Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

miercuri, 14 decembrie 2011

. și de la capăt

Cât adevăr există în ” o iau de la capăt!” când nimeni nu-ți șterge istoria personală din creier?
Oricâtă disponibilitate pentru a te schimba ai, ceea ce ești prin propria devenire, rămâne.
Nu pot sa-mi scriu istoria personală decât o singură dată, ”de la capăt” scriu doar un capitol.

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Aproape ca acasă

Suntem șase naționalitați și 8 persoane.
Lângă mine o unguroaică de lângă Balaton. Se bucură, zice că se înțelege mai bine cu maghiarii din Ardeal decât cu ungurii ei. Îi zic că sunt româncă.
Dar vorbesc ungurește, insistă ea. Adevărat, dar sunt româncă.
Ea o dă înainte, adică sunt cetățean român de naționalitate maghiară. Nu, român verde.
Totuși, ea se înțelege bine cu maghiarii din Ardeal, deci ne înțelegem bine.

Azi o altă unguroaică mi-a zis că locuiesc într-un loc frumos, deosebit și că suferă că 'acest pământ le-a fost luat acum 90 de ani'.
Mâine am să-i zic și ei că sunt româncă. :)

Când murim avem nevoie de 2 metri de pământ. Dacă alegem incinerarea, nici atât.
Rușii nu se înțeleg cu estonienii...îmi doresc să lucrez singură. Mie mi se rupe cine stă în fața mea.
Vreau să treacă timpul mai repede, atât. Vreau să fiu bine.


joi, 8 decembrie 2011

Gandurile zilei

Aștept să cobor în stație, privesc în lungul trenului.
Trenul este plin, este liniște, dacă ar fi o muscă s-ar auzi.
Sunt toți îmbrăcați în negru. Nimeni nu vorbește. Nimeni!
Inima mi se strânge, simt picuri de sânge căzând direct în stomac, mă întreb unde am venit.
Când privesc pe fereastră e frumos, când privesc în tren, e urât. Doar trupuri găurite prin care trece vântul.
Oare oamenii aștia cum se cunosc cu alți oameni, cum ajung să se căsătorească? Prin internet?

Imaginea asta mi-a amintit de Dan V și de blogul meu.
În general...m-am abandonat, încerc să țin presiunea sub capac pentru că am norocul chior de a mă impiedica de trei ori până imi iese o dată.

Sper să fiți bine.

Pe mine moșul m-a sărit, pe voi? :)

duminică, 27 noiembrie 2011

Scrie-mi!

Mi-am desfăcut nasturii de la piept,
Îmi văd sufletul, cât de setos așteaptă.
Scrie-mi,
Scrie ceva numai pentru mine!

De prea mult timp îmi scriu singură
Cuvintele sunt golite de sensuri și culoare
Nu le mai dau forme, le iau mecanic, la întâmplare
Îmi umplu palmele cu ele și le arunc, grămadă.
Nu zic, acoperă,
Dar nu-mi ard pielea.
Sunt doar foarte grele, ca o ceață deasă.

Ce zici, îmi scrii?

miercuri, 23 noiembrie 2011

Gandurile zilei

Trebuie sa cred ca eu sunt cea care musca din marginea lumii, nu invers.

Cat din ceea ce facem este ceea ce vrem sa facem?

Minciuna este minciuna, nu conteaza daca este mica sau mare. Oricum ar fi ea, raneste. Pentru ca spunem:' m-a mintit, mi-a inselat increderea'. Nu spunem:'daca ma mintea mai putin era mai bine, mi-ar fi fost mai usor'. Suferim pentru ca nu ni s-a spus adevarul.
Nu cunosc pe nimeni care sa nu fi mintit macar o data. In ciuda acestui fapt nu ne place sa fim mintiti.
Exista minciuni care trebuiesc iertate? (Probabil doar cele nedescoperite.)

marți, 22 noiembrie 2011

Reflecţii 'rutiere'

Pentru a ajunge la linişte, musai şi obligatoriu este să se producă în prealabil o mare ne-linişte.
Numai după aceea putem vorbi de liniştea dinaintea furtunii.

duminică, 20 noiembrie 2011

Exist !

Pentru cateva ceasuri am ramas fara cont google.
Nu tu mail, nu tu blog...
Ma vedeam deja comentand ca anonima pe la voi toti si ma intrebam daca am putere pentru un alt blog.
Dupa ce mi-am zis un Nu, iata ca se drese situatia.

N-am suferit tare dupa texte, pentru ca nu citesc din urma si, slava cerului, nici nu-mi amintesc ce-am scris. Am suferit dupa timpul petrecut cu voi, pentru ca n-as mai fi stat in blogosfera fara sa n-am si eu cratita mea.

Desi n-ati stiut ca m-ati pierdut, eu ma bucur tare ca v-am regasit. :)
Tot o Fericire si asta, Mosule.

miercuri, 16 noiembrie 2011

Epigramă

Profundă... nu mai sunt demult.
Şi aşa, superficială, nu îţi place ţie.
Mimam c-ascult cum 're-citezi' poeme.
Nici să mă prefac nu-mi vine.

Simţi cum mă doare floarea de la pălărie?

Ce sunt emoţiile?

La o emisiune la radio, auzită demult, o fetiţă dădea definiţia emoţiilor: 'emoţiile sunt ca nişte purici mici în interior, este ceea ce simţi când urci pe o scenă...'. Câtă candoare!

N-aş putea să dau o definiţie mai corectă. 
Situaţia inedită sau nu, care naşte în noi emoţii, de orice fel, este similară cu starea pe care o ai când urci pe o scenă. Afli ce poţi să simţi într-o asemenea situaţie, atunci când cu adevărat te urci pe scenă.
Nu poţi spune că înţelegi aşa ceva privind din sală, fie chiar de pe un loc din rândul întâi.
Când păşeşti pe un coridor neiluminat, te cuprinde teama.
Când păşeşti pe un coridor luminat de flacăra lumânării din mâna ta, te cuprinde emoţia.

Şi cam aşa faci când nu-ţi mai încapi în piele de emoţie şi plăcerea de a cânta.


sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Vorbind în gând

Oamenii sunt entităţi ciudate, în mersul lor prin lume fâlfâie spectaculos liste întregi despre: 'asta sunt/asta nu sunt, aşa pot/nu pot deloc, îmi place de tine/nu pot să te suport, ştiu despre ce vorbesc/nu ştiu despre ce vorbesc, dar continui să vorbesc' etc. Tot ce fâlfâie după noi sau cu noi odată, este ceea ce suntem într-un desăvârşit secret, uneori atât de secret încât numai noi nu avem cunoştinţă despre el.

Ştiu ce fac, nu mă gândesc foarte tare la ce urmează, pentru că mi se face frică. Îmi spun că e important să accept că ştiu să fiu singură între oameni (doar am exersat atât de mult şi de bine asta), în plus, rămân uimită de cât de pozitiv mă văd ceilalţi (într-un mod sincer, nesincer sau nesimţit): sunt singura care-şi face probleme pentru mine, în rest, nimeni.

Cum am o clipă liberă gândul îmi zboară la ce am de făcut, ce mai am de încheiat, refuzând să-mi pun anumite întrebări. 

Cei din cealaltă familie, cu o singură excepţie, vor 'să puncteze' anumite aspecte cu mine. Şi ca în bancul ăla cu radio Erevan, în care un ascultător întreabă dacă se poate face sex peste ocean, cu răspunsul edificator 'sigur că se poate, condiţia este să o aveţi atât de lungă'...deci :) îmi dau seama că trebuie să diminuez puterea acelora care, aflaţi la 260 km, reuşesc să învârtă cacaua în familia mea.  
Dacă nu ajutăm, de ce să nu încurcăm, nu? Încă un motiv care mă împinge spre mai departe.
Nici nu ne dăm seama când energia noastră se redirecţionează de la a construi viitorul la a rezista prezentului.

Mama mea...nu mă întreabă nimic. Ea doar face mesagerie distructivă.

Rog una dintre colege să pună înapoi ceva ce a luat dintr-un loc. Îmi spune că, probabil, 'colega' ei nu a pus obiectul la loc. Zâmbesc în gând, doar ştiu bine cui dau cheia acelui birou, şi-mi spun că nici după 2 ani nu-şi agrează partenera de lucru. Între colegii cu care lucrezi de ani de zile, spui oamenilor pe nume.

Însă mă bucur să constat, aşteptând la ghişeu la trezorerie, sănătatea casierei. Pe tejgheaua din geamul care ne desparte se află, pe partea ei, un calendar. Dintr-o privire observ încercuite anumite date din fiecare luna, 3-4 zile la rând, cu trei săptămâni nemarcate între ele. Îmi dau seama că nici însărcinată nu este. Mă întreb de ce ţine la vedere calendarul ăla, sau...doritorilor recompensă?  Cine vrea copil, numără, cine nu, nu.

De multe ori mi-am zis că Dumnezeu e mare şi ştie ce face. O femeie nu ştie cu adevărat ce înseamnă să ai un copil, până când nu îl are. Astfel, Dumnezeu protejează femeile care nu pot sau nu vor să facă urmaşi. Dacă ele ar şti cu adevărat ce scoate din tine un copil, ceva ce nici nu ştii că ai, nu ar putea supravieţui gândului.
Şi apreciez sincer femeile care nu vor copii şi refuză să-i facă. Probabil din teama de a nu fi mame bune. Şi le înţeleg şi percepţia prin ridiculizare a mamelor proaspete care se bucură pentru bebeul lor când acesta are un tranzit intestinal bun. Cum să înţelegi aşa ceva, când nu ţii în braţe o mogâldeaţă care are colici? Şi mai este şi ruptă din tine.

Civilizaţia este rezultatul gesturilor civilizate şi de bun simţ. Stând la rând, privesc cele două fete din faţa mea (sunt cam de vârsta lui Vladi, adică 14 ani), au în coş două pachete cu batiste de hârtie. Sunt îngrijite, îmbrăcate frumos, potrivit vărstei şi au nişte căciuliţe nostime în cap (noi suntem cu vremea pe minus chiar şi în timpul zilei). Înaintând în rând în faţa lor se află un coş abandonat de vreo gospodină, care, probabil, şi-a amintit că ar mai vrea ceva. Cum rândul înaintează, fetele nu ştiu ce să facă, în faţa lor se află coşul fără adresant iar în faţa coşului, golul format de înaintarea în rând. Se privesc, ocolesc coşul , care este acum în faţa mea, şi trec în faţă.
Gospodina la vreo 50 de ani apare de niciunde şi se răsteşte ca o apucată la bietele fete, certându-le că i-ar fi împins coşul în spate.
Fetele încremenesc, iar eu, bineînţeles, îi explic că se află într-o mare eroare, până ea a lipsit, pământul s-a învârtit.
Felele, cuminţi, mi-au mulţumit din priviri, dar mie mi-ar fi plăcut să o aud pe gospodină cerându-şi scuze. Îmi imaginez eu, că prin exemplu personal educăm generaţiile viitoare.
Dar, preferăm să rămânem nebuni.

În rest, tot acest noiembrie înseamnă Trecut. Iar nu pentru asta trebuie să ne facem griji.

vineri, 4 noiembrie 2011

Gândurile zilei

Nu numai începuturile sunt grele, ci şi să închei socotelile e dificil.

Singura bucurie este că ies dintr-un sistem extrem de formal şi o să ajung în altul, la polul opus.
Luna asta e luna încheierilor de conturi (nu, nu reglăm nimic), iar luna ce urmează de drum nou, căi nebătătorite de mine never-ever.

Deci, am avut salturi pe de- alături şi, probabil, voi mai avea. Me scuzaţi!
Am avut şi voi avea sensibilităţi extreme, aşa că...să mă atingeţi tandru. Fi-ţi mai buni decât mine!

miercuri, 2 noiembrie 2011

Poveste de inceput de noiembrie

Fetita se plimba agale pe alee, calcand apasat, intr-un anume fel, fel care facea pantoful de lac sa scoata un scartait scurt. Ii placea sunetul, iar cand miscarea ii reusea un zambet ii intindea cat putea de tare colturile gurii.
Greu si-l mai stergea.
Ii placea sa umble zambind, nu de putine dati cei cu care se intalnea, mai intai surprinsi, apoi nedumeriti, ii intorceau zambetul.
Cand zambea ii parea ca soarele se strecoara mai usor printre frunzele copacilor, schimbandu-le culoarea in verde pal, verde auriu. Ii parea ca florile au culori mai frumoase, mai intense.
Si de ce n-ar fi zambit, pantofii...hmmm, scartaiau la fiecare pas.
Uneori isi imagina ca este o naluca, vizibili fiind doar pantofii rosii de lac (of, din aceia care petrec piciorul cu o bretea subtire) . Pantofii si scartaitul.
Isi imagina cum lumea priveste uimita, ca intr-un vis, intrebandu-se aproape tare, cum de este posibil ca doi pantofi mici de lac, rosii, sa umble neincaltati prin lume. 
Fetita pufni in ras la acest gand, apoi isi controla reactia , chipurile, pentru a nu se da de gol.

Se opri sa adune frunze frumoase, galbene si rugiii, de forme diferite, care mai de care. Le cuprinse in pumn, facand un buchet. Le ridica in soare, rotind pumnul usor, fascinata de jocul luminii.
Scartaitul sacadat era semn ca fetita se indeparta.

Sub copac, baiatul sta aplecat, privind fix, concentrat la maxim. Nu auzi fetita apropiindu-se. Iar cand auzii zgomot de pasi, nu schita niciun gest.
Fetita privi peste umarul lui, curioasa si ea de punctul de atractie al baiatului.
Vazu un arici, mic, zbarlind tepii si scotand sunete zgomotoase. 
Priveau amandoi mica faptura, iar dupa o vreme, baiatul bombanii in barba: 'Nu inteleg de ce nu se face ghem!'.
Razand puternic, fetita il privi fix, rostogolind spre el cu vorbe: 'Pentru ca nu poate, este prea gras.'
Abia atunci baiatul isi ridica ochii. Privirea lui afiasa o intrebare clara: 'de unde stii tu asta?'.

Fetita, in schimb, era preocupata de arici. Se apropie de animal, intinse mana aproape, deasupra tepilor. Susotea cuvinte ce numai ea le intelegea, apoi netezi cu palma tepii ariciului.
Baiatul, deranjat parca, o intreba: 'Ce esti tu, imblanzitoare de arici?'
Mangaind animalul, care acum era cat se poate de linistit, raspunse fara sa-l priveasca:
- Poate...




sâmbătă, 29 octombrie 2011

Certificatul cui ne-a născut

Am nevoie de certificat de naştere pe care să scrie şi în engleză, adică formularul nou. Vreau nu vreau, iau drumul Gheorghenilor, că acolo m-am născut.
Opresc, în prealabil, la mine în oraş pentru verificări, nu cumva s-o fi schimbat sistemul şi pot să-l fac şi în localitatea de domiciliu. Nu! Nu cu urgenţă. Trebuie mers în Gheorgheni. Zice cucoana să merg de dimineaţă.
E 9 dimineaţa, o oră cu maşina, îmi zic în gând că ajung dimineaţă, Că ora 10 nu-i la prânz.

Gheorgheni e un oraş trist. N-am mai umblat prin el de vreo 20 de ani. Aceleaşi gropi în asfalt, dar mai mari şi mai adânci.
Oraşul arată ca o gură de tractorist beţiv, plina cu carii.
Oamenii sunt gri şi sărăcăcioşi.
În locul unde nu s-a întâmplat nimic.

La primărie mi se explică cum că biroul stării civile e în altă parte. Noroc că venise soră-mea cu mine, zicea ea ca altfel nu mai apucăm să vorbim...şi mă duce într-un gang. Nici un semn, nici o tăbliţă cât de mică, nici măcar o săgeată trasă cu pixul pe pereţi nu te îndrumă spre un birou. 
Totuşi, în gang era intrarea într-un birou.
Pe coridor aşteaptă două femei. Rotim ochii după vreun semn, un steag, o stemă, un panou cu ieşire de urgenţă în caz de indendii, o hărtie mototolită, un indiciu cât de mic că ne aflăm unde trebuie ...nimic!

Îmi zic că-i musai să intru în încăperea de unde se auzeau voci să întreb ce loc îi ăsta, de-i loc bun să aştept, să nu ies din termenul precis de 'dimineaţă'.
Întreb femeile care făceau holistică dacă acolo e biroul stării civile, iar ele mă privesc de parcă au văzut o casă arsă.
Îi zic soră-mii: 'stai, să-ntreb.'
Acum cele două femei se trezesc din reverii şi mă apostrofează că nu stau la rând şi intru în biroul cu sunete înaintea lor. Le liniştesc, doar întreb dacă aştept în loc bun.

Mno, bine. Îmi vine rândul să intru. În biroul în care se întâmpla ceva, o singură cucoană. Din aceea veche, de tip vechi...fără nicio tehnologie în jurul ei. Mi-am zis că nu-i semn bun, dar am continuat optimistă să-mi expun dorinţa, cum că vreau un certificat eliberat în regim de urgenţă.
Şi, iată, cum 'urgenţă' are diverse conotaţii, în funcţie de cine e adresantul. 
Cucuoana roteşte ochii frumos (nu, nu mesteca nimic...) şi mi-a zis firesc: 'Veniţi mâine, pe la ora 16'.
Îi spun că m-am deplasat până în Gheorgheni ştiind că se poate rezolva totul într-o oră, cum mi-au spus cei din Ciuc. Pfffff...cucoana a înnebunit. 
Dacă toată viaţa mea am lucrat cu oameni, am realizat rapid cu ce mă confrunt. I-am dat dreptate femeii că are mult de lucru, mai are de scris alte  4 certificate de deces, cu mâna, că n-are calculator (în gândul meu completam că ar fi putut avea dacă ar şti să lucreze cu el), că trebuie să mă întorc în centru să aduc un timbru de 2 lei şi o copie după cartea de identitate. Agravez întrebând dacă n-are ea un copiator...Are numai un pix!
În fine, îi mulţumesc şi plec după timbru şi copiator.Îmi dau seama de rezistenţa celor vechi şi mă gândesc la strategia pe care n-am mai folosit-o de 20 de ani.
Cumpăr o cutie cu bomboane şi revin cu timbrul necesar+ copia.
O pun direct pe masă, ca să schimbăm tonul discuţiilor, îi spun candid că m-am conformat. Mă avertizează că certificatul meu nu e gata. Că ea trebuie să închidă biroul între 12 şi 14 să poată să scrie certificatele. Ştiu! Nu e nicio problemă. O înţeleg. Dar...că pot să vin după 14, 30.
Hm,nu-s mulţumită.
Este ora 11,30...zâmbesc larg şi întreb: 'Atunci, e bine să revin până în ora 13?'
E bine!

Am văzut cu ce atitudine intrau ceilalţi în acest birou, atitudinea omului căruia i se face o favoare. Nimic nu se schimba dacă nu avem atitudine corectă. Când intri într-un birou de servicii pentru public, omul trebuie să ştie că el îi plăteşte pe funcţionar.
Când mie mi-a venit în birou cineva care a dat bani pentru transport, l-am servit cu celeritate.

N-am avut atitudinea corectă, dar nu am avut timp de revoluţii în oraşul în care am stat 2-3 ore după 20 de ani.
Iar sora mea comentează că pe lângă că e scris de mână, e scris urât.
Mie mi-e jenă că e scris cu mâna. 
Simt cum vreau să ajung cât mai repede, înapoi, în zilele noastre.
Îmi place oraşul meu, e mult mai civilizat şi evoluat.

vineri, 28 octombrie 2011

Retrospectiva unei săptămâni obişnuite

Ce poate fi mai frumos decât un început de săptămână cu confirmări.
O întoarcere în timp...
Un demers în memoria viitoare...
O frânare în realitate.
O lecţie pe care nu e voie să o uiţi: 'Rămâi acum şi aici (în prezent).'...şi asta nu ştiu dacă e de bun augur. Nici un imbold nu e mai puternic decât cel care te face să crezi că ai un vis.


Una peste alta, cel mai uşor e să îţi pierzi speranţa. Şi-o poţi păstra cu uşurinţă când crezi că nimic nu e întâmplător.

Cel mai greu este să nu intervii în viaţa copiilor tăi.
Înţelept este să-şi construiască propriile lecţii de viaţă...tu poţi să-ţi frângi mâinile ca să ai impresia că faci ceva.

Comunicarea prin text scris nu e bună, comunicarea prin telefon e mai puţin rea, iar orice comunicare este surdă şi mută atunci când nu este activă.

Unii mint precum respiră, iar la pomul lăudat să mergi cu punga mică.

Cel mai mare rău pe care îl facem este că ne acordăm prea multă importanţă.

Dimineţile sunt reci...şi mie nu-mi mai pasă.

Cuvântul săptămânii şi cel care îmi place este: demnitate.

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Cele mai dragi carti

Care ar fi cele 3 carti pe care le-ati lua cu voi daca ar fi sa plecati pentru cativa ani in alta tara?

joi, 20 octombrie 2011

Bărbatul care mă face femeie

Mă întreb ce anume face diferenţa între o femeie obişnuită şi una adevărată.
Acea femeie care atunci când se ridică de pe scaun, ridică în acelaşi timp alţi trei bărbaţi, ei ignorând tot ce se află în jur, privind doar la EA.
Privind şi încercând să îi anticipeze următoarea mişcare, următoarea dorinţă.
Acea femeie care strâmbă din năsuc şi face botic, care cu cât este mai capricioasă cu atât este mai dorită. Acea femeie care pare în fiece moment vulnerabilă, iar fiecare mişcare, de altfel foarte încet executată, 'cere ajutor'.
Acea femeie care răspunde în doi peri unei întrebări amabile,unde femeia obişnuită vede nepoliteţe a răspunsului, absolut nemotivată, ea vede un început de flirt la care, desigur, răspunde cu indiferenţă.
Nu, nu pentru a respinge, ci pentru a atrage şi mai mult.

O femeie obişnuită nu aplică tehnica pânzei de paianjen, nu stă focusată atât de mult pentru depistarea unui flirt şi nu vede în orice comunicare cu sexul opus 'o posibilitate', o 'eventualitate'.
Totuşi, când cele două stau la aceeaşi masă, prima întrebată dacă doreşte apă va fi femeia adevărată.
Prima care are şanse să fie iubită este tot femeia adevărată.
Aşa cum este şi cea mereu ajutată, este cea care nu cară bagajele, este luată de la scară cu maşina, îşi trimite bărbatul să-i cumpere tampoane şi primeşte întotdeauna un dar de ziua ei, de Crăciun, de Moş Nicolae, de Sf.Valentin şi ce alte sărbători or mai fi.

Unde se face diferenţa?
În modalitatea de ' a cere'.

Femeia obişnuită pentru mine este ca o savarină, prăjitura mea preferată, are de toate...şi sirop... şi frişcă...se topeşte în gură...are aromă...este îndestulătoare. Niciodată n-am auzit pe cineva că nu s-ar satura cu una singură. :)

Ce fel de bărbat are răbdare să o descopere?

Femeia obişnuită are un sunet de început care este abia perceptibil, cu vibraţie timidă, cu grijă să nu deranjeze în vreun fel.
Dar dacă se simte iubită, ea ...ea..ea poate atinge sunete înalte, joase, puternice, tandre.


duminică, 16 octombrie 2011

Arta conversaţiei :)

Când două tipe sunt prietene, au copiii de aceeaşi vârstă, ambii fiind băieţi, ce-şi pot dori mai mult decât ca şi ei, la rândul lor, să închege o trainică prietenie.
Pe când noi sporovăiam de zor, cei doi fii ai noştri stăteau în tăcere, unul lângă altul. Vladi, din cauza barierei limbii, se lăsa din timp în timp peste Akos, iar Akos se trăgea la o parte. Asta s-a repetat de câteva ori.
Ca să însufleţească prietenia, mama lui Akos îi spune în limba maghiară să vorbească româneşte cu Vladi. Copilul de 5-6 ani, pe-atunci, întreabă ce să vorbească. Mama lui îi spune, senină, să spună ceea ce ştie. 
Şi a spus :
- ' Morcov!'

Ne-am stricat de râs. Şi atunci, dar şi acum.

marți, 11 octombrie 2011

Gandurile zilei

Gandul meu: diferanta dintre 'a te darui' si 'a te sacrifica' este data de feedback. Si ramanem niste dezinteresati, nu? :)

Gand auzit: purificarea personala are loc prin acceptarea umilintelor, denigrarilor si alte alea, la care ne supun ceilalti.

Astazi ma simt extrem de purificata. Copiii mei vor avea o soarta mai buna, conform teoriei auzite.
Iar daca nu avem copiii, facem. Altii, ca eu, nu.

Inca e deschisa 'pravalia', mai vrea cineva? Am grad mare la toleranta.
(in teoria asta nu se spunea prin ce proces trece 'purificatorul')

Cred in ziua de maine sau poimaine! Mi se cuvine !

sâmbătă, 8 octombrie 2011

Lecţii de viaţă

Postarea Digodanei mi-a plăcut. După ce am citit-o, seara/noaptea, când am pus capul pe pernă, m-a făcut să mă gândesc şi să mă întreb care ar fi lecţiile mele de viaţă.
Fac o încercare, înşiruirea are o logică aleatorie.

Când te întrebi de unde îţi vine puterea, să mulţumeşti celor din trecut, celor care formează trunchiul şi ramurile arborelui tău genealogic.

Dacă ştii să înveţi de la copii  înseamnă că eşti părinte bun, nu părinte slab, iar copiii îţi devin prieteni.

Lumea e mult mai mare decât mediul în care te afli.

Când crezi că le ştii pe toate, atunci vei primi o 'palmă' care să-ţi demonstreze că nu ştii nimic.

Munca este doar o parte din viaţa ta, nu viaţa ta. ( Un şofer reţinut peste program a zis, supărat fiind: 'stai peste program că-ţi vor ridica statuie...dar ştii ceva? eu voi fi primul care mă voi pişa pe ea.')

Îngheţata Napoca nu va avea niciodată gustul îngheţatei pe care nu ţi-ai permis să ţi-o cumperi decât o singură dată, în copilărie. Aşa că nu mai cumpăra.

Când ajungi într-un colectiv nou, ţine-ţi gura şi observă...aşa afli cine e adevăratul şef, cine e amanta, cine bârfeşte...etc. iar tu nu o dai în bară.

În iubire, mândria, orgoliul şi încăpăţânarea nu au ce căuta. Iubirea e ca chifteaua din bancul cu Bulă, e numai una. Dar nimic să nu te oprească să crezi că n-ai şansă la încă una.

Să atingi podeaua e şansa ta să-ţi dai seama că eşti puternic.

Nu-ţi risipi energiile, concentrează-le pe priorităţi.

Eşti mai luminat atunci când îndrăzneşti.

Fii tu însăţi, cea mai grea dar cea mai valoroasă parcurgere.

Mulţumeşte pentru fiecare zi...pentru că se moare foarte uşor!

Acceptă ce ţi s-a întâmplat şi iartă pe cât poţi. De uitat, n-ai să uiţi nicicum.

Renunţarea la tine este o opţiune personală, nu aştepta mulţumiri.

În viaţă totul este obişnuinţă, iar în unele cazuri asta poate să însemne cel mai rău lucru, pentru că te îndepărtează de normalitate.

Când ţi-e greu, singurul prieten care îţi rămâne fidel eşti tu însăţi.

Singurătatea este doar ocazia pentru introspecţie. Conştientizarea va fi primul pas spre vindecare.

În trecut nu mai poţi schimba nimic, aşa că n-are sens să stai cu privirea agăţată în urmă.

Dacă păstrezi calea drumului bătătorit, pierzi frumuseţea şi surpriza cărărilor puţin umblate. Şi ce dacă nu eşti la fel ca ceilalţi?

Teoriile sunt studiate pentru a înţelege mecanismele, gândeşte naibii singură.

Când ai momente în  care crezi că nu eşti bună de nimic, priveşte-ţi copiii. Eşti creatoare de miracole.

Nu există eşec, doar încercarea unei soluţii necorespunzătoare.

Uneori, lucrurile pur şi simplu se întâmplă. Nu tot ce se întâmplă are o explicaţie perceptibilă.

Tot ce ţi se întâmplă, te schimbă. Contează în ce te schimbă.

Poţi oricând s-o iei de la început.

Fii atent la oamenii ce îţi ies în cale, caută sa afli ce trebuie să înveţi de la ei. Nimic nu e întâmplător.

Şi nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu cu tine.

luni, 3 octombrie 2011

Facerea de bine

Am întâlnit pe un blog exprimarea " am făcut bine ca să nu mă simt vinovat". Mi-a rămas în minte şi îmi luminează în cap ca un filament de bec, pe ducă.

Mă întreb dacă facerea de bine este un gest raţional sau este un gest 'inconştient' pornit din centrul fiinţei noastre.
Mă raportez la mine şi mă întreb dacă am fost pe deplin conştientă de gesturile pe care le-am făcut cândva, dacă le-am trecut printr-un filtru, dacă am analizat şi am cântărit făcând în gând tot felu' de liste imaginare, pro şi contra.
Mă întreb dacă am cunoştinţă de vreun rău făcut cu bună ştiinţă, voit, direcţionat, raţionat.
Ca să fiu cinstită cu mine însămi, mă privesc drept în ochi şi răspund: 'da, am făcut rău, în mod conştient, cu vorbe. Uneori am spus vorbe care, cu siguranţă, au durut. Şi culmea, nu mi-a păsat!
Am avut şi eu momentele mele de rătăcire, dar şi limba mi-e despicată niţel.

În ciuda a tot, de multe ori am avut condiţii propice pentru a face bine, iar ce mi-a venit să fac şi am făcut, a fost de la sine, am crezut că aşa trebuie să fac, că aşa este normal şi ăsta este mersul firesc. Nu am stat să mă întreb dacă să acţionez sau nu, dacă îmi acoperă gestul ăla vreun interes de-al meu sau nu. Am făcut-o din inerţie. Şi am crezut cu adevărat că aşa face toată lumea. Acum ştiu că nu e adevărat.

Ideea este de a face bine dezinteresat, dintr-un impuls dictat de un mecanism intern, care nu ţine cont de aspecte exerioare cu sursa în mediul înconjurător.

Pentru a face bine, trebuie să devenim umili, smeriţi până în podeaua fiinţei, să înţelegem că suntem o întâmplare pe acest Pământ şi absolut nimic nu ne este dat pentru a stăpâni. În plus, nu suntem invincibili, nu suntem scutiţi de necazuri sau boli, suntem vremelnici.

Trebuie să poţi înţelege ce simte un flămând, ce simte un însetat...şi să (te) dăruieşti.

Pentru ce să faci bine din vinovăţie?
Trebuie să compensezi un rău făcut? 
Dăruieşti pentru că simţi vinovăţie pentru norocul tău?

Să faci un bine, înseamnă să fii un om pur şi simplu bun. Adică mult mai mult bun, decât rău.
Căci nimeni nu e perfect!

Bătrânii noştri nu cunoşteau legile rezonanţei, dar spuneau acelaşi lucru, 'bine faci, bine găseşti'.
Trăim vremuri ciudate...mi-a scris cineva: ' am perioadă grea'. Aşa e, tu şi toată planeta.
Şi dacă lumea asta mare e alcătuită din noi, atunci de la cine trebuie să înceapă bunătatea?
Şi dacă nu ne vine la îndemână, nu mai suntem atât de curaţi, atunci să reinventăm roata, să învăţăm să facem bine.
Sau măcar să nu facem rău! 

Cum faceţi voi bine şi ce resort cu simţăminte vă impulsionează pentru asta?

duminică, 2 octombrie 2011

Ce nu trebuie sa te apuce noaptea intr-un oras mic


Cum mereu exista o parte neprevazuta in viata noastra, iata ca vineri seara tarziu, aflata in pijama, ma gasesc in fata faptului de a o lua la drum.
N-am fost niciodata in orasul Covasna, asa ca de nevoie am facut-o si pe asta.
Dupa ce am condus aproape doua ore pana acolo, din Targul Secuiesc alegand, evident, varianta mai lunga spre Covasna, imi dau seama ca trebuie sa raman in oras pana dimineata.
Cum era deja 12 jumate noaptea cand am iesit de la spital (nu eu am probleme), ma gandesc cuminte ca nu are sens sa vin alte 2 ore pana acasa pentru ca dimineata trebuie sa revin.
Si cel mai usor lucru a devenit cel mai greu.
Sa gasesti cazare in Covasna, noaptea, la 12 jumatate.
Am vizitat vreo 8 hoteluri si toate pensiunile aparute in cale. Hotelurile au spus ca nu au locuri sau nu ne pot primi pentru ca nu am facut rezervare in prealabil!, iar la pensiuni am lovit portile, au latrat cainii dar nu a iesit nimeni la poarta. A! intr-un loc a raspuns cineva la telefon, mormaind ca la ora aceea din noapte nu se ocupa cu asa ceva,
Cred si eu, ca doar dormea. Ca orice om cuminte, noaptea te ocupi cu dormitul.
Dupa alte doua ore, deja ma gandesc la varianta dormitului in masina sau sa ma intorc la spital, sa dorm pe un scaun acolo.
Dar, la 2 jumatate am gasit un hotel care ne-a primit, avand cateva pentru rezerva sau cateva persoane care au renuntat la cazare.
Dimineata am luat micul dejun intr-o sala plina cu batrani, cu Angela Similea cantand in surdina la ...la timpul in care simteam ca sunt transbordata, nu m-as mira sa fi fost un magnetofon.
Hotelul si restaurantul era scos din bucla timpului si imi sugera suav ca ma aflu in anii '80. Sigur ca da, nu va povestesc despre parfumul din camera sau despre cum arata, e suficient sa faceti o incursiune in memorie, cei care nu sunteti nascuti atunci sau dupa. Preturile sunt actualizate, ancorate in realitatea anului 2o11. Oricum, as fi platit oricat pentru un pat. Chiar si pentru un fotoliu mai moale.
Cafea nu am mai baut, chelnerita a uitat ca am cerut si asa ceva, iar eu nu am mai vrut sa astept.

Nu am vazut in Covasna niciun non-stop, niciun magazin/chiosc/bar de noapte deschis, deci nu e voie sa va apune nici foamea pe-acolo, noaptea, dar nici alte necesitati (care ar putea totusi sa fie rezolvate prin tufisuri sau pe langa garduri, ca nu-i tipenie de om pe acolo).

Partea pozitiva este ca acum cunosc bine orasul, doar am facut 7-8 ture in cele 2 ore din noapte.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Optica, bat-o vina

Pe cand esti convins ca 'tai' curba lin si nu e decat o curba mica, celalalt urla ca iei ditamai curba in viteza a 5-a.

joi, 29 septembrie 2011

Old days

Cicatricile de pe trup sunt trecutele răni fine, făcute cu lama cuvintelor tale.
Ce nedreptate se întâmplă pe lume,
Trupul uită atât de repede!
Doar mintea insistă să-mi amintească de tine,
o imagine distorsionată.
Alung fantomele care cândva mi-au tocit înălţimile.

M-am asprit în suflet, prea multe s-au întâmplat. Amintirile sunt fantome care bântuie, cuvintele nu mai au substanţă. Mi-e greu să scriu o idee.
În seara asta mi-am amintit că am fost altfel cândva.
Drumul nu se mai poate parcurge în sens invers. Îmi place că sunt indulgentă cu mine, am compasiune.
Poate mă mai duc, de ce nu?:)

miercuri, 28 septembrie 2011

Vorbele ne pun pe jar

Viata e o lunga asteptare/cautare a cuvintelor ce se vor a fi rostite.
Sau o continua incercare de detasare de cuvintele e nu se mai pot sterge.
Uneori, amandoua.
Alteori, nu mai astepti nimic, iar ce a fost nu mai conteaza.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Ce-am mai văzut, ce-am mai auzit

Cele mai frumoase gânduri le am când spâl vase, când gătesc cea mai gustoasă mâncare, atunci când nu pot scrie. 
Mă mir de multe ori cum supravieţuiesc zgomotului din capul meu. Gândurile se ciocnesc unele de altele, se amestecă până îşi pierd sensul, sunt într-o continuă căutare a unui loc. Sunt cu totul în altă parte faţă de locul în care mă aflu eu. Se atrag unele pe altele, la fel de bine cum se resping.
Când dorm, le adorm, când vor, mă trezesc. Când merg, le scutur, când pot, le liniştesc.
Într-o zi ai trecut prin faţa mea şi toate gândurile mele s-au ordonat, tabloul era frumos, avea şi imagini, avea şi culori.
Îţi privesc din urmă mersul zvelt, iar literele gândului meu frumos şi ordonat au început să cadă, una câte una, fără putere de a rămâne unite,  în haos.
Capul meu, este ca o cutie neagră, în care arunc continuu alte gânduri.
Tabloul...arată şi-acum ca o gură ştirbă de copil din clasa I-a, ca o ruină a Troiei.
Se ghicesc urmele trecutului...iar viitorul, o fantezie.

vineri, 23 septembrie 2011

Gândul zilei

Puterea unui om rezulta din ceea ce reuseste sa faca atunci cand nu-l vede nimeni.

(nu pot schimba pe limba romania, asa ca nu pot scrie cu diacritice)

marți, 20 septembrie 2011

Nu ştiu alţii cum sunt

...dar eu când trebuie să-mi dau o notă, musai îmi dau un 10, privind peste umăr la cei ce aşteaptă să taie din ea.
Măcar eu să ţin cu mine.:)

Voi pe cine protejaţi când vă evaluaţi?

luni, 19 septembrie 2011

...acoperă-mi inima cu ceva

"La înmormântarea mea vreau să vină câini, pisici şi doi, trei oameni", ar fi declarat Johnny, cu câteva zile înainte de moartea sa.


Mare păcat!
Regele a plecat şi rămânem cu bufonii nebuni...îngrozitor e că sunt 'fără număr, fără număr'.

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Ce mai spun copiii

Vladi se uită la 'Vrei să fii milionar?'.
Intrebarea este: În ce film se regăseşte replica: 'Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană'.
Ema (verişoara de 3 ani) intră în cameră, iar Vladi o întreabă:' Ce înţelege Ema prin 'Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană'?
Ema răspunde pe loc, cu capul înclinat într-o parte:' Ema nu înţelege nimic. Ema vrea să înveţe numai franceză.'

Ei?

vineri, 16 septembrie 2011

Gândurile zilei de ieri

M-am trezit dimineaţă cu aceeaşi nelinişte şi întrebare: "Aleg bine?". Dumnezeu îmi răspunde:" Ţi-am dat liberul arbitru". Nooo, bine!

Mi-am zic că e tare bună vorba lui Moni, pe care mi-o amintesc aproximativ : "am preferat să regret ceea ce am făcut, iar nu ceea ce n-am făcut".

Am prins o zi de vară în Bucureşti. Piaţa Romană nu e ca în cântarea lui Alifantis, zgomot mare, iar căldura  nu face decât să intensifice mirosurile...de urină şi de gunoi coclit, stătut. 
Prefer aerul de munte, fără cinematograf.

Unde aveam treabă, era multă lume. Ce să faci când aştepţi, priveşti.  Mi-a plăcut că totul avea o logică, lucrurile erau în mişcare, iar cei ce aşteptau, foarte mulţi, tot mai mulţi. 
Aştepta şi un tip înalt de peste 2 metri cu iubiţica lui. Genul care pufăia deja după 5 minute de aşteptare. Iubiţica a intrat la baie, direct cum a ieşit i-a dat un sărut dulce.
Pe mine şi prietena ne-a pocnit râsul, de cât dor putea să o cuprindă în cele 3-4 minute la toileta.
Am încercat şi eu, mie nu mi-a venit la fel când am ieşit. Îi drept că nici nu-mi plăcea tipul. Apoi, la cât sunt eu de mitică e şi periculos să stau aproape de aşa namilă de bărbat. Cum îi ajung până la şliţ, mi-e că se interpretează. Deci, mă feresc!

Mi-am pierdut şalul preferat în Bucureşti. Găsitorului recompensă babană.
Şi încă îl mai cert pe Vladi...

Ziua de ieri, o zi bună, dar obositoare.

(Timpul mi-e tot mai scurt, când fac pauză la scris pe blog, mă adun greu să reîncep. Când pot , vă vizitez cu plăcere.)

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Meseria e brăţară de aur

Vineri seara merg la o gimnastică, iar când vin spre casă o fac cu încă două tipe (fete tinere ca mine).
În seara aceasta am întrebat-o pe una dintre ele unde lucrează. Lucrează în fabrica de confecţii din oraş, fac costume pentru Franţa şi mi-a povestit mult despre munca ei, cum primesc materialele, nasturii, aţa tot din Franţa, cât de frumoase sunt materialele cu care lucrează, cât de scumpe sunt şi cum ultima oară au făcut 100 de costume pentru muzicieni. Nasturii aveau forma de cheia sol, erau auriţi, iar costumele negre. Ea coase nasturii. 

De foarte multă vreme nu am auzit pe cineva să vorbească cu atâta încântare de ceea ce face la serviciu. Mi-a explicat cum coase 4 nasturi pe o mânecă şi 4 pe cealaltă. Mi-a arătat pe mâna ei locul unde îi coase, căci trebuie perfect aliniaţi. Şi cred că a zis de zece ori că arătau deosebit pe mâneca sacoului. Mi-a explicat chiar şi cum este reverul sacoului.
A remarcat că tot ce se aduce din Franţa este de calitate dar şi foarte scump.
Apoi o întreb cât câştigă, câştigă destul de prost, râde şi-mi spune că dacă face ore suplimentare nu reuşeşte să cumpere un costum din cele ce se coase la fabrică. Îmi mai spune că lucrează de 17 ani acolo.
Remarc că trebuie să fie un om de bază atunci. 

Îmi amintesc că am o cunoştinţă care lucrează acolo. Sigur, o ştie, a fost şefă de secţie, apoi directoarea (care nu e franceză) a pus pe altcineva în funcţie , iar cunoştinţa mea avea de ales între a trece la maşina de cusut sau să fie maistru. A ales să fie  maistru. La prima disponibilizare a fost dată afară deşi mai avea 2-3 luni până să nască. Cel mai trist este că disponibilizările nu le-au făcut francezii, ci directoarea româncă, pentru care nu contează nimic, nici vechimea şi nici priceperea.

Mi-am amintit de un film recent văzut, Up in the air, unde o firmă de recrutări de resurse umane transformă criza în momentul lor de glorie. Sunt angajaţi pentru a face disponibilizări.
Sigur, varianta romanţată din filmul american ne prezintă un angajat aparent indiferent/rece care disponibilizează pe bandă rulantă, în mod profesionist. Crezi că mai rece nu se poate, dar apare în firma lui, colega cea nouă care vine cu propunerea de a se scuti cheltuielile cu deplasările prin implementarea unor sisteme online, respectiv, ei nu se vor mai deplasa pentru a sta faţă în faţă cu angajaţii, ci vor face disponibilizările prin videochat. 
In fine, dupa ce au realizat implicaţiile şi după ce o persoana concediată s-a sinucis, s-a revenit la face-to-face. Şi realizezi ca acea zi poate fi cea mai grea zi din viaţa unui om. Ce mi-a plăcut a fost că încercau, cei de la firma de RU să-i ofere o nouă perspectivă celui concediat, ceea ce presupunea să citească CV-ul omului şi să desopere ceva în el , acel ceva care să confere un nou scop în viaţă.
Mă rog, primeau şi un pachet cu 3 salarii şi asigurare plătită pentru următoarele luni.

Mă gândeam cum s-o fi simţit femeia de mai sus, când, înainte cu 3 luni de a naşte este pusă pe drumuri, scurt, anunţată printr-o hârtie şi fără niciun pachet de concediere.

Mă rog, filmul e film, şefa aia de la Yahoo a fost concediată prin telefon. Săraca!

Unde se află omul şi valoarea muncii sale, unde să te duci când România te dă afară?


joi, 8 septembrie 2011

Laboratorul de cardiologie

Nu as vrea nimic deosebit.
Sa-ti invelesti pielea doar cu mine.
Ti-as netezi din pliuri, pe alocuri
Pe gat, pe maini
Si, colo, pe inima.
O, da! Ti-as face o inima neteda,
As intinde bine,
As catifela...
Cu inima mea.

marți, 6 septembrie 2011

Don Quijote cu fustă

De regulă, atunci când am o întâlnire, mi-o pregătesc dinainte. Ştiu ce trebuie să spun, mă gândesc ce atitudine să am, cea mai buna atitudine, cum să exprim eficient şi concis ce am de spus. M-am ferit să plictisesc şi să risipesc alt timp decât al meu.
Cum ieri, n-a fost să fie, îmi zic în minte că e spre bine, oricum m-am prezentat sub impulsul unei revelaţii, mi-am pregătit din scurt 4 puncte de discuţie şi n-am întrebat pe nimeni cum trebuie să mă adresez.

Azi, ca să spun aşa, eram mai pregătită, mai mult sufleteşte, pentru că mi-am dat seama că cele 4 puncte de ieri sunt cele mai bune, orice aş spune în plus ar fi de domeniul SF.
Doar că nu am cunoscut protocolul foarte bine, adică mai bine decât ieri, dar oricum nu l-am adoptat, simţind că nu mă pot preface.

A luat-o înainte, pe alee. 
Apoi, secretarul îmi şopteşte: 'mergeţi'.
Am mers. Credeam că într-un birou. Eram fâstâcită pentru că tocmai ieşisem dintr-un birou, chiar din clădire.
Am păşit alături, iar după câţiva paşi am văzut privirea care mă îndemna să vorbesc.
Am întrebat ca proasta: 'pot să încep să vorbesc?'. Am primit încuviinţarea.
Şi-am tot vorbit, în acel birou mare, cu tavan imens albastru şi cu mobilă din flori extrem de frumoase şi colorate.
M-a ascultat, nu m-a privit decât de două ori când m-a întrebat ceva şi în final mi-a zis doar atât: 'ne vom gândi cum să facem ca cele două aspecte să conveargă. Apoi vă sunăm noi'. 

Mno, deci am rămas cum am stabilit.
Cred...
Sau cine ştie, poate tavanul cel înalt are acustică bună ?!

(Cred că cel mai greu mi-a fost pentru că nu am privit în ochi când am vorbit.Nu pentru că nu am vrut, ci pentru că vorbeam şi cel de alături privea în pământ. E semn rău? :)) )

duminică, 4 septembrie 2011

Septembrie

Mă las inspirată de luna în care am intrat, observând că este o lună importantă, pe multe bloguri întalnind postări dedicate acestei luni. Nu prea înteleg eu de ce...atât timp cât n-am văzut postări cu: Ianuarie, Februarie , Noiembrie etc.
Fac o dedicaţie specială domnului Dan , ocazie cu care îi amintesc că de când a plecat s-au schimbat şi anotimpurile.
De asemenea, este o dedicaţie pentru Vania, luna septembrie fiind o lună des întalnită în postarile dumnealui, drept pentru care înteleg că este o lună a deciziilor de tot felu', să te laşi de ceva sau să te apuci de altceva. 
Moşului, pentru că este afectat de toamnă, în aceeaşi măsură în care îl afectează iarna, vara , primăvara, dar diferit de fiecare dată.

Sunt încântată, de altfel, deoarece un astfel de sfârşit de august, respectiv călduros, şi început de septembrie nu am avut de ani buni. Sunt mulţumită că în urmă cu o săptămână am stat o zi la soare, singura zi din acest an, drept pentru care am o culoare...o culoare!
Sunt mulţumită că am avut o săptămână de concediu cu 2 zile chiar libere, drept pentru care am făcut chestii din care fac fetele, de răsfăţ pe la cosmetică, coafor, mani şi pedi. 
A! Şi am văzut o grămadă de filme. Zău! Nu singură, cu un copil, prin rotaţie.
Am făcut şi matematică că doar începem şcoala, am suferit un şoc într-una din zile, am suferit şi revenirea. m-am văzut şi cu prietene, două mai precis. De altfel, în august cam asta mi s-a întâmplat, unii au venit, alţii au plecat, uneori s-au suprapus.
 
Fiecare ia ce îi place, pe Alifantis l-am auzit, azi, la radio.



Ce mai spun copiii

Vladi citeşte cu voce tare balada 'Mănăstirea Argeşului'. Rămâne pe gânduri apoi remarcă:
-  Balada asta este mai macabră decât orice poveste de-a Andreei! 
( Andreea-colega de clasă, este creatoare de desene animate terifiante, în care curge mult sânge. )

Îl liniştesc că e mai degrabă o baladă-legendă, nu se bazează pe fapte reale.

(La Mioriţa a trebuit să-i explic că ciobanul vorbea cu o oaie şi m-am bâlbâit când m-a întrebat de ce, ciobanul, nu a reacţionat în niciun fel în faţa morţii iminente. Are un fel de a întreba încât totul pare fără sens.)

miercuri, 31 august 2011

Joaca

Ai aflat cum este să simţi cuvintele pe piele?
Cele frumoase, împletite într-o adiere.
Cele de alint, abia-abia, ca o mângâiere.
Doar pielea păstrează mereu amintirea lor.
Vei şti întotdeauna unde găseşti un A, unde stă răsturnat un B, unde se leagănă, căzut pe spate, un C...
Şi-ai să-ţi plimbi degetele pe tot corpul, să le aduni, să le dai un sens, să găseşti un sens.
Ce mai aştepţi? Citeşte-mă! :)
Îmi intră literele în carne.

De unde să ştim?

De unde ştim că nu suntem într-o călătorie iniţiatică şi mai avem până să ajungem acasă?
Şi-atunci, prieten ne este mai mult drumul de sub picioare...

Poate fi o singura privire 'acasă' ?
Şi dacă m-ai privit o dată, pot eu oare să mă mai opresc?

(Lumea adulţilor, o lume în care ei îşi închipuie.)

sâmbătă, 27 august 2011

În ritm de mambo cu toleranţa şi judecata :)

Cred că atunci când ai ocazia să lucrezi cu oameni îţi dezvolţi destul de multe capacităţi sau pur şi simplu ţi le activezi.
Atunci când ai ocazia să auzi zeci şi sute de poveşti şi 'poveşti' spuse de oameni, începi să priveşti lumea cu alţi ochi.
Dacă am prejudecăţi?
Da, am! Sub limita obişnuită, chiar mult sub ea. De unde ştiu? După cum mă situez eu, la acest capitol, în raport cu ceilalţi din jurul meu. În jurul meu au fost destui. Întotdeauna am lucrat în instituţii mari, cu oameni mulţi.

Al doilea pas, firesc, este emiterea de judecăţi. A judeca este diferit de a cataloga.
De asemenea, a judeca este invers proporţional cu a tolera. Cu cât gradul de toleranţă este mai scăzut, cu atât mai mare e riscul de a judeca.

Atunci când toleranţa mea este scăzută înseamnă că gradul de autocunoaştere este scăzut, implicit gradul de cunoaştere a mediului înconjurător.
Când toleranţa este largă, mă cunosc bine şi cunosc foarte mult din mediul de viaţă.
Este interesant cum, de regulă, cei mai toleranţi oameni sunt cei care au văzut multe la viaţa lor, de obicei partea mai puţin sau deloc seducătoare a vieţii. Suferinţele de tot felul,  şi în general suferinţa, sunt cele care ne sensibilizează, ne ascut simţurile. Dar, totodată şi iubirea de semeni este cea care ne măreşte toleranţa.

Credinţa, educaţia religoasă ne învaţă să nu judecăm spre a nu fi judecaţi, la rândul nostru. Eu nu am întâlnit persoană care să nu se folosească de zicerea bibliei, decât pentru a-şi face scut împotriva unei judecăţi la adresa ei.

De asemenea, cunosc persoane care au fost supuse la diverse procese de judecată din partea celorlalţi, au suferit din caza acestor prejudecăţi şi totuşi, la rândul lor, sunt persoane care judecă mult peste limita normalităţii. Este vorba să fie aceste persoane empatice? Or fi, dar nu foarte tare. Mai degrabă este vorba de agresivitatea care naşte agresivitate.

Mă gândesc la mine, atunci când am judecat, am făcut-o din necunoaşterea problemei, din lene, din nepăsare, din lipsa de empatie. Nu o fi nici asta regulă generală.

Toleranţa este cea care mă face să nu emit judecăţi atunci când un aspect sau o problemă diferă sau nu se pliază normelor, credinţelor mele. Experienţa vieţii şi autocunoaşterea este cea care poate să-mi spună să nu judec, pentru ca Lumea nu e formată numai din Eul meu şi tot ce s-a construit în jurul lui. În caz contrar, rezultă un Eu exacerbat, dar asta e deja altă problemă.

Când am o prejudecată, mă chinui să aflu care este problema mea în ceea ce priveşte prejudecata, iar dacă nu pot demonta raţionamentul, am să consider că e o problemă pe care eu nu o înţeleg, dar n-am să spun că este 'greşit' celălalt.

Dar dacă mi-e lene, sunt superficială, atunci ...judec!

Empatia, iar nu absenţa ei este cea care mă va face să nu judec cu uşurinţă.

...că tot m-am contrat eu cu băieţii şi sper ca ei să nu se supere. Însă, eu când văd cum doi băieţi 'se simte ' bine îmi vine să-mi vâr coada. Şi cum nu-i prima dată şi, cu siguranţă, nici ultima dată, sper ca ei să nu mă judece prea tare şi de mai multe ori :)). Sau măcar s-o facă pe rând.

Închei cu ce le-am zis şi lor: să NU judeci! vine din iubire, înţelepciune, empatie şi toleranţă.
Adică, vă iubesc băieţi.


ăăăă....o mai ştiţi pe asta? Că tot e Vineri seara...mă face să sar din scaun.

marți, 23 august 2011

Comentariu la Dulceata lui Costel

Sunt anumiti bloggeri care ma provoaca tare prin postarile lor. Existenta lor nu face decat sa-mi aminteasca/dovedeasca nivelul spre maxim al slabiciunii mele. Deci, nu ma pot abtine sa nu comentez, ba mai mult o fac si al naibii de mult cantitativ. Acest lucru ma foarte exaspereaza. Adica, nu ma pot controla? Ma ia gura pe dinainte si-i umplu omului spatiul. De cele mai multe ori dau si trimitere inainte sa vizualizez, apoi rosesc in fata calculatorului.
Eu si doctoru'...(nu Stoica)

Costel este unul dintre povestitorii care imi plac. Cand povesteste el, brusc imi ies de la naftalina intamplari din viata mea.
Intamplarile lui, imi amintesc mereu de alte intamplari. Cu sau fara legatura directa, dar cu oarecare legatura.

Eram la inceputul casniciei, soacra mea este cunoscuta in oras ca fiind un 'capitan terorist', de altfel, cand imi anuntam casatoria prima intrebare era:'da stii cine va fi soacra ta?'.
Nu stiu cum se facea ca desi aveam banii mei, mereu eram incurcata de intrebarile soacrei privind cheltuielile. Intr-una din zile mi-am luat o haina de toamna, ceva mai scumpa. Imi intreb sotul ce sa spun, cat a costat haina, ca vine madam capitan in vizita. :)
El se revolta de intrebarea mea, adica cum, sunt banii mei, ce dau eu socoteala, sa spun exact cat a costat. 
Sa vezi, zmeii de noi.

Soseste madam capitan, indata observa haina si ma intreaba cat a costat. Sa ziceam ca a fost 500 (ca nu mai stiu de acum douaj-de ani). Exact, dar exact in acelasi timp, eu spun ca m-a costat 400, iar zmeul-zmeilor zice 300...' ca la Mageanu era mai scump'.

In legatura cu posibilele fustite sunatoare la aparatul telefon, am stabilit: daca se intampla, eu platesc renta viagera fustitei, cu conditia ca marfa preluata sa nu fie returnata! 
Si dupa atatia ani, cine sa-si mai bata capul?

(era prea mult sa scriu asta la tine, Costel, nu-i asa? :)) )

duminică, 21 august 2011

Gândul zilei

Cândva am crezut că liantul dintre oameni are legătură cu spaţiul în care se află, credeam că dacă te îndepărtezi în spaţiu, legătura se rupe. 
Dar, adevăratele legături nu se rup dintr-o dată, nu de un număr de kilometri.
Acum cred cu detaşare că spaţiul contează, dar nu trebuie să rămâi blocat în el dacă nu-ţi aduce fericire.
Mai cred ca din dragoste înseamnă să poţi lăsa libertate celuilalt în opţiuni, iar doar egoismul din noi ne face în mod fals să credem că 'bine pentru tine' înseamnă aproape de mine. Am înţeles prost că dacă mie mi-e teamă e greşit să sper că celuilalt îi va putea fi bine...departe.
Teama ucide speranţa.

Iubirea înseamnă libertate, încredere în celălalt, speranţă de mai bine.
Deseori ne încurcăm în detalii şi pierdem privirea de ansamblu.
De ce păstrăm atât de aproape în noi îndoiala?

Când aud: 'vreau să plec!' trebuie să am curaj să spun 'te ajut cu ce pot'.
Facem două planuri A şi B. 
Nu ştiu de ce mi-a luat atâta timp...uneori nu e bine să analizezi prea mult.
Mi s-a limpezit privirea.

Când e prea devreme să te desparţi de părinţi? Când e prea târziu? 
Care e momentul cel mai potrivit să alegi între părinţi şi drumul tău?
Câte sunt şansele risipite dacă nu alegi bine?

luni, 15 august 2011

Unde dai...da' unde nu dai ?!

Cred că cel mai grozav cadou pe care îl poţi oferi copiilor tăi este timpul, timpul tău.
Încerc să profit de fiecare dată când mi se iveşte ocazia, chiar dacă asta înseamnă să renunţ la ocupaţia mea din acel moment.
Un semn al disponibilităţii pentru apropiere este atunci când Copilu mi se cuibăreşte în pat. Mă întreabă ce citesc. Schimb imediat lectura şi îi propun să citim din cartea Cuvinte memorabile- A. Einstein (singura acceptabilă pentru el, din câte cărţi aveam în preajmă).
Mă orientez rapid la capitolul 'Despre viaţă', convinsă că voi găsi ceva acceptabil pentru înţelegerea lui.
Vladi a fost genul de copil care atunci când citea, nu trecea peste un cuvânt necunoscut. Acum citeşte mai puţin, dar cuprinde esenţa din context şi nu mai întreabă. Boala adolescenţilor, în mare.

Printre altele i-am citit:
' Dacă nu poate fi plătit nici un preţ, înseamnă că nu are nicio valoare.'

Cred că cel mai mult mi-a plăcut cum, după fiecare citat, îşi cobora privirea şi îşi spunea încet, cu preocuparea copilului care abia a învăţat adunarea şi face socoteli pe degete: ' Stai! Vrea să zică....' şi căuta să dezmembreze textul până la nivelul lui de înţelegere. Dacă nu s-a descurcat, m-a întrebat: ' aici ce a vrut să zică?'
Azi, îl aud discutând cu tatăl lui, iar dintr-o dată îl întreabă: 'Tată, eu am un preţ pe care să îl plăteşti pentru mine?'. Răspunsul vine scurt: 'Nu!'. 
Deşi nu i-am văzut faţă, ştiam că are lăţit pe ea un zâmbet: ' Înseamnă că eu nu am valoare!'

Mare pişicher!

duminică, 14 august 2011

Despre înţelepciune

Înţelepciunea este asemenea urcuşului în turnul unui far înalt. Este obositor, ameţitor, trebuie să fii abil pentru a păşi pe trepte înguste, tot mai mici, tot mai strâmte. Trebuie să nu ai rău de înalţime. 
Iar când priveşti de sus...nici valul nu te mai stropeşte, nici malul nu te mai doare. 
Dar ce privelişte! Câtă detaşare!

Înţelepciunea înseamnă să cunoşti experienţa fără să o mai parcurgi. Înseamnă să ai memoria întâmplărilor.
Te ajută să-ţi găseşti cauza şi războiul pentru care/în care merită să lupţi.

sâmbătă, 13 august 2011

Dor de mare

Deşi pregăteam zilele trecute copilul pentru mare, adică dădeam din gură, exasperând-o cu lista ' ce nu ai voie să uiţi', mă gândeam că nu mi-e dor deloc.

Mie îmi place marea în luna septembrie. Poate că este doar puterea obişnuinţei.
Apreciez soarele blând, apa obosită şi caldă, mai puţină lume şi zgomotele care par să nu mai aibă nicicum putere.
Îmi place să stau pe şezlong sau cearceaf, să citesc sau să zac pur şi simplu până la 7 seara. Uneori dorm pe plajă. De multe ori dorm. :)
Îmi place să urmăresc pescăruşii ciugulind din resturi lăsate neglijent. Să îl urmăresc pe tipul care strânge şezlongurile. 

Nu-mi place să leg prietenii la mare, nu mă înşir la vorbe cu străinii.
Totuşi, odată copiii au insistat. Vladi se împrietenise cu Edi. Erau de aceeaşi vârstă. Şi-aşa există Dana în viaţa mea. Copiii ne-au făcut lipeala, pentru că nici ea nu vorbea cu nimeni pe plajă.

Rar, rar de tot intru în vorbă cu ei, cu tipii ce răspund de şezlonguri. Ei sunt miraţi şi se opresc bucuroşti de o scurtă poveste. Şi povestesc de-ale lor. De familie, chiar şi de copiii.
Fiecare om este o poveste in sine.
Cred ca-mi place sa ascult poveşti. Sau să le citesc, de ce nu?

Ieri am simţit miros de toamnă. V-am spus că vara nu mai vine la mine. 
Şi mi s-a făcut dor de mare...
Cum Vladi a fost la Marea Baltică, iar Silvia e acum la Marea Egee, anul ăsta am să zic 'pas'.
Sau...să nu zic niciodată, niciodată. 
Organizarea mea, în acest moment, şi de câteva luni încoace, nu este proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.

miercuri, 10 august 2011

Fără cuvinte 25 - Farul! Poveste din Australia

O Miercuri interesantă, pentru că am ceva special de la cumnăţelul meu...poze făcute de el, în Australia.

Farul! (Australia bătută cu motorul)



















Idee plecată de la Carmen.
Călători: Dan , Moşu , Vania, Se-cret , Pandhora, Earthwalker , Cristi , Florentin , Costin Comba , Max Peter , Drstoica , Zodrac , lunapatrata , Mircea VMircea F , Raul , Digodana , Balantza, Sorin , Angi . Abbibal , Teo Negura .