Plesnesc leneș cu palmele fiece cotlon, nici praf nu se ridică, nici mâna nu atinge. Locul e pustiu. Mă întreb dacă sunt afară sau înauntru. Nu simt nimic, nimeni nu intră, nimeni care să plece.
Pachistanezul de la serviciu fredonează mereu cântece în limba lui. Brusc, mă roagă să cânt un cântec specific românesc. Mi-am strorcit creierii, m-am gândit că tema românului e mereu dorul sau jalea. N-am vrut să-i cânt. Peste vreo oră mi-ar fi plăcut să-i cânt Zaraza, dar n-am știut versurile. Ce-ar fi fost de ales?
Mă enervez mai mult și mai repede, nu știu de ce. Și nu mă potrivesc cu Lumea, cu ritmul ei. Merg singură, în ritmul meu. De cele mai multe ori ne simtem bine. :)
E greu să-ţi găseşti locul, dar poate că lucrurile mici, cele mărunte ar putea conta.
RăspundețiȘtergerePoate că nici nu avea importanţă că nu ştiai versurile, oricum nu le înţelegea. Dar sunetul este ceva universal.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereHmm, mi se pare cunoscuta tema! Nu prea se pot da sfaturi aici, din pacate. Am primit si am dat de multe ori, cu intentii bune si cu un "praf de gluma", ca la o mâncare. Rezultatul? Am fost trimis "la origini" de oameni distinsi fara îndoiala si cu vocabular elevat, dar care cred ca daca spui "cheese" sau "fromage" la o brânza, e mai buna decât telemeaua...
RăspundețiȘtergereA propos de mâncare: cea mai frumoasa melodie este freamatul unei mâncari românesti în cratita. Fa-i asta pachistanezului tau si o sa-l faci sa plânga...
Chiar ai un coleg pachistanez? Cum a ajuns in Romanica? Sarmalele ii plac?
RăspundețiȘtergere