Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

miercuri, 31 august 2011

Joaca

Ai aflat cum este să simţi cuvintele pe piele?
Cele frumoase, împletite într-o adiere.
Cele de alint, abia-abia, ca o mângâiere.
Doar pielea păstrează mereu amintirea lor.
Vei şti întotdeauna unde găseşti un A, unde stă răsturnat un B, unde se leagănă, căzut pe spate, un C...
Şi-ai să-ţi plimbi degetele pe tot corpul, să le aduni, să le dai un sens, să găseşti un sens.
Ce mai aştepţi? Citeşte-mă! :)
Îmi intră literele în carne.

De unde să ştim?

De unde ştim că nu suntem într-o călătorie iniţiatică şi mai avem până să ajungem acasă?
Şi-atunci, prieten ne este mai mult drumul de sub picioare...

Poate fi o singura privire 'acasă' ?
Şi dacă m-ai privit o dată, pot eu oare să mă mai opresc?

(Lumea adulţilor, o lume în care ei îşi închipuie.)

sâmbătă, 27 august 2011

În ritm de mambo cu toleranţa şi judecata :)

Cred că atunci când ai ocazia să lucrezi cu oameni îţi dezvolţi destul de multe capacităţi sau pur şi simplu ţi le activezi.
Atunci când ai ocazia să auzi zeci şi sute de poveşti şi 'poveşti' spuse de oameni, începi să priveşti lumea cu alţi ochi.
Dacă am prejudecăţi?
Da, am! Sub limita obişnuită, chiar mult sub ea. De unde ştiu? După cum mă situez eu, la acest capitol, în raport cu ceilalţi din jurul meu. În jurul meu au fost destui. Întotdeauna am lucrat în instituţii mari, cu oameni mulţi.

Al doilea pas, firesc, este emiterea de judecăţi. A judeca este diferit de a cataloga.
De asemenea, a judeca este invers proporţional cu a tolera. Cu cât gradul de toleranţă este mai scăzut, cu atât mai mare e riscul de a judeca.

Atunci când toleranţa mea este scăzută înseamnă că gradul de autocunoaştere este scăzut, implicit gradul de cunoaştere a mediului înconjurător.
Când toleranţa este largă, mă cunosc bine şi cunosc foarte mult din mediul de viaţă.
Este interesant cum, de regulă, cei mai toleranţi oameni sunt cei care au văzut multe la viaţa lor, de obicei partea mai puţin sau deloc seducătoare a vieţii. Suferinţele de tot felul,  şi în general suferinţa, sunt cele care ne sensibilizează, ne ascut simţurile. Dar, totodată şi iubirea de semeni este cea care ne măreşte toleranţa.

Credinţa, educaţia religoasă ne învaţă să nu judecăm spre a nu fi judecaţi, la rândul nostru. Eu nu am întâlnit persoană care să nu se folosească de zicerea bibliei, decât pentru a-şi face scut împotriva unei judecăţi la adresa ei.

De asemenea, cunosc persoane care au fost supuse la diverse procese de judecată din partea celorlalţi, au suferit din caza acestor prejudecăţi şi totuşi, la rândul lor, sunt persoane care judecă mult peste limita normalităţii. Este vorba să fie aceste persoane empatice? Or fi, dar nu foarte tare. Mai degrabă este vorba de agresivitatea care naşte agresivitate.

Mă gândesc la mine, atunci când am judecat, am făcut-o din necunoaşterea problemei, din lene, din nepăsare, din lipsa de empatie. Nu o fi nici asta regulă generală.

Toleranţa este cea care mă face să nu emit judecăţi atunci când un aspect sau o problemă diferă sau nu se pliază normelor, credinţelor mele. Experienţa vieţii şi autocunoaşterea este cea care poate să-mi spună să nu judec, pentru ca Lumea nu e formată numai din Eul meu şi tot ce s-a construit în jurul lui. În caz contrar, rezultă un Eu exacerbat, dar asta e deja altă problemă.

Când am o prejudecată, mă chinui să aflu care este problema mea în ceea ce priveşte prejudecata, iar dacă nu pot demonta raţionamentul, am să consider că e o problemă pe care eu nu o înţeleg, dar n-am să spun că este 'greşit' celălalt.

Dar dacă mi-e lene, sunt superficială, atunci ...judec!

Empatia, iar nu absenţa ei este cea care mă va face să nu judec cu uşurinţă.

...că tot m-am contrat eu cu băieţii şi sper ca ei să nu se supere. Însă, eu când văd cum doi băieţi 'se simte ' bine îmi vine să-mi vâr coada. Şi cum nu-i prima dată şi, cu siguranţă, nici ultima dată, sper ca ei să nu mă judece prea tare şi de mai multe ori :)). Sau măcar s-o facă pe rând.

Închei cu ce le-am zis şi lor: să NU judeci! vine din iubire, înţelepciune, empatie şi toleranţă.
Adică, vă iubesc băieţi.


ăăăă....o mai ştiţi pe asta? Că tot e Vineri seara...mă face să sar din scaun.

marți, 23 august 2011

Comentariu la Dulceata lui Costel

Sunt anumiti bloggeri care ma provoaca tare prin postarile lor. Existenta lor nu face decat sa-mi aminteasca/dovedeasca nivelul spre maxim al slabiciunii mele. Deci, nu ma pot abtine sa nu comentez, ba mai mult o fac si al naibii de mult cantitativ. Acest lucru ma foarte exaspereaza. Adica, nu ma pot controla? Ma ia gura pe dinainte si-i umplu omului spatiul. De cele mai multe ori dau si trimitere inainte sa vizualizez, apoi rosesc in fata calculatorului.
Eu si doctoru'...(nu Stoica)

Costel este unul dintre povestitorii care imi plac. Cand povesteste el, brusc imi ies de la naftalina intamplari din viata mea.
Intamplarile lui, imi amintesc mereu de alte intamplari. Cu sau fara legatura directa, dar cu oarecare legatura.

Eram la inceputul casniciei, soacra mea este cunoscuta in oras ca fiind un 'capitan terorist', de altfel, cand imi anuntam casatoria prima intrebare era:'da stii cine va fi soacra ta?'.
Nu stiu cum se facea ca desi aveam banii mei, mereu eram incurcata de intrebarile soacrei privind cheltuielile. Intr-una din zile mi-am luat o haina de toamna, ceva mai scumpa. Imi intreb sotul ce sa spun, cat a costat haina, ca vine madam capitan in vizita. :)
El se revolta de intrebarea mea, adica cum, sunt banii mei, ce dau eu socoteala, sa spun exact cat a costat. 
Sa vezi, zmeii de noi.

Soseste madam capitan, indata observa haina si ma intreaba cat a costat. Sa ziceam ca a fost 500 (ca nu mai stiu de acum douaj-de ani). Exact, dar exact in acelasi timp, eu spun ca m-a costat 400, iar zmeul-zmeilor zice 300...' ca la Mageanu era mai scump'.

In legatura cu posibilele fustite sunatoare la aparatul telefon, am stabilit: daca se intampla, eu platesc renta viagera fustitei, cu conditia ca marfa preluata sa nu fie returnata! 
Si dupa atatia ani, cine sa-si mai bata capul?

(era prea mult sa scriu asta la tine, Costel, nu-i asa? :)) )

duminică, 21 august 2011

Gândul zilei

Cândva am crezut că liantul dintre oameni are legătură cu spaţiul în care se află, credeam că dacă te îndepărtezi în spaţiu, legătura se rupe. 
Dar, adevăratele legături nu se rup dintr-o dată, nu de un număr de kilometri.
Acum cred cu detaşare că spaţiul contează, dar nu trebuie să rămâi blocat în el dacă nu-ţi aduce fericire.
Mai cred ca din dragoste înseamnă să poţi lăsa libertate celuilalt în opţiuni, iar doar egoismul din noi ne face în mod fals să credem că 'bine pentru tine' înseamnă aproape de mine. Am înţeles prost că dacă mie mi-e teamă e greşit să sper că celuilalt îi va putea fi bine...departe.
Teama ucide speranţa.

Iubirea înseamnă libertate, încredere în celălalt, speranţă de mai bine.
Deseori ne încurcăm în detalii şi pierdem privirea de ansamblu.
De ce păstrăm atât de aproape în noi îndoiala?

Când aud: 'vreau să plec!' trebuie să am curaj să spun 'te ajut cu ce pot'.
Facem două planuri A şi B. 
Nu ştiu de ce mi-a luat atâta timp...uneori nu e bine să analizezi prea mult.
Mi s-a limpezit privirea.

Când e prea devreme să te desparţi de părinţi? Când e prea târziu? 
Care e momentul cel mai potrivit să alegi între părinţi şi drumul tău?
Câte sunt şansele risipite dacă nu alegi bine?

luni, 15 august 2011

Unde dai...da' unde nu dai ?!

Cred că cel mai grozav cadou pe care îl poţi oferi copiilor tăi este timpul, timpul tău.
Încerc să profit de fiecare dată când mi se iveşte ocazia, chiar dacă asta înseamnă să renunţ la ocupaţia mea din acel moment.
Un semn al disponibilităţii pentru apropiere este atunci când Copilu mi se cuibăreşte în pat. Mă întreabă ce citesc. Schimb imediat lectura şi îi propun să citim din cartea Cuvinte memorabile- A. Einstein (singura acceptabilă pentru el, din câte cărţi aveam în preajmă).
Mă orientez rapid la capitolul 'Despre viaţă', convinsă că voi găsi ceva acceptabil pentru înţelegerea lui.
Vladi a fost genul de copil care atunci când citea, nu trecea peste un cuvânt necunoscut. Acum citeşte mai puţin, dar cuprinde esenţa din context şi nu mai întreabă. Boala adolescenţilor, în mare.

Printre altele i-am citit:
' Dacă nu poate fi plătit nici un preţ, înseamnă că nu are nicio valoare.'

Cred că cel mai mult mi-a plăcut cum, după fiecare citat, îşi cobora privirea şi îşi spunea încet, cu preocuparea copilului care abia a învăţat adunarea şi face socoteli pe degete: ' Stai! Vrea să zică....' şi căuta să dezmembreze textul până la nivelul lui de înţelegere. Dacă nu s-a descurcat, m-a întrebat: ' aici ce a vrut să zică?'
Azi, îl aud discutând cu tatăl lui, iar dintr-o dată îl întreabă: 'Tată, eu am un preţ pe care să îl plăteşti pentru mine?'. Răspunsul vine scurt: 'Nu!'. 
Deşi nu i-am văzut faţă, ştiam că are lăţit pe ea un zâmbet: ' Înseamnă că eu nu am valoare!'

Mare pişicher!

duminică, 14 august 2011

Despre înţelepciune

Înţelepciunea este asemenea urcuşului în turnul unui far înalt. Este obositor, ameţitor, trebuie să fii abil pentru a păşi pe trepte înguste, tot mai mici, tot mai strâmte. Trebuie să nu ai rău de înalţime. 
Iar când priveşti de sus...nici valul nu te mai stropeşte, nici malul nu te mai doare. 
Dar ce privelişte! Câtă detaşare!

Înţelepciunea înseamnă să cunoşti experienţa fără să o mai parcurgi. Înseamnă să ai memoria întâmplărilor.
Te ajută să-ţi găseşti cauza şi războiul pentru care/în care merită să lupţi.

sâmbătă, 13 august 2011

Dor de mare

Deşi pregăteam zilele trecute copilul pentru mare, adică dădeam din gură, exasperând-o cu lista ' ce nu ai voie să uiţi', mă gândeam că nu mi-e dor deloc.

Mie îmi place marea în luna septembrie. Poate că este doar puterea obişnuinţei.
Apreciez soarele blând, apa obosită şi caldă, mai puţină lume şi zgomotele care par să nu mai aibă nicicum putere.
Îmi place să stau pe şezlong sau cearceaf, să citesc sau să zac pur şi simplu până la 7 seara. Uneori dorm pe plajă. De multe ori dorm. :)
Îmi place să urmăresc pescăruşii ciugulind din resturi lăsate neglijent. Să îl urmăresc pe tipul care strânge şezlongurile. 

Nu-mi place să leg prietenii la mare, nu mă înşir la vorbe cu străinii.
Totuşi, odată copiii au insistat. Vladi se împrietenise cu Edi. Erau de aceeaşi vârstă. Şi-aşa există Dana în viaţa mea. Copiii ne-au făcut lipeala, pentru că nici ea nu vorbea cu nimeni pe plajă.

Rar, rar de tot intru în vorbă cu ei, cu tipii ce răspund de şezlonguri. Ei sunt miraţi şi se opresc bucuroşti de o scurtă poveste. Şi povestesc de-ale lor. De familie, chiar şi de copiii.
Fiecare om este o poveste in sine.
Cred ca-mi place sa ascult poveşti. Sau să le citesc, de ce nu?

Ieri am simţit miros de toamnă. V-am spus că vara nu mai vine la mine. 
Şi mi s-a făcut dor de mare...
Cum Vladi a fost la Marea Baltică, iar Silvia e acum la Marea Egee, anul ăsta am să zic 'pas'.
Sau...să nu zic niciodată, niciodată. 
Organizarea mea, în acest moment, şi de câteva luni încoace, nu este proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.

miercuri, 10 august 2011

Fără cuvinte 25 - Farul! Poveste din Australia

O Miercuri interesantă, pentru că am ceva special de la cumnăţelul meu...poze făcute de el, în Australia.

Farul! (Australia bătută cu motorul)



















Idee plecată de la Carmen.
Călători: Dan , Moşu , Vania, Se-cret , Pandhora, Earthwalker , Cristi , Florentin , Costin Comba , Max Peter , Drstoica , Zodrac , lunapatrata , Mircea VMircea F , Raul , Digodana , Balantza, Sorin , Angi . Abbibal , Teo Negura .

duminică, 7 august 2011

Ce mai spun copiii

(Silvia)
Mno, n-am ascuns niciodată că stau prost cu orientarea. Sunt şanse să mă rătăcesc pe un drum pe care am mai fost? Evident! Silvia bombăne căutând harta: 'este incredibil cum te rătăceşti în propria ţară'. 
Am încetat să mai fiu supărată pe mine pentru asta. Măcar aflăm unde suntem...într-o comună. Apoi ajungem într-un cătun. O pun pe Silvia să verifice. Se uită pe hartă. Satele mult prea mici nu apar. Dar mă linişteşte: 'Mergi liniştită, suntem pe drumul cel bun. Uite, curba din faţă...este şi pe hartă'. Râde. De mine!

(Vladi)
"Mama, polonezele sunt fooooaaarte frumoase! Până şi mamele poloneze sunt frumoase! Dragoş are o iubită în Ciuc şi a înşelat-o cu o poloneză. Dar ştii ce frumoasă e? Foarte frumoasă. De ea îmi plăcea şi mie. Îţi zic pentru că ştiu că tu nu spui mai departe..."

(Ema, 3 ani)
' - F (unchiul), ai păr pe picioare?
  - Da, am -răspunde F.
  - Eu nu am. Din păcate eu nu am păr pe picioare!' Ema, de colo, cu vădit regret în glas.

Sunt zgură, dar nu de la beutură :)

Am condus toată noaptea. Maşina. Prietena. Noaptea.
Indiferent de cursul evenimentelor, când nimic nu ni se pare veşnic, ceva se va întâmpla mereu: va crăpa de ziuă!
Soarele răsare, ca în fiecare zi. Căldura înşiră aceleaşi litere banale pe cer: Viaţa merge mai departe!
Pentru cei ce privesc în sus, pentru cei ce privesc în jos.
Nimic nu mă mai încălzeşte.

vineri, 5 august 2011

Ce nu ai voie să uiţi...


Viaţa e ca o cutie cu amintiri pe jumătate goală. Până când mai este loc în cutie trebuie să creezi amintiri.

Poate că nu facem alegerile cele mai fericite în viaţă, dar e mai bine să te numeri printre cei care fac alegeri, care încearcă şi nu se dau bătuţi.

Să nu uiţi că iubirea este cea care contează, ne motivează şi pentru că apare rar, e bine să-ţi păstrezi vederea limpede .

Că e mai bine să fii rănit, cu inima frântă, decât să nu fi încercat deloc.

Tot ce facem, undeva se contabilizează.

Când eşti descurajată, priveşte-ţi copilul. Vei şti că ai făcut cât ai putut, iar cât ai făcut este bine.

Să nu uiţi că poţi să-ţi permiţi numai o singură zi în care să-ţi fie milă de tine, mai mult este slabiciune.

Când nu mai ai ce să pierzi este şi un avantaj, pentru că eşti liberă să pleci, să alegi altceva ce îţi place.

După 40 de ani, contează mai mult viaţa spirituală, restul sunt efemere. Nu avem nevoie de atâtea lucruri care să ne îngroape.

Să-ţi aminteşti să nu iei viaţa prea în serios, pentru că nu mai ai şanse să te bucuri ea.

Azi este mai greu pentru ca Maine sa fie mai bine.

Să-ţi păstrezi inima deschisă şi vei întâlni tot atâţia prieteni câţi ai lăsat acasă. (Nu mai cunosc pe nimeni care să fi avut atâţia prieteni!)

Şi nu contează cât timp ne va despărţi, după cum ştim deja, în momentul revederii va părea că ne-am despărţit doar 'ieri'.

Când îţi va fi greu, caută în cutia cu amintiri, ca să ştii de ce ai plecat. Când îţi va fi bine, nu uita cutia cu amintiri, pe cei care te-au îmbogăţit şi pe cei pe care i-ai îmbogăţit.

Uitarea poate fi o calitate când o faci în avantajul tău!

Orice început aduce un plus!

Această listă este pentru amândouă, dar dintre noi două, Tu ai fost mereu cea curajoasă!

(poate că aş fi scris altfel lista, dar după cum bine ştii, sunt mai mult 'răşită' ... şi mai puţin inspirată. N-am vrut să o amân pentru că...tic-tac, tic-tac, timpul trece, numai mâine nu e poimâine).

joi, 4 august 2011

Gândul zilei

Unii de la noi încă mai aşteaptă vara.
Eu ştiu că nu mai vine. Nu am avut nici măcar o zi în care să spun că nu mai pot de cald. Nu am avut nici măcar zece zile în care să vin dimineaţa la serviciu fără un sacouaş sau o zabulică pe mine...
Azi sunt răşită şi inteligent de mucoasă...
Şi mi-a revenit insomnia. În ultima vreme am dormit foarte puţin. Nu am voie la concediu decât câteva zile în august...şi sunt atât de departe zilele alea.
În rest...cu toţii sunt bine.

Aşa că-i las pe ei să cânte despre mine.

marți, 2 august 2011

Doar pentru Ea

Nu îşi mai amintea pe unde o purtaseră paşii. Nu doar azi. Şi ieri, alaltăieri, multe din zilele trecute. Îşi înfigea mâinile în buzunare cu apăsare, parcă ar fi vrut să le înfigă până la durere. Dar pânza e pânză, nu cunoaşte decât uzura.
Se simţea pustiită de sentimente şi totuşi durerea sălăşuia în ungherele interiorului. Uneori îşi scotea mâna drapta din buzunar şi se lovea puternic cu pumnul în dreptul inimii. Îşi provoca altă durere, orice altă durere părea mai suportabilă. 
El s-a dus la cealaltă. Ea nu mai avea unde să se ducă. Umbla aiurea pe străzi, printre oamenii care păreau sperietori din câmpii. Da, prezenţa lor alungau ciorile, gândurile sumbre care o împresurau. Când se privea în oglindă i se părea că un nor cenuşiu poartă pe umeri.
Nu mai plânsese demult. Se gândea că e de bine, or fi secat lacrimile, măcar nu mai are ochii cât cepele.
Alteori o cuprindea dorul. De el. De pielea lui. De coapsele lui. Şi privirea...amintirea o făcu să scoată un sunet puternic, să alunge imaginea ca o stafie. Întindea palma...atingea doar răcoarea nopţii. Îşi privea palma. Era goală. O scutură frigul, pielea i se făcuse de găină. Îi era rău din cauza dorului ce o seca. Tuşi zgomotos, se forţă să respire. În loc de inimă avea acum o gaură. Mare cât o ghiulea. Vedea prin ea trotuarul pe care tocmai păşise.
Aşa nu se mai putea. 
Se gândi la toate 'sperietorile' care veniseră înspre ea în ultima vreme. Şi din vremuri mai vechi, din timpuri permanente. Pe unul îl întrebase odată dacă nu s-a plictisit să încerce. Nu, parcă era într-o boală lungă, trebuia să o întrebe, ea îl refuza şi o vreme se liniştea. Apoi nu mai rezista, o întreba din nou. Îl refuza de fiecare dată.
Altul insistase atât de mult încât s-a oprit la o discuţie cu el, i-a acordat şansa să-i vândă 'gogoşi'. Doar l-a privit. Probabil straniu. El i-a zis că îl priveşte de parcă ar fi văzut un prost. Parcă numai unul? Sunt atât de mulţi!
A fost şi unul mult mai tânăr. Era simpatic. Îl plăcea cât de cât. Dar el voia să o prezinte familiei. Ea nu avea nimic ce să-i ofere. Se mira cum nu vede el ce gaura mare are în locul inimii.
Şi ultimul...of, ultimul. Îi spusese direct că dacă ar fi mai tânăr cu 5 ani, i-ar face curte. Ea se gândi că dacă l-ar plăcea nu ar conta dacă are 52 sau 57. Apoi se gândi să nu-i răspundă nimic.  Orice ar fi zis, ar fi prelungit discuţia.
Era sătulă!

Şi în seara asta n-a mai rezistat. Voia să respire adânc, să se umple cu aer...nu mai suporta respiraţiile mici, scurte, de supravieţuire. L-a ales pe cel tânăr. Ce bucuros era el, ce scârbită era ea. De sine. Dar voia să scape de locul gol, voia să-l umple cu oricine, cu orice. Dar să fie ceva, acolo.
S-a dezbrăcat. El o sorbea. O săruta. O dezmierda. Ea spunea intruna 'nu încă'. Nu simţea nimic. Nu mişca nimic în ea. Nici o tresărire. Nici frigul din ea. Nici căldura lui. Şi câte nu-i făcea el. De toate. Perfect făcea. Spunea ca o bandă stricată ' nu încă'. Apoi s-a ridicat, s-a îmbrăcat şi a plecat. În uşă i-a aruncat, rostogolind spre spate: 'iarta-ma! Nu ai nicio vina. Ai fost perfect. Eu nu pot!'

Acum ştie că speranţa asta e pierdută. 
Va trebui să se vindece singură. Singură!

(Am să-ţi fac o listă cu 'ce nu ai voie să uiţi'. La aeroport va fi greu. Te duc, dar am să plâng. Ştiu că e timpul pentru alte începuturi. E timpul! Poveşti am trăit destule. E timpul şi pentru una frumoasă. Să-ţi fie bine! Nimic din ce ţi-am scris şi-ţi voi mai scrie nu pot să-ţi spun privindu-te. Nu e genul meu, să zicem aşa...Nu e genul nostru să ne despărţim definitiv. Am fost vecine de cărucior! Câte prietene pot să spuna asta?)

luni, 1 august 2011

Ce mai spun copiii

Eu sunt dintre aceia care de la muncă multă devin mai energici şi mai veseli. Aşa că nu povestesc astăzi despre mamele care-şi bat copiii în stradă. Mame de mame, te uiţi la ele şi sunt scoase din cutie, elegante. Fără copil şi întâmplarea cu el, îi acorzi din start mult credit. Rămâne pe altă dată. Am muncit, sunt veselă.
În fine.
O dăm pe amintiri.
În şcoala generală aveam o prietenă, K. Mergeam pe la ea, acasă. Fiind mai mici aveam ore mai puţine decât sora ei, E, care era la liceu.
Pe vremea aia nu înţelegeam prea bine de ce, după ce intram în casă, dintr-o cameră se auzeau zgomote  ca atunci când închizi un pat şi mişcări precipitate, iar K. se grăbea grozav să mă împingă în camera ei. După o vreme apărea în uşă sora mai mare, E, şi ne întreba ce mai facem. Făceam bine. Acum mă gândesc că i-am tras nişte şocuri grozave cu vizitele noastre pe neaşteptate. Oricum, ne uitam în sus la ea. Era de la liceu. Era suficient pentru început de admiraţie.

O mai ştiţi pe Larisa ? A venit în vizită la Vladi (mi-edor de el şi trebuie să povestesc ca să mă mai ostoiesc).
Când vin prietenele lui Vladi, ştim. Parfumurile sunt răvăşite, cutia cu biju, la fel.
Au trecut şi pe la sertarele Silviei. Ca o domnişoară adevărată în devenire , Larisa s-a uitat la oje. Îi place una dintre oje teribil.
Vladi o invită să o ia şi să-şi facă unghiile.
Ea e temătoare...dacă vine Silvia şi o prinde, dacă se supăra Silvia, dacă, dacă...
O convinge Vladi şi trec în balcon, la soare. Larisa îşi face unghiile cu ojă, el trăncăne din gură.
Şi apare Silvia.
Fata înţepeneşte. Silvia îşi vede de treabă, doar îi salută. Din bucătărie se aud discuţiile din balcon.
- Sigur nu se supără Silvia? îi întreabă Larisa pe Vladi, în şoaptă.
- Stai liniştită, nu se supără. Acum îi place de tine, înainte nu te suporta. De când mi-ai rupt patul la ziua mea. Vladi, de colo...
- Poftiiiim? Ceee? sare Larisa speriată, în şoc, de parcă nu a auzit bine? Ce pat? Când?
- Păi, cu ani în urmă, la ziua mea, aţi sărit mai multe fete în patul meu şi l-aţi rupt...continuă Vladii cu 'mucii în fasole'.
Larisa a muţit complet.

Silvia  se întreabă ce ar putea să-l aducă vreodată pe Vladi pe 'calea cea buna' ...continuă să mănânce.
Larisa cu Vladi sunt în continuare prieteni. Merge cu ea la biserica reformată, unde slujba se ţine în limba maghiară şi niciunul din ei nu înţelege nimic. Dar prăjiturile servite la sfârşitul slijbei, sunt bune.