sigur că da, unde se împart premii, eu sunt absentă.

La plimbarea de seară, Kira se aştepta să fie recunoscută în parc (Parcul Carol este locul ei de joacă).

Cumnăţica spune că nici câinii vagabonzi n-au dat vreun semn că ar cunoaşte-o...

Celebritatea se lasă aşteptată. Dar ea este o campioană!

Evenimentul: concursul Alege viaţa, 'Poliţia Română a organizat, astăzi, în Parcul Carol din Capitală, un concurs de biciclete, adresat celor cu vârste între 3 şi 18 ani. Copiii prezenţi la eveniment nu s-au sfiit să-şi arate talentul şi au participat cu îndârjire la toate probele concursului, întrecându-se în îndemânare, dar şi în aplicarea cunoştinţelor teoretice privind regulile de circulaţie.'

Mai mult: Cove a prezentat în Parcul Carol din Capitală un concurs pe teme rutiere pentru copii - Vedete de la noi | Libertatea.ro

Campioana de la categoria 'ţânţar'.

Vladi, in spate, aşteptându-şi rândul.

Autorul moral: tata. În sfârşit, pasiunea pentru bicicletă aduce tuturor un câştig.

Vreun concurs pe undeva?

'The winner takes it all

The loser standing small
Beside the victory
That’s her destiny.'

Fără cuvinte 25- Cheile Bicazului

2011-07-26T23:23:00.000+03:00

Nu a fost vreme ploioasa doar la Carmen...n-aş putea spune nici că de la ea a venit ploaia. Doar Miercurea asta...

Însă, pe orice vreme, soluţia bună poate fi Cheile Bicazului, aşa cum se dezvăluie venind dinspre Piatra Neamţ.

Prieteni: Dan, Moşu, Mircea Vladut, Vania , Drstoica, Sorin, Digodana, Costin, Irina Comba, Zodrac, Cristi, Raul, Sergiu, Pandhora, Teo, Balantza, Mircea F, Florentin,Earthwalker.

Replica zilei

2011-07-26T21:11:00.000+03:00

'Eu nu-mi fac viitorul prin oameni, ci prin mine şi mâinile mele. Iar oamenii sa fie în jurul meu.'
(S, foarte curând împlineşte 18 ani)

Broderii

2011-07-25T21:53:00.000+03:00

Îmi amintesc că la 15 ani am fost prima oară în viaţa mea la mare. Singure, eu şi sora mea, ea mai mare cu 2 ani mai fusese o dată.

Ne cumparase mama un bilet prin ONT, cu reducere. 6 zile Delta Dunării şi 6 zile Marea Neagră.
Ei bine, eram pierdută în spaţiu, sora mea a fost şi este foarte maternă...faţă de mine.

În deltă era un tip care se ocupa de tabăra cu căsute de lemn, cred că avea spre 50 de ani.

Noi, cei din grup, aveam o barcă la două perechi, locuiam pe un mal şi restul era pe celalalt mal. Perechea cealaltă, cu care împărţeam barca, pleca prin deltă şi ne lăsau fără barcă, blocate pe un mal.

Tipul care răspundea de toate, cum altă treabă n-avea, ne trecea cu barca, unde era restaurantul, barul şi restul...în '85 ce mare lucru să fi fost.

Într-una din zile a sosit un grup de nemţi...au închiriat un vaporaş pentru o mică "croazieră" până la pădurea Letea şi prin deltă. Cum tipul era şi ghid, conducea grupul în excursie, drept urmare ne-a facut semn să urcăm şi noi în vaporaş.
Vremea era fierbinte, iar nemţoaicele au vrut duş... ghidul a coborât găleata în Dunare, a scos apa şi...zdup în capul fetelor. Au stat la rând pentru asta.
Am vrut şi eu (şi mai zic că n-am avut curiozitate în mine).
Ei, după ce eşti încinsă la soare, apa rece sfârâie pe tine. În prima secundă mi s-a oprit respiraţia. Am fost şocată în urmatoarele secunde. M-am înfuriat şi m-aş fi repezit să-i scot ochii. Apoi...soarele a început să mă dogorească uşor şi am avut o stare senzaţională...Mi-era bine, eram răcorită, nici prea cald, nici prea rece, pură, cu sufletul simţindu-l în mine.

Azi dimineată, în drum spre serviciu, mi-am dat seama de un lucru: mi-ai facut un duş rece exact ca cel de atunci, de pe vapor, când mi-a turnat ghidul găleata cu apă în cap, dintr-o mişcare.
Numai că Tu ai folosit vorbe.

Şi tot aşa simt şi acum, mi-a trecut furia, nu mi-e nici prea cald, nici prea rece.

Evenimente

2011-07-24T19:37:00.000+03:00

După împlinirea primului an pe blog, iată că:

Amy Winehouse a murit.

( Iar eu sunt bine...după accidentul de azi. Daune mici. Mai mult speriată de ţiganul cel tânăr, dar salvată de ţiganul bătrân, un tip de treabă...undeva departe de casă.)

Întotdeauna există un 'prima dată' care îl precede pe 'ultima dată'.
Păcat pentru o voce de excepţie şi o viaţă risipită.
O viaţă scăpată printre degete.

A trecut un an!

2011-07-23T07:19:00.000+03:00

Mi-am luat o rochie noua si un alt parfum...mai de femeie.
Nu-s atat de curajoasa sa privesc in urma.

Nightwish "The Phantom Of The Opera"

2011-07-21T23:09:00.000+03:00

Ce mai spun copiii

2011-07-21T22:37:00.000+03:00

Pentru că Vladi nu are nicio tragere pentru lista cu lecturi pentru vacanţă, spre disperarea lui, îl ajut. Îi caut cărţile şi i le pun sub nas, pe birou.

- Ţi-am găsit 'O scrisoare pierdută', îi spun eu, din mers.
- O! Ai găsit-o...şi unde era? , zâmbeşte pe sub mustăcioară.

...nu ştiu cu cine-mi seamană :)

Calitatea unui geniu: curiozitatea.

2011-07-21T22:10:00.000+03:00

Spuneam într-un comentariu că mi-am pus întrebarea cum ar fi fost lumea dacă cel puţin jumătate din ea ar fi fost ca Einstein.

Acum, sigur, nu mă trezesc eu în fiecare zi gândindu-ma la 'dacă şi cu parcă', am fost influenţată de cartea ce mi-am luat-o de curând, 'Albert Einstein- cuvinte memorabile'.

Tot el, îi scria cândva biografului său, Carl Seeling: 'Nu am niciun talent deosebit. Am doar pasiunea curiozităţii.'

Adică, nu e vorba de geniu, ci despre curiozitate. Vorba aia, e la îndemâna tuturor.

Şi-atunci, defectul nostru este că nu suntem curioşi, nimic nu ne mai stimulează curiozitatea sau avem un nivel mediocru al curiozităţii.

Eu însămi sunt genul care, atunci când se sparge ceva în spatele meu, nu întorc capul.

Ce vreau să spun este că mă simt tot mai mult inertă. Înainte mă revoltam, mă agitam, săream de pe scaun...acum NTZ!.

Dacă sunt versiuni la o lege, în lucru...nu-mi bat capul, aştept versiunea finală. Nu mai sunt curioasă nici ce le bubuie mintea altora, iar mie parcă-mi bubuie tot mai puţin.

Ce resort intern stimulează curiozitatea?

Este nativă sau poate fi educată?

Fără cuvinte 24- Podul

2011-07-20T09:12:00.000+03:00

Poduri şi tot ce pot semnifica ele. De la Carmen până la restul lumii...

Dedicaţie: earthwalker.
Prieteni pe pod: Dan, Moşu, Vania, Drstoica, Sorin, Digodana, Costin, Irina Comba, Zodrac, Cristi, Raul, Sergiu, Pandhora, Teo, Balantza, Mircea V, Mircea F, Abbibal,

Categoria 'din puţul gândirii'

2011-07-19T22:54:00.000+03:00

Ce ne diferenţiază de cei de la Spitalul nr.9 este faptul că atunci când dau evenimentele de viaţă peste noi, acele evenimente care ne săcătuiesc de orice vagă urmă de speranţă, ne storc ultima picătură de sânge şi ne întăresc convingerea sfârşitului, a alunecării noastre libere în tenebre...un 'ceva' neînsemnat în aparenţă, ne zdruncină.
Suntem doar norocoşi că nu se întâmplă asta în timp ce noi dormim. Atât!

Cioran a zis ori ceva pesimist ori ştia bine ce spune: ' Din pustiu şi grote nu se pot aduce mesaje pentru viaţă'.

Culori

2011-07-15T13:58:00.000+03:00

Puştiul a ţâşnit prin faţa mea, desprinzându-se din mâna mamei. Direct la copacul de la marginea trotuarului. Îşi lasă, dezinvolt, pantalonii scurţi, jos, la glezne: Abia acum i se aprind beculeţele mamei:

- Ce faci, copile?

- Pipi, răspunde puştiul, în timp ce-şi caută marginea de la chiloţi.

- Păi, aici? îl întreabă de la distanţă, fără să facă vreun gest. Cred că în gândul ei a analizat rapid opţiunile. Şi nu-s!

- Dar sunt la copac! răspunde ăl mic contrariat...privirea lui îi continuă gândul: 'aşa cum m-ai învăţat, cum am făcut şi altă dată'.

- dar în plină stradă? sare mama cu gura. Tot nemişcată din locul ei.

Mi-am văzut de drum, nu ştiu cât a mai rezistat puştiul să se ţină. În zona aia nu era niciun loc potrivit sau recomandat pentru a te uşura în condiţii optime.

Cred că mama făcea prea mult caz, era singura care îl băga în seamă pe puşti şi dacă n-o făcea atât de vehement, nici eu nu aş fi observat.

...

Cu vreme în urmă, mă aflam într-o ţară vecină şi mai civilizată, cu oameni crescuţi acolo, iar când s-a ivit un astfel de moment, de nevoie, fata s-a lăsat pe vine, şi-a tras chiloţii şi a dat drumul pârâului in stradă.

Io, necivilizata, am fost singura care m-am uitat jenată în jur, dacă ne vede cineva. Acum e drept că era oră mică din noapte, nici măcar un amărât de copac nu era, numai clădiri şi betoane, toate închise.

Ce îşi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual.

Tot ce ar trebui să ne facă viaţa mai simplă se constituie din ceva foarte complicat.

De exemplu, nu înţeleg de ce am ajuns în situaţia în care atunci când îţi cumperi o maşină de spălat, trebuie să înveţi un manual de utilizare.

Simt frustrare, până şi maşina de spălat are 6 simţuri, mai multe decât ale mele. Ea doar spală, eu fac mai multe ...şi tot io trebuie să o învăţ pe ea.

Eu de ce nu am un manual de utilizare? Să şterg zâmbetul ăla superior cum că fumeile sunt animăluţele alea care dau haotic din guriţă (dar ce guriţă!), iar prin fiece mişcare tulbură liniştea casei cu zgomote supărătoare.

Cu frică, fără frică

2011-07-14T21:55:00.000+03:00

Se zice că atunci când apare frica trebuie să o priveşti în faţă.

Că nu există om care să nu fi simţit frica.

Ca să o priveşti în faţă, trebuie mai întâi să o cunoşti, Frica trebuie să aibă adresă.

Frica fără nicio cauză aparentă nu-ţi dă şansa la nicio analiză. Rămâne să trăieşti cu ea.

Să analizezi faptele şi cauzele fricii, te face curajos.

Dar să-ţi accepţi temerile te face neînfricat. Şi parcă mai liber.

Dacă ascunzi frica, dacă reprimi ceea ce simţi, te aperi veşnic, te poziţionezi mereu în defensivă.

Dacă ne naştem cu frica în noi? N-aş prea crede...

Îi este frică unui copil de întuneric? Da, dacă părintele îi alimentează frica, culcându-l cu lumina aprinsă, spunându-i poveşti cu Bau-Bau. Ne naştem cu frică de Bau-Bau?

Sigur că nu.

Pe de altă parte, aceasta este o lume în care frica este necesară, este obligatorie, altfel nu poţi să vezi şi prevezi răul.

Mi-a fost frică de un trecător, noaptea, pe stradă. Venea în urma mea, după câteva secunde liniştea mea s-a dus...frica te face să asculţi dintr-o dată zgomotul paşilor lui, eşti atent dacă îşi măreşte ritmul , instinctiv toată atenţia ţi se îndreaptă spre el, iar calmul îţi dispare. De data asta e vorba doar de instinctul de conservare.

Tot instinctul de conservare te face să-ţi doreşti să te faci un copil nevăzut. Mai rău decât prezenţa ta nu poate fi decât să fii observat. Creşti cu această frică şi această nefericită asociere, să fii observat înseamnă să urmeze suferinţa.

Tot din frică, începi să pompezi in Eul tău, până devine suficient de mare cât să inducă frica în ceilalţi. Ciudat, dar eşti protejat, ceilalţi, de frică, te vor lăsa în pace.

Ne gândim că ceilalţi ne ghicesc frica şi vor lovi în noi, vor profita şi ne vor umili.

Când nu-ţi ascunzi frica, înseamnă că o accepţi.

Să-ţi fie frică înseamnă să te împotriveşti, să-i negi extenţa. Dar frica există. Daca o acceptăm, ea se va domoli. Pentru că trebuie făcut un echilibru, cum nu este normal să fim fără de frică, pentru că frica ne ajută să fim vigilenţi cu viaţa noastră.

Nu este normal să trăim în frică exagerată, să vedem numai capcane şi rău în jurul nostru. Trăind în frică exagerată pierdem spectacolul vieţii.

Mai avem o frică, frica de a pătrunde în adâncul celuilalt, frica de intimitate. Şi atunci ne temem de iubire, trăind poveşti superficiale.

Dar câte temeri nu avem: să nu fim acceptaţi, să nu fim iubiţi, să nu fim abandonaţi, să nu fim refuzaţi, teama de a ne expune şi multe altele.

Gândurile zilei

2011-07-12T23:08:00.000+03:00

Sunt două categorii de oameni, prima a celor care preferă călătoria, iar a doua a celor care preferă vârful muntelui, indiferent de traseul parcurs.

Mi-e groază de oamenii pe care îi aud vorbind urât, tare şi răspicat, dar dacă sună telefonul, brusc se metamorfozează...şi curgea mierea în receptor. Greţos! Din experienţă, am învăţat că trebuie să mă feresc de ei.

Întâlnirile rare, ca vinul roşu vechi şi bun

2011-07-11T12:08:00.000+03:00

Dacă în România nu trebuie să ratăm un loc de vizitat, acela ar fi Valea Ghimeşului.

În orice loc de acolo te afli, eşti la margine de pădure, împrejurul este plin de dealuri şi piscuri iţite în zare. Îţi vine greu să crezi că lumea se mai termină undeva.

Dacă ai norocul să ai şi o prietenă care locuieşte acolo, poţi privi pe fereastra de la bucătărie răsăritul soarelui, apărut direct din mijlocul cerului. Cerul pe care îl poţi atinge dacă întinzi mai bine mâna şi urci dealul.

Dealul are o pantă cu un unghi între 70-80 gr. Un cal alb paşte în fiecare zi acolo. Mai pasc şi nişte vaci.

Ne liniştim când vacile pasc liniştite şi nu cad peste noi. Şi nici calul.

Încercăm să ne imaginăm cum se coseşte iarba acolo, cât de chinuitoare trebuie să fie munca asta.

Monica a mai adunat un an. Ea adună anii cu grijă. Fiecare an este un an special, pentru că este un an în plus. Timpul este generatorul ei de ambiţii interioare.

Ştie bine câte nu a avut, că ar mai vrea şi aia şi cealaltă, dar tot ar mai vrea.

Ştie că dealul şi pădurea sunt cele ce rămân. În ziua de azi nimic ne e veşnic şi nici măcar pădurea. Pentru că toţi vor să se îmbogăţească.

Obişnuinţa desensibilizează. Ne plictisim atât de repede.

Moni priveşte în fiecare seară un alt tablou. Văd cum a crescut în ea apartenenţa. A descoperit-o şi o îngrijeşte.

Moni ne-a mai dus într-un loc, în piaţă la Palanca.

Cineva spune lângă mine că piaţa are preţuri de criză. Sunt oricum la jumătate faţă de piaţa din oraş.

La întoarcere facem o oprire la mormântul lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului. Întâmplarea lui a făcut ca romanul ‚Pădurea spânzuraţilor’ să aibă un personaj inspirat din realitate.

Emil Rebreanu a luptat în primul război mondial, obligat fiind să-şi întrerupă studiile şi înrolat în armata austro-ungară, rănit de mai multe ori pe mai multe fronturi. În 1917, regimentul său a fost trimis să lupte pe frontul românesc, moment în care începe marea dramă a lui Emil Rebreanu, aceeaşi ca pentru toţi românii din Ardeal, şi anume acea de a lupta împotriva fraţilor lor din Vechiul Regat. Va încerca să treacă linia frontului în tabăra românilor, dar este prins şi condamnat la spânzurătoare.

Pe mormânt este înscris un fragment dintr-o scrisoare către sora Miţi în 4 februarie 1917.:

‚Nu ştiu cum se va întoarce lumea după război dar dacă nu voi pierde nimic din din tot ce simt că este în mine- voi ajunge departe.’

Românii au fost uniţi cândva, întotdeauna când le-a fost greu, când talpa umilinţei le-a oprit respiraţia, apăsând pe gât.

Apartenenţa la o naţiune a fost cândva o mândrie. Pentru unii este chiar şi acum.

Războiale nu ne mai privesc, nu ne mai interesează, pentru că ne omoară războaiele interioare şi delimitarea de cei care vor să se revolte.

Probabil reacţionăm mai bine la oprimare, la strivirea demnităţii, aş zice optimist.

Dar şi demnitatea se învaţă, din generaţie în generaţie, prin modelele pe care le ai, atunci când ai un exemplu, al unui om care este capabil să moară pentru o idee.

Noi nu mai murim nici pentru aproapele nostru, nici măcar pentru noi înşine.Nu mai avem memorie colectivă.

La mulţi ani!

Mulţumesc pentru o întâlnire cu prieteni, pentru ocazia de a-mi aminti nişte conţinuturi şi pentru că eşti atât de pozitivă, tu însăţi fiind o lecţie de viaţă pentru ceilalţi.

Oglinda care strâmbă

2011-07-08T23:25:00.000+03:00

I se părea a fi diafană. Mersul ei era o alunecare.

Din când în când se privea în vitrine. Zâmbea. Îi plăcea ce vede. Se simţea frumoasă. Era frumoasă! Şi mai era cumva. Era încrezătoare.

Cum să nu fi fost, totul în jur îi zâmbea.

Se privea în oglindă, de cele mai multe ori îi plăcea ce vede. Alteori, mai rar, avea impresia că poate suprapune toate imaginile într-una.

Până într-o zi.

Într-o zi în care a aflat că cea care îi dăduse viaţă urlă în târg că are o fiică deformată.

Copilării

2011-07-07T23:15:00.000+03:00

Fără cuvinte 23

2011-07-06T09:04:00.000+03:00

Plimbarea începe la Carmen.

Alegeri pe viaţă

2011-07-04T22:38:00.000+03:00

Orice femeie cunoaşte esenţa vieţii: acceaşi coafeză, acelaşi dentist şi acelaşi ginecolog.

Dacă pe soţ îl mai schimbă femeia, ei bine, aceste trei personaje sunt constante în viaţa ei. Ba mai mult, vor fi lasate moştenire generaţiilor următoare.

Eu, desigur, am schimbat persoanele până am ajuns la cineva pe placul meu, cineva care să aibă şi priceperea pe care o consider eu necesară.

Nu mai ştiu dacă am scris vreodată despre coafeze...nu sunt genul care să citesc din urmă, îmi pare prea înspăimântător.

Ultima oară, coafeza mi-a pus în cap altă vopsea de păr. Ce să fac, prezenţa mea stârneşte omul şi debitul verbal. Adică, tot eu sunt de vină.

După câţiva ani te simţi prietenă cu ea, cum mai poţi să te superi?

Când mi-a spus că părul meu capătă culoarea roşie, n-am făcut decât să înnebunesc, am spus strepezit: "Cecilia, spală-mă" şi în gând am adăugat un "te omor!".

Am iertat-o, după atâţia ani a greşit o singură dată, nu m-a făcut blondă, ci pe aproape de cum mi-aş fi dorit. Părul creşte sau se poate revopsi, deci nu e grav tare.

Din 2008 încoace, mă operează un alt ginecolog. Spun 'mă operează', pentru că o dată pe an îi place să scoată ceva din mine...

Azi am fost la control după un an de la operaţie, ultima operaţie :))

Tipul e total...ca orice bărbat, poate să facă un singur lucru odată. Când scrie în fişelele lui, trebuie să mă opresc din vorbit, pentru că nu se poate concentra la ce spun. El a zis! nu săriţi pe mine.

Chestia cea mai haioasă e că atunci când îmi vorbeşte despre problemele sesizate şi face clăbuci la gură despre ce mai visează să scoată din mine, eu sunt după perdea şi mă îmbrac...

Dar tipul este genul care atunci când îţi vorbeşte trebuie să te privească în ochi.

Eu după perdea mă îmbrac, iar el trebuie să mă privească în ochi, pentru că explică...şi...mă trezesc că îmi ridică perdeaua, el vorbeşte, mă priveşte şi eu mă îmbrac.

Mă întreb dacă tocmai şi-a luat ochii din peştera mea, mai este cazul să mă simt stânjenită pentru că sunt asistată când îmi tag chiloţii?

Variatiuni pe aceeasi tema

2011-07-03T17:10:00.000+03:00

Sambata seara, Silvia s-a cerut la o petrecere in club. Mai sunt 3 luni si implineste 18 ani. De cateva luni o las in astfel de locuri.

In ultimul timp se imbraca diferit.

Eu spun ca se imbraca in bluzica, ea insista sa spuna ca e rochie. Sigur, exagerez un pic. Prietena ei se imbraca la fel. Asa se imbraca fetele in club, imi explica Silvia cu alta ocazie. Atunci eu le-am dus la club cu masina. Toate erau imbracate la aceeasi lungime.

So...aseara vad o fusta scurta. Cand e vorba de ea totul mi se pare prea scurt, prea stramt, prea decoltat, prea...

Trec pe langa ea, ea fiind in procesul pregatirii...avea pe ea un maieu elgant inchis la gat si o fusta, 'prea scurta'...ii spun scurt:' mai putin (din ce se vede) inseamna mai mult'.

Ea rade, imi arata lungimea fustei si spune: 'mai putin...insemana mai mult', iar pentru 'mai mult' imi arata picioarele.

Dar cine ar vrea sa se contrazica cu o adolescenta sambata seara? Eu, nu!

Cred ca e timpul sa-i spun ca barbatii sunt mai atrasi de ceea ce ar putea sa vada la o femeie, decat de ceea ce vad pur si simplu, fara niciun efort.

Ma insel? :)

(fara diacritice, doar asa am putut la acest aparat)

Gândul zilei

2011-07-02T18:26:00.000+03:00

Inspirată de Sorin .

'să fii tu însuţi' înseamnă să fii independent.

Mă doare dar sper

2011-07-02T18:18:00.000+03:00

În ultima vreme aud tot mai des că a ţi se lua speranţa poate fi unul dintre cele mai rele lucruri.

Asta presupune că acţiunile externe să aibă un impact atât de mare asupra fiinţei umane încât ele acţionează ca şi cum am fi fost prădaţi, iar speranţa ne-a fost furată.

Găsesc că este diferenţă între 'a lua speranţa' şi 'a renunţa la speranţă'.

Să renunţi la speranţă poate fi o formă de conservare a fiinţei atunci când se află într-un context de constrângere, când accesul la exterior îţi este limitat, când accesul la a face ceea ce doreşti îţi este restricţionat. Spun că este o formă de conservare a fiinţei pentru că te fereşte de suferinţă.

Pentru că cei ce au speranţă sunt în primul rând visătorii, sunt cei cu credinţa în sine de nezdruncinat, cei care rămân cu mintea ocupată atunci când apar constrângerile şi limitările şi nu încetează să aibă dorinţă.

De asemenea, ei sunt cei expuşi la suferinţă. Să ai speranţă înseamnă să vezi dincolo de nori, să poţi spune: ' necunoscutul şi imensitatea nu mă sperie', 'într-o zi voi fi dincolo', înseamnă să priveşti în zare şi să simţi adierea şi parfumul dorinţei împlinite.

Să renunţi la speranţă înseamnă să spui: 'speranţa e periculoasă', 'eşti doar aici şi acum, nu ai cum să fii în altă parte', înseamnă să crezi că nu e voie să-ţi asculţi muzica inimii, nu e voie să asculţi muzica în general, pentru că te face să simţi libertatea. A fi liber să speri'.

Speranţa să vă moară ultima!

Îngheţată cu iz

2011-06-30T21:05:00.000+03:00

Îmi povestea o prietenă că şi-a cumpărat o îngheţată, în vreme ploioasă.

Mergând prin ploaie, mâncând din ea sub umbrelă, se gândea că nici vremea nu a mai fost demult frumoasă. nici îngheţata nu e atât de bună cum şi-a dorit.

O tristeţe cumplită o cuprinse ca un şarpe boa din cauza acestui ghinion . Mintea i-a patinat spre filozofia de trotuar.

Se gândea că linsul de îngheţată e ca în viaţă, iar ea nu a lins nici ce trebuie, nici când trebuie, nici unde trebuie. Pe scurt, cam asta părea povestea vieţii ei.

Am râs împreună de problemele existenţiale declanşate de o îngheţată mâncată anevoios pe ploaie.

Lucrurile au altă savoare când sunt făcute pe soare, la timpul lor.

În rest, inventarul e complet, dar cumva fructele nu mai au timp să devină dulci. Şi ai tot timpul gura strepezită.

Fără cuvinte 22

2011-06-29T09:11:00.000+03:00

Meniu complet găsiţi la Carmen.

Ce sunt cuvintele?

2011-06-27T22:36:00.000+03:00

Ce sunt cuvintele pe care, cândva, mi le-ai spus ?

Pot fi ele văzute? Pot fi ele atinse? Pot fi ele pipăite? Au, cuvintele, miros? Au formă?

Mai pot dovedi că ele au existat?

Unde mai pui că ele pot fi grele, asurzitoare, ascuţite sau moi ca o învăluire. Neşterse din memorie.

Album cu prieteni

2011-06-25T21:14:00.000+03:00

M-am plimbat prin Sovata. Cu voi în gând...
Lui Vania, ceva vechi, în plin soare.

Lui Costin, biserica întalnită în cale. Este greco-catolica, construita între 1932-1937 (dacă îmi amintesc bine, oricum, pe-acolo)

Irina mă însoţeşte la plimbare, coborâm spre lacul Ursu.

Cristi, bâzâie că vrea pe motor, pe când eu credeam că trage la îngheţată...încă puţin şi ajungem la tonete.

Mircea observă din nou că românii nu sunt uniţi, iar Sorin îl potoleşte, oamenii sunt de mai multe naţii, cum ar fi: moldoveni :), mulţi unguri, nemţi şi câţiva italieni.

Sergiu priveşte critic, e prea mult soare şi pozarul nu s-a priceput...păcat mare de peisaj.

Ei bine, Raul supraveghează lucrările, ştrandul de la lacul Ursu trebuie să fie deschis în week-end.

Pandhora, admiră şi mai, mai şi-ar deschide cutia....

Dana, renunţa la Paris pentru ştrandul de la lacul Ursu.

Mircea Florescu l-a convins pe Rareş, cum că mult mai frumos curge o bere blondă, la Ciupercuţa, decât lichidul verzui...

Florentin aleargă pe pista de lângă aleea ce înconjoară întregul lac...

Înauntru veţi găsi un prieten la nevoie, Ana vă aşteaptă. Fără fiţe, da?

Aici se odihnesc ceilalţi prieteni...au două bănci, chiar trei, dar cea verde nu se vede din motive de ...prea mult verde. Nu, nu! Nu e adevărat că pozarul nu s-a priceput.

Earthwalker priveşte gânditoare, se întreabă dacă ăsta să fie piaptănul bunicii...

Drstoica admiră în oglindă...hmmm, un cer mai luminos.

Ştttttttt!....Moşu priveşte pădurea. (Încă de-atunci am ştiut că banca e a ta, numai a ta!)

Ei, da! Când dai de un munte mic de sare printre copaci...nu poţi să te gândeşti decât la Dan.

Buuuun! Ca să vedeţi că nu se scrijelesc doar mesaje de genul "Vasilică was here"...aici avem o trecere în revistă a înjurăturii cu ...ia suzeta în guriţă. Inscripţia este făcută pe braţul unui podişor din lemn.

Să ne răcorim, aproape am ocolit tot lacul.

Carmen este în vacanţă pe strada Trandafirilor, lui Helmut îi face bine aerul.

Stare

2011-06-17T23:09:00.000+03:00

Simt cum timpul mă copleşeşte...sunt ca nisipul din clepsidră...mă scurg.
Mă scurg prin inelul pe care mi l-am dăruit în inima mea.
Rămăşiţele mele, doar o grămăjoară de nisip.
Sunt bob cu bob, fir cu fir.
Mă privesc în olindă din când în când. Ca să nu mă uit.
Sunt plină de hărţi spre niciunde. Hărţi bidimensionale.
Sunt prea puţin pentru tine, tu care ştii să citeşti în adâncime.

Sunt ca un chinez într-o valiză.
La un loc de dezmembrată.