Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

marți, 25 decembrie 2012

Mi-a plăcut teribil

...cea mai faină urare primită până în prezent:

”Szia! Aș dori un Crăciun Fericit, sper că ești acasă!!!”

Dacă aș putea...cu cea mai mare plăcere.

luni, 24 decembrie 2012

Decembrie, încă la bal

Decembrie a venit cu sacul plin. După un Noiembrie frumos.
Aș comprima luna noiembrie la doar 4 zile, cele în care Silvia a fost la noi. I s-a dus pielea, atât am pupat-o.
Decembrie pare tot mai mult o reeditare a lui decembrie, anul trecut. Deosebirea este în felul în care abordez problemele. Sunt mai puternică!
Mă întreb la fiecare pas care să fie lecția mea. Parcă mi s-a urât de atâtea experiență. Mă fac putred de bogată. Problema e că atunci când mori, mori cu mâinile goale, pe piept. Lespezile nu vor fi nici mai usoare și nici de aur.
A trecut un an. Nu simt că am prins rădăcini, dar nici nu îmi vine să mă întorc. Visez cu ochii deschiși.
Iubesc ceea ce fac, dar simt că trebuie să fac un pas înainte. Acum parcă prind puteri, nu le mai risipesc în supraviețuire.

Colega din Nepal mă întreabă dacă Louis Armstrong e ăla cu luna, adică ”moon man” (ca să-i dau citire)...sigur ca da! și Laika e aia cu balalaika.

Vladi mă întreabă de ce părinții de aici și din America explică copiilor despre reproducere că e ”ca la albine, ca la păsări...”. Îl întreb dacă i se pare potrivit să li se spună copiilor că totul se întâmplă ca la câini sau alte animale. Bine, i-am mai explicat și altele.

Într-o noapte m-am plâns că mi-e frig, iar Vladi s-a mutat lângă mine și m-a luat în brațe. Mi-a zis într-o altă seară că visul i s-a împlinit, să aibă iubită asiatică. Îl întreb în ce fază e cu ea și-mi spune bucuros că i-a zis ”Hi!” când au terminat antrenamentele....cale lungă pâna la ” ca albinele și păsările”.

Astăzi l-am adus pe Moș în sacoșele noastre, de Crăciun lucrez.

Mă mut, din nou, în 10 ianuarie. Pare mai cu noroc.

Sărbători fericite!Cu  Dumnezeu în sufletele voastre.
Mulțumesc pentru cei care au avut un gând pentru mine. Nu vă uit, doar totul după puteri.

vineri, 2 noiembrie 2012

Poveste de început de noiembrie

O auzi de departe, o știa după scârțâitul pantofiorilor roșii. Deși știa că se apropie, mereu îl lua prin surprindere:
- Mă întreb când vei renunța să tot scormonești...îl privi peste umăr, ca de obicei. De data asta ce speri să găsești?
Bețișorul lui scormonea neîncetat, atent, delicat, pe lângă, și mai apoi sub rădăcinile plantei de lângă groapa ce se casca în pământ ca o gură care se pregătește să înghită.
- Nu știu precis, vreau să ajung în centru, răspunse el cu voce egală. Când vorbea, cuvintele îi ieșeau din gură suflate parcă de un aer cald, orice spunea te invăluia, te acoperea, te facea să taci.
Însă ea nu era niciodată mulțumită.
- Mulți oameni mari cred că dacă ești la suprafață e bine, îi zise ea privindu-l ghiduș, curioasă fiind dacă reușește să-l atragă în sensurile ascunse.
- La suprafață e bine să fii, abia după ce ai trecut prin centru, răspunse el contiunând să scormonească.
- Asta e realitatea, simplă, goală, fără să fie îmbracată în magie, zise ea zâmbind și ridicând din umeri.
- Dar nu e păcat? zise ridicând privirea de  parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Se opri din scormonit, șoptind: - Dacă ar fi...
- Ți-am mai spus că nu cred în povestea cu Dacă și cu Parcă...Poți să faci jocul perfect dacă cubului Rubik îi lipsește cel puțin o etichetă de pe fiecare față? se întoarse pe călcâiul unui picior și se îndepărtă preocupată, dar cu vădită încântare, de scârțâitul pantofiilor roșii, de lac.
”Pantofii mei sunt magici, nu realitatea!...iar el este drăguț, 'data viitoarte am să-l sărut'...
Poate!”


Pentru că inima are memorie bună, nu uită niciodată emoțiile frumoase...
Pentru că ”magic” rămâne întotdeauna ceea ce n-am aflat cu adevărat, ceea ce nu s-a sfîrșit, ceea ce nu a început, ceea ce nu s-a consumat.

(povestea, putin mai repede pentru că ziua de mîine este luată deja în sac)

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Copiii spun lucrurilor pe nume

Vladi îmi spune entuziasmat că a avut prima oră de religie.
Profesoara le-a spus că ea nu crede în Dumnezeu.
Mă privește câteva secunde și pocnește în râs. Mă întreabă cum e posibil așa ceva.
Păi uite că e...


miercuri, 26 septembrie 2012

marți, 25 septembrie 2012

Gândurile zilei

Plesnesc leneș cu palmele fiece cotlon, nici praf nu se ridică, nici mâna nu atinge. Locul e pustiu. Mă întreb dacă sunt afară sau înauntru. Nu simt nimic, nimeni nu intră, nimeni care să plece. 


Pachistanezul de la serviciu fredonează mereu cântece în limba lui. Brusc, mă roagă să cânt un cântec specific românesc. Mi-am strorcit creierii, m-am gândit că tema românului e mereu dorul sau jalea. N-am vrut să-i cânt. Peste vreo oră mi-ar fi plăcut să-i cânt Zaraza, dar n-am știut versurile. Ce-ar fi fost de ales?


Mă enervez mai mult și mai repede, nu știu de ce. Și nu mă potrivesc cu Lumea, cu ritmul ei. Merg singură, în ritmul meu. De cele mai multe ori ne simtem bine. :)

miercuri, 19 septembrie 2012

O porție de cuvinte

Niciun secret de dezvăluit, starea de bine are valoare atunci când o pierzi. Viața te ia „ pe repede” și, cu privirea țintită spre înainte, pierzi acele lucruri, aparent minore, care formază împrejurul. Rămâi cu privirea fixă, bătând o cale fără margini.
Și-atunci faci greșeli...te trezești că dai vrabia din mână pe cioara de pe gard. 
Te trezești din iluzia că ții o vrabie în mănă când e doar o cioară de pe gard.

Niciun om întâlnit în viață nu este întâlnit întâmplător. Însă, de câte ori ne oprim privirea asupra lor încercând să aflăm răspunsuri?

Proprietarul mi-a spus că în discuții importante folosesc deseori „nu știu!„. El spune că e o tactică de-a mea.
Ca să evit multe, inclusiv discuții, recunosc, e adevărat. Dar mi-a promis că-mi prelungește contractul, deci tactica mea e bună.

Și uneori mai plâng. De dor, de doare, de odoare. 
În general, sunt obosită...de la linsul mierii de pe garduri. Și ling cam toată ziua.

Fără cuvintele mele prea multe


Fără cuvintele mele, decât Carmen .
Și pentru că femeile vorbesc chiar și atunci când promit sa nu o facă, subliniez că este primul video al copilului și că deja l-a născut și pe al doilea...Poate într-o altă Miercuri.

miercuri, 5 septembrie 2012

Copiii răspund

Discutând cu Vladi despre ambiție, visuri, obiective, familie, îl întreb ce părere are, dacă persoana X este perfecționistă.
El îmi zice să definesc termenul, perfecționistă. După ce îi spun că e persoana ce tinde spre perfecțiune în orice face, el mă întreabă daca „perfecționismul„ este calitate sau defect.
Tot el, în secunda următoare, dă răspunsul: depinde dacă în final este o reușita sau un eșec.

Aș zice că nu-i plouă în gât.

Bonus!!! Din categoria „vladimirisme„.
”Dacă mă vezi vreodată că-mi caut perechea la șosetă, te rog să-mi aduci aminte că am pierdut una după pat”.


miercuri, 22 august 2012

Încrederea

Încrederea este un fir subțire, cam ca firul de la pânza păianjenului...când pânza este fără cusur, arată frumos, firul e puternic.
Când firul se rupe, 'geaba mai încerci să o lipești cu degetele.
Pânza e distrusă, iar degetele în mizerie.

Și nimic nu e de-ajuns fără încredere!


marți, 31 iulie 2012

Pic, pic, doar un pic

Mă amăgesc singură spunându-mi că sunt în proces de adaptare, dar, când sunt numai eu cu oglinda recunosc că sunt într-un proces de degradare. Mi-e lene, sunt blocată, când am timp ascult muzică și tergiversez la maxim lucrările pe care le am de făcut.
Uneori nu-mi place această Cleo, alteori nu-mi mai pasă.
Dar...ultima jumătate din iunie m-a chinuit destul de tare, abia am găsit o chirie pentru mine și Vladi.
Pe data de 1 iulie m-am mutat, iar cu aceeași dată am început un alt job. Conform algoritmului, când jobul îți aduce fericirea categoric e și prost plătit.
Vladi este cu mine și mă așteaptă în geam când mă întorc de la serviciu. E foarte plăcut.
Cum m-am mai schimbat? Păi, m-am schimbat. Dacă Vladi nu ar fi fost copilul meu aș fi zis că nu e dreptate pe lume. În cursul lui de a face lucrurile fără efort, a intrat la liceu în clasa în care a vrut, la prima opțiune. Am râs de nota lui la matematică și am ridicat din umeri. Copilul ăsta are noroc!
Silvia, a trecut cu bine de bac (nu că aș fi avut emoții, că n-am avut), iar în data de 14 august pleacă în Danemarca ( la școală! - mențiunea este pentru Max Peter dacă își amintește... ).
De asemenea, Silvia mi l-a adus pe Vladi în Anglia. Dacă pare simplu, ei bine, nu e. S-au prezentat la aeroport cu un act lipsă și au fost nevoiți să reprogrameze zborul.
Bine că eu cu drag muncesc!
Nu mă lansez în detalii...v-am spus, nu știu cine mai sunt.

Dar, continuăm călătoria.

luni, 25 iunie 2012

Indicații de utilizare

Ai dat să mă cauți prin buzunarele sufletului, știind bine că mi-ai îndesat, demult, niște bilețele...
Mi l-am tot spălat prin mai multe ape, dar ele stau lipite, ca marca de scrisoare.
Tot ce mi-ai scris, e șters!
Doar bucățile mici, compromise, ce mai amintesc de ele.
În schimb, se văd bine etichetele ce poartă semnele de utilizare:
sufetul nu se înălbește după nicio minciună, precum nu se calcă nici în picioare; se învăluie cu o temperatură caldă, galbenă ca o lămâie, dimineața și portocalie ca o portocală, seara.
Indicații pentru păstrare: se suflă ușor, la ureche (sau după ureche) șoapte fiebinți, nu multe...doar cât să îl umple și să-i mărească volumul fără să doară; din timp în timp se atinge ușor cu praf de degete subțiri, de buze și ceva... iubire.
Fiind casant, se va agăța, atent, cu privirea tandră.
Nu uita să-l faci să vibreze.
Fii acolo când i se face dor...


joi, 21 iunie 2012

VIRUS!!!!

Regret sincer că v-am infectat, dar, ce să-i faci, virtualul nu e al meu, etc, etc.
Virusul se numește Rudolph Aspirant și nu se curață numai cu o doză mare de nesimțire.
Eu am dat și cu mănuța ca după muște, cu spray, cu stropșeală, cu bâta, vai de steaua mea... da” cu ce n-am dat! Scuip în sâni și acum, de toată-s udă, doar de, doar de...

Spor!
Și iertare celor care s-au ”încălțat” cu el, via blogul meu.

sâmbătă, 16 iunie 2012

Te înțeleg!

Când cineva îți spune ”te înțeleg!” înseamnă că împărțiți același tip de secrete?
De unde să vină înțelegerea, altfel?

miercuri, 30 mai 2012

Sita

Strecoară-ți timpul perecut prin sită și ai să afli cât de bun gospodar ești.

luni, 28 mai 2012

Acasă

În 6 luni te poți obișnui că nu ai nimic în afară de două valize. (Pe care nici nu le-ai despachetat de tot până acum, pentru că aștepți să te muți din nou. Iar să te muți este parte din programul tău.)
Te simți ciudat când ajungi iar în casa ta. Parcă nu mai e a ta, nu o simți a ta.

Dar în ea este Fericirea!
Acasă înseamnă oamenii din viața ta!

vineri, 18 mai 2012

O zi muncită timp de 42 de ani

- Spune „42„!
- Am zis, azi dimineață, la 10 jumătate.
- Și? Ce simți?
- Ce să simt...tot ce nu mă lasă, mi se lasă. Doar cu anii și privirea tot înainte. :)



sâmbătă, 12 mai 2012

Gândul zilei

Tăcerile! Le poți urî, le poți iubi.
Depinde ale cui tăceri te asurzesc.
Contează dacă îți sparg timpanele, dacă te rănesc, dacă te îmbogățesc.

Îmi plac cuvintele! Deopotrivă, aerul nu trebuie umplut cu ele.
Cine cântărește? Cuvintele, tăcerile...

duminică, 6 mai 2012

Alandala

Discutam cu o prietenă, femeile sunt veșnic bântuite de fantome.
Fantome care au ocupat tot locul în inima lor.
Deși„ morți„ , bieții de ei, și-au lăsat în urmă vocile, cuvintele, spațiul plin cu amintiri puternice.
De ce nu știu bărbații să se despartă? De ce aleg cea mai stupidă, dar eficientă! cale de a termina o relație?
De cele mai multe ori femeia rămâne legată de el, pentru că nu înțelege. Nu înțelege de ce brusc, de ce dintr-o dată. 
Femeile iartă întotdeauna dacă li se oferă o explicație. Măcar mințiți frumos.

Desigur, eu sunt atipică, dacă vreți să vă despărțiți de mine, eu nu mai vreau nicio explicație. Nu, înseamnă Nu, indiferent cât de bine și frumos e îmbrăcat. De ce să mai pierdem timpul?
Și eu mai și cred că „Dacă dragoste nu e, nu-i bai!” :))

Toți vor fericirea. Eu mă mulțumesc cu banii. ( I-am spus unei coreence că ”banii nu aduc fericirea, dar o întrețin!” și s-a grăbit imediat să mă contrazică...cică am dreptate, dar n-am. Eu, cel puțin, sunt coerentă.)

Nu mi s-a mai întâmplat mare lucru în ultima vreme, nu m-a străbătut niciun fior sau idee, așa că ”decât” v-am citit când mi-a permis timpul. În rest sunt atentă să respir, să mănânc sănătos, am zile când reușesc să mă abțin de la ciocolată, n-am dat-o nici pe alcool, nici pe altele...o singură dată mi-a venit să fumez, dar n-am fumat. Și mai am 21 de zile...

 

luni, 30 aprilie 2012

Nimic nu e întâmplător

Sliding Doors- filmul despre „Dacă și cu Parcă”. 
Mai interesant decât filmul este situația în care cauți la întâmplare un film și dai exact de ideea care te-a copleșit săptămâna trecuta, ”Dacă și cu Parcă”... ce s-ar fi întâmplat/nu s-ar fi întâmplat dacă nu se îmbolnăvea trainera, nu-mi mai anulam ziua liberă, nu mai renunțam la după-masa liberă, nu mai eram prezentă la momentul întâmplării, nu mai făceam rapoarte, nu mă mai mutam unde n-am visat să mă mut, nu mai întâlneam oamenii pe care i-am întâlnit, nu mai beneficiam de câteva zile de o alta experiență...și încă nu s-a terminat lista cu evenimentele ce decurg din cauza îmbolnăvirii ființei ăleia.

Mi-am zis, oricât m-a înspăimântat ideea de schimbare fără să vreau, fără să doresc această schimbare (vorba lui Dan V și a altor specialiști, experiențele ne pocnesc în față), că ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă. Sunt deșteaptă și profundă, nu? (întrebare retorică)

Ei bine, filmul zice chiar asta: ”Cleo, ești atât de deșteaptă și profundă, încât regizorul m-a creat pe mine ca să îți întăresc concluzia: ceea ce trebuie să se întâmple, până la urmă se întâmplă; indiferent dacă pierzi un metrou sau nu, finalul e același”.

Vi s-a întâmplat? (nu să pierdeți metroul, ci asta cu dacă și cu parcă...)

Yeeeah, I'm happy! :))


sâmbătă, 28 aprilie 2012

Gândul zilei

Înțelepciunea nu se dobândește prin acumulare de informații, ci prin transformare ca urmare a experiențelor trăite.
Șansa la înțelepciune se pierde atunci când fugim/ne ferim de experiențe.
Chiar dacă fugim de frică.

miercuri, 25 aprilie 2012

Fără cuvinte...Creioanele lui Vladi

Dacă e Miercuri, e Carmen.








Tot Miercuri este și pentru: Vania , Raul , Cristi M , Zâna Bună Rău , Rareș , Mircea F, Abbibal, Sergiu, Pandhora, Max Peter, Balantza, Luna pătrată, Teo, Florentin, Mircea V, Sorin, Cora, CLM, Angi, Eugen, Dan V, Mosu, Iulisa, Digodana, Costel.

Editare specială!
A fost Miercuri și pentru: Întuneric ( la muncă!) și Ana P. Gata, nu mai puteți alege oricare altă zi din săptămână. :)

luni, 23 aprilie 2012

De morți...numai de bine!

Uneori mă gândesc că românii au totuși propria filozofie. 
Atâtea vorbe din bătrâni, transmise din generații în generații, iar autorii rămân necunoscuți.
Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Moromete și pe alți câțiva moromeți care au lăsat moștenire atâtea vorbe din bătrâni.
Toată cunoașterea lumii sintetizată în câteva vorbe, de oameni simpli, fără altă educație decât școala vieții!
Omul simplu are altă percepție asupra lumii, trăiește mult mai atent la momentul prezent, la ceea ce îl înconjoară, la natură. Înțelege într-un mod intuitiv nașterea, viața, moartea. 

Așadar, avem din bătrâni vorba: ”De morți să vorbești numai de bine!”

Să vorbim morții de bine chiar dacă nu sunt morții noștri. Să îi vorbim numai de bine...pentru că avem legături cu morții noștri? Sau doar din respect?
Iar dacă omul a fost rău, merită respectul nostru? Cui acordăm respectul, omului rău sau „mortului„?

O prietenă are o sensibilitate aparte, ea visează mereu cu morții familiei, nu îi este teamă, știe chiar să interpreteze semnele din vis.
A știut când îi va muri tatăl. a știut că va muri bunica ei.
Însă nu toți avem sensibilitatea asta.
Aparent, după moarte nu ne mai leagă nimic în afară de amintiri.

Ei bine, dacă vorbesc de rău un om care a murit dar nu face parte din familia mea, l-am cunoscut puțin, devine păcatul meu. 
De ce? Pentru că nu se poate apăra? Mi se pare similar cu ”a bârfi”. Avem vorbe din bătrâni despre bârfă?

Și totuși, putem fi răniți cu morții noștri.
Tot românul poate să te lovească cu ” Morții mă-tii!”
Pare ceva serios. De ce nu se înjură cu morții părții masculine?
Vorbind urât despre morții noștri, vorbim urât despre noi? Că nu demult îmi amintisem de tatăl meu, bravul de el.
Ar trebui să spun că a fost om bun?
Ajunge să recunosc că a fost greșit ca tată, ca om, fără resentimente? Îmi este spălat păcatul?
Sau trebuie să-mi fac altul, vorbindu-l de bine, adică mințind.

Ce legături mai avem cu morții? Mă refer la cele subtile, nevăzute, nu la amintirile cu ei.

marți, 17 aprilie 2012

M-am acomodat

Azi am avut o evaluare în vederea stabilirii nivelului meu de cunoștințe pentru un curs, așa că sunt iar la bibliotecă.
În același corp de clădire se află și colegiul cu pricina, ba mai mult, au aceeași intrare.
Fiind în drum spre aripa cu colegiu, în urma mea, venea o femeie in varstă, plângând.
O fracțiune de secundă m-am gândit să o întreb ce s-a întâmplat. Nimeni în jur nu a reacționat, iar eu am ales să merg mai departe.
Acasă eram în stare să mă opresc când vedeam un derutat în fața aparatului de taxat parcarea, iar acum am ales nepăsarea.
Cred că m-am acomodat în cel mai nefericit fel.

Sentimentul perfect descris la Vania.

vineri, 13 aprilie 2012

Biblioteca, locul unde faci de toate

Ce îmi place la Suttonești, este biblioteca.
Biblioteca centrală este o cladire maricică, cu două etaje și jumătate.
Parterul are mai multe spații. În prima parte se află un bar unde găsești gustări, cafele, ceaiuri și o ciorbă la prânz. Se continuă cu o sală cu rafturi și cărți, apoi urmează sala de lectură.
În partea a doua se află o sală de expoziții, o sala de studiu și o sală pentru internet/diverse.
Etajele sunt împărțite în biblioteca pentru copii împreună cu biblioteca pentru tineret, biblioteca cu CD-uri, DVD-uri etc (unde găsești și ce nu gândești).
La următorul etaj este biblioteca de adulți, de specialitate, acolo studiază studenții. Mai au o sală cu calculatoare pentru doritori, plus toate perifericele posibile, imprimante fel și fel, scannere etc
Ultima parte este numai cu carți de specialitate, cu regim de studiu în bibliotecă.
Sigur, la intrare în bibliotecă există un computer unde îți înregistrezi singur ce cărți aduci înapoi și ce cărți scoți. Nu stă nimeni să te urmărească. De altfel se află în partea cealaltă de recepție.

Biblioteca este animată continuu, dar este liniște. Alarmă se află la bufet.
Uneori sunt activități pentru copiii/tinerii cu dizabilități.
Se mai întâlnesc aici grupuri de doamne care tricotează împreună
în timp ce schimbă o vorbă. Profesori care au ore private cu studenții/doritorii.
În sala de lectură sunt toate ziarele zilei, nu din ziua precedentă. Sunt citite pe rând, nimeni nu pleacă cu ele.
Unii vin și doar așteaptă, mai moțăie prin fotolii. Alții stau și citesc câteva ceasuri.
La biblioteca pentru pitici, părinți cu copiii mici, foarte mici, se adună și stau acolo, se uită în cărțile cu poze cu animale, cărțile cu desene. Pe jos se află un covor protector special pentru copiii.
Acum este vacanță, dar în timpul școlii găsești întotdeauna grupuri de copiii.
Uneori fac lucrări, alteori stau și vorbesc. Mai sus se studiază, e liniște de mormânt.

La parter partea cu bar și sala de internet este mai animată. Am văzut oameni care au intrat în bibliotecă, au căutat un colț, s-au rugat și au plecat.
Tot aici, la parter, sunt prezentate periodic cărți. Săptămâna asta, pentru adulți am văzut oferta de autori irlandezi. Alta dată oferta a fost despre Rusia, autori, istorie, ghiduri de orașe.
Oferta pentru tineri este separată. În mare parte cărți de interes direct, dar strecurate printre ele și cărți de literatură obligatorie.

Nimeni nu te urmărește, toaletele sunt curate mereu. Este curățenie, fiecare își aruncă mizeria la coș. Poți să mănânci acolo. Doar un anunț te roagă să ai grijă să nu-i deranjezi pe ceilalți când o faci. Atât!
Stau câte o zi întreagă și nu știu cum trece timpul.
Ba da, știu. Trece frumos!

miercuri, 11 aprilie 2012

Când ceea ce pare că nu este, este!

Această poveste nu are sens fără citirea celor ce au precedat-o:  ”Dă-te-n psihanaliza mea primară” ,  pe care Moșu a continuat-o frumos, cu umor, în Cealaltă față.




Îl privi fără să fie mirată, de parcă se aștepta să-l vadă acolo. Nu apărea el mereu acolo unde se afla ea? Mâinile îi căzură pe lângă corp, iar rochia alunecă ca o frunză veștejită, pe jos.
Mâinile astea…niciodată nu știa ce să facă cu ele.
L-a privit gândind că totul e pierdut…
Nu-și mai amintea de când renunțase să se mai privească în oglindă, înainte să plece undeva. Uitase ca o are.
Viața ei părea plină cu mirări, mai nimerit ar fi fost să o cheme Mirela.
Era plină de contradicții; nu îi păsa, dar ar fi vrut să-i pese.

Apoi privirea ei se schimbă: ”Ei bine, asta sunt! Nu mai am ce să ascund. Nu mai ascund nimic!”
Mai stătu câteva clipe în speranța ca el va spune ceva. Dar nu a spus. Timpul le juca întruna feste, îi prindea în permanență pe picior greșit, incapabili de armonizare.

Plecă încet, simțind cum se descompune, fără să privească în urmă. Privea doar înainte, pe aleea pierdută în ceață. Un gând fulgerător o făcu să zâmbească amar ”mă duc la Tara!”. Tipic ei să se autopersifleze. Cu gândul după himere . Mereu în trecut, mereu în viitor, niciodată în prezent.

Cineva îi puse pe umeri o haină. Recunoscu haina bărbătească, haina lui. Un firicel de speranță și o emoție lăuntrică îi împietri privirea spre înainte. Nu avea atâta putere să privească bărbatul de lângă ea. 
Dacă dorința devenise atât de puternică încât își închipuia?
Dacă nu o urma nimeni? Dacă pe umeri apăsa doar ceața deasă?

Pașii lor găsiră în sfârșit aceeași cadență, sunau ritmic pe asfalt. Într-adevăr, o urma.
Începuse să-i simtă prezență. Ridică ochii pe furiș, îl descoperea. Acum observă că era mai înalt decât ea. Și, în lumina lunii, părea...frumos. Și cald. Pentru prima dată îl vedea.

Iar el știa. Știa că ea începe să înțeleagă. O luă de mână și o conduse acasă în tăcere. În fața casei o cuprinse în brațe, iar ea, pentru prima dată, după multă vreme, știuse ce să facă cu mâinile. Îl îmbrățișă lipindu-și obrazul de pieptul lui, tare, cât să îl imprime adânc, pentru totdeauna.

În casă se duse direct în fața oglinzii. Se dezbrăcă de tot. Își privea picioarele goale, gambele, coapsele. Își puse palma peste abdomenul plat, apoi mâna îi urcă într-o ușoară atingere pe piept. Își atinse sânii, pe rând, apoi gâtul...se întalnea pe ea, după multă vreme.

”Și mâine e o zi!” Își aminti de Scarlett pentru a doua oară în aceeași seară. O pufni râsul, nu avea nimic în comun cu Scarlett. Doar dacă nu făcea o asociere forțată de nume, avusese în copilărie scarlatină.

O durere puternică în pântec o făcu să icnescă de durere. Își aminti că într-o seară, la bar, când era cu el, i se întâmplase la fel. Atunci pornise brusc spre toaletă, încercând să transforme grimasa de durere într-un zâmbet. Își mai aminti că și în acea seară bause același ceai. Verifică grăbită cutia, iar gândul străfulgerat se confirmă. Era ceaiul pentru slăbit.

Ieșind din toaletă, bău o pastilă pentru durere de cap și porni muzica. Louis și Ella se auziră în toată casa ” Heaven, I’m in Heavean…”

Ce mai seară! Râdea de una singură...In Heaven, de ce nu?

Iubirea nu e  niciodată ca în filme. Vine când nu te aștepți, te ia pe nepregătite, te ia pe sus. 
Iubirea e simplă. O simți sau n-o simți!


duminică, 8 aprilie 2012

Dă-te-n psihanaliza mea primară!



Stătea cu vodka în față, parcă uitase unde se află și ce trebuie să facă cu băutura. Privea fix în raftul al treilea al barului, plin cu sticle de băuturi.
Venea de ceva vreme în localul ăsta, atrasă numai de numele barului: ”I’m in Heaven”. Deși, invariabil, răspunsul în mintea ei era ”În Heaven pe dracu’!“, continua să vină aici seară de seară. Locul îi devenise familiar, iar familiaritatea aparentă îi dădea senzația de apartenență.

Brațele, abandonate parcă de trup, bălăngăneau pe lângă corp. Greutatea lor o făcu să-și revină din reverii și își aprinse o țigară. Habar n-avea ce să facă cu mâinile. Noroc cu fumatul. Sorbi din pahar și întoarse privirea în direcția din care simțea că este privită.
”Doamne, iar tipul ăsta. Oare ce tot vrea? Iar dacă vrea ceva, de ce nu spune? Numai amețiți pe lumea asta, așteaptă să îi iei mâna și să o pui singură pe țâțe.”

Nu era nici urât, dar nici frumos. Totuși era atrăgător în felul lui. Privirea ți se oprea inevitabil pe chipul lui, din cauza șuviței de păr alb pe care o avea lateral, la tâmpla dreaptă. Avea cearcăne, părea aproape de 50 de ani. Când îl întrebase îi spusese că are 48. Era mulțumită, a fost pe-aproape.
Nu avea niciodată inițiativă, doar se lipea de ea ca un scai. Dacă își comanda mâncare, cerea imediat și el aceeași mâncare. Alteori venea când ea deja comandase, atunci o întreba ce manâncă, chema chelnerul și cerea ” La fel ca doamna, vă rog.”
Nu-i făcea niciodată complimente. Doar se apropia foarte mult de ea, atunci când își vorbeau. Își lăsa capul mai jos de umărul ei, atunci când ea povestea ceva, și își lipea aproape nasul și buzele de pielea brațului ei. Ea nu înțelegea niciodată ce trebuie să facă, părea un gest inconștient din partea lui, iar ea  nu voia sa pară isterică. Simțea cum corpul i se încălzește.
Nu îl dorea, doar era nedumerită, încerca să nu interpreteze greșit, dar nici normal nu i se părea felul lui de a fi cu ea.
Altădată, ieșind de la toaletă, spălându-se pe mâini, privi întâmplător prin ușa ușor întredeschisă a WC-ului, iar el o fixa prin crăpătură, de pe scaunul barului. O scutură frigul. I se părea ciudat rău.
Discuțiile cu care o aborda el erau neutre, despre serviciu, despre anumite plante, cu totul șocante și fără altă finalitate.
Se întreba adesea dacă o place sau nu, încercând să înțeleagă ce vrea el și ce ar putea ea să facă.
Cu o seară în urmă ea avea în față gin cu tonic. El venise, tot așa, mai târziu. O întrebă ce bea în timp ce îi luă paharul și sorbi prin paiul ei, câteva guri de gin.
Brrrr... O scuturase din nou frigul și gândi cu năduf că o să o ia răceala de la atâta frig.

Acum, stătea cu câteva scaune mai încolo. Venise mai târziu, iar scaunele de lângă ea erau ocupate. Nu spunea nimic, doar o privea. O privea ca pe o poveste știută, fără să pară întrebătoare, fără curioziate, nimic senzual. Doar o privea.
Se gândi cu obidă la mă-sa care l-a făcut bărbat, iritată de genul bărbaților care vor și știu, dar așteaptă.
Ar fi preferat să vină direct să-i spună ”Vreau să ți-o pun!”, să o ia de mână și să o ducă. Că s-ar fi dus. Dar așa...
Se așeză lângă el, pe locul devenit liber, așteptând mișcarea următoare. El începuse o discuție cu tipul din dreapta lui, îi explica cum să ajungă la drumul principal, apoi dintr-o dată se întoarse spre ea și începuse să deseneze cu degetele harta, pe piciorul ei. Și explica despre curbe și clădiri reper desenând fin, atât cât să simtă ea foarte bine, în sus și în jos, revenind sus, aproape de bazin, alunecând cu degetul, într-un gest natural, chiar între copasele ei.
Respirația i se opri, o cuprinse o căldură care urca dinspre coapse, direct în pântec, unde se intensifică și făcu să simtă o tensiune teribilă. Privea pierdută spre el, iar el, cu glas egal, fără nici cea mai vagă tulburare, explica în continuare despre curbe și clădiri reper, în timp ce desena cercuri si curbe invizibile cu degetul, pe piciorul ei.
Mai ceru o vodka. O bău dintr-o suflare, se ridică de pe scaun spunându-i că trebuie să plece. El o privi derutat câteva clipe și își luă rămas bun.
Mai mult amețită de senzații, atinse parcă la apogeu, decât de băutură, măcinând în pântec ca o boală, o făcu să simtă golul și mai tare.
În dreptul casei se întâlni cu tipul care amenaja de câteva zile grădina vecinilor, un tip vânjos, obișnuit să sape, să lucreze cu pământ, tufe, plante și sisteme de irigare ușoară, dar și extrem de priceput să alunece cu privirea în grădina ei de fiecare dată când ieșea sau se arăta la fereastră.
Fără un cuvânt, îl luă de mână și il trase după ea, doar atât cât să-i arate intenția. El o urmă, zâmbind satisfăcut.

Gemând, suspinând, cabrându-se sau doar în voia mișcării lui, scrâșnii printre dinți: ”În Heaven, pe dracu’! Pe Pământ vreau…”

*****
Literatura comparată, pentru studierea simbolurilor adânci de tot, între 17-20 cm, recomandăm Sandra Brown, Daniel Steel și alte parașute atinse de romantism.

Textul are la baza ”imaginarul”, nimic din cele relatate nu au sursă in real.
Dacă există cerere pot să descriu cum a atins fata Nirvana.
Desigur, aceasta este o dedicație specială pentru Rudolph Aspirant, scrisă cu umor, în 30 de minute. O capodopera, ce mai!

vineri, 6 aprilie 2012

Vineri, un prieten pe insulă

Lasă-mă să-ți calc pe suflet ca și cum ți-ai călca singur. Să-mi scârțâi pantofii în inima ta, nedumerit tu să privești.
Am să-ți strig în creieri că nu mai am loc de cuvinte infipte adânc.

Am chemat pompierii să le scoată, ei salvează orice și pe oricine, dar mi-au rămas numai găuri.
Nu pot decât să privesc sângele care se scurge din mine. Străzile sunt pline de urmele întinse  de cauciucurile trecute prin el, trotuarele poartă urmele pașilor trecuți prin el...
Nimeni nu mai are tot, nici eu, nici trecătorii. Suntem doar manjiți, purtăm doar umbre care ne înfioară.

Îmi apăr plămânii, să nu mai înfigă nimeni cuvinte sau priviri.
Am nevoie de aer să ating locuri de neatins. Sunt atât de multe. Toate prin mine!


vineri, 30 martie 2012

În bărci

N-am să spun că azi mi-am simțit capul cât o baniță. L-am simțit altfel.
În primul rând mă bucur că l-am simțit.
Uneori am avut impresia, chiar mi-am propus să merg drept, drept ca o statuie, nicio mișcare făcută, cât de mică, să nu le amestece mai tare.
Dar gândurile îmi alunecau când în dreapta, când în stânga.
Capul, asemeni, unui vapor de croazieră, mare, imens, cu multe etaje, sute de oameni în el. Roind de colo-colo, unii fiind angajații companiei, muncind ca furnicile în umbra felinarelor. Alții ciudați, bolnavi, îngâmfați la etajul lor exclusivist, alții furând pe ascuns sărutări, unii fără grijă în contrast cu cei copleșiți de gânduri.
M-am bucurat că n-am purtat pe umeri Titanicul.
Nu, nu s-a scufundat. Nici bărcile.
Doar așa, în bătaia valurilor. De mers, merg drept, doar capul mă trage în toate direcțiile. 
Așa simt.
Mă duc, dar unde mă duc, nu știu.

duminică, 25 martie 2012

Copiii

Când am născut-o pe Silvia, numele a fost ales după lungi dezbateri, bine documentate, cu lungi liste cu nume și discuții în contradictoriu cu soțul meu. Am căzut de acord, în schimb, de la început, că vom pune copiilor un singur prenume.
Inițial am propus eu numele de Silvia, iar el nu a fost de acord. Ulterior a văzut un film cu Anthony Quinn, iar personajul principal era Silvia. Și așa am ajuns la numele de Silvia. De regula, dacă bătălia este câștigată nu mă preocupă foarte tare să-mi arog dreptul de autor.

Cu Silvia a fost mai greu. De dimineață până spre seară am stat în dureri. La un moment dat am întrebat asistenta când am să nasc. Mi-a răspuns că atunci când simt că nu mai pot, că mor, atunci nasc. Și chiar așa a fost. Încă din spital i se spunea, privind-o, că e mama în miniatură.
Despre ea îmi este mai greu să vorbesc, pentru că...nu știu exact de ce. Pot să spun, parafrazând, că dacă copilul depășește părintele în calități, a fost un părinte bun. La cât de aeriană eram eu la vârsta de  18 ani și cât de înfiptă în realitate și cu picioarele pe pământ este ea...categoric m-a depășit în realizări.
Când a venit vremea să se ceară afară, n-aș fi vrut să o las. Cum venea întrebarea ei, priveam pe pereți luptându-mă să rămân cât mai rațională. Îmi ziceam în gând că și-a facut lecțiile, are note bune, n-am niciun motiv să-mi justific un refuz. Într-o zi m-a întrebat de ce naiba privesc pereții când se cere afară. I-am explicat că este un semn bun, pentru că altfel ași spune direct, NU.
Cu Silvia totul este o provocare, o întrecere de forțe. 

După ce și-a luat cumnățica un apartament în București, am fost în vizită la ea, Vladi mic, avea câteva luni, Silvia și soacra-mea. Am pornit dimineața în parc și n-am mai știut să ne întoarcem Cum se facea de-o caniculă deveneam tot mai agitată. Silvia, avea 4- 4 ani jumătate atunci, îmi  spunea ”Mama, pe aici trebuie.” Eu spuneam continuu ”taci Silvia, trebuie să mă concentrez”.
După ce ne-am învârtit o oră, soarele ne ardea, Vladi avea program de papa-nani și plângea, m-am dat bătută și am i-am dat șansa Silviei să vorbească. În 5 minute am fost acasă.
Și acum mă țin după ea prin București.

În schimb, când eram în vacanță în Croația, mergeam la un restaurant și cumpăram mâncare pentru prânz la pachet. Mergeam pe rând, până când ne-a venit rândul mie și lui Vladimir.
Am pornit în timp, povestind, mergând, povestind...și ne-am oprit pentru că ieșeam din stațiune.
După ce am tot întrebat de n-șpe ori, am ajuns înapoi după 3 ore, iar Silvia nu ne-a mai lăsat niciodată să plecăm după mâncare.

Pe Vladimir l-am născut foarte ușor, am intrat în sala de naștere la ora 4, după masă, mi s-a provocat nașterea, iar la 4 și 20 min, eram deja la a treia contracție și urlam după asistentă să vină că nasc. A venit foarte relaxată spunând să stau liniștită că voi naște seara doar, dar după verificare a început să se precipite că trebuie să merg pe masa de naștere. Ea a luat-o înainte, să pregătească masa, să sune doctorul, iar eu aveam senzația că pierd copilul printre picioare. M-am deplasat singurică în încăperea alăturată, mergând ca un călăreț care nu s-a mai dat jos de 3 zile de pe cal și țineam mâinile între picioare să prind copilul în caz de...
Până m-am lăsat pe spate pe masa de naștere, Vladimir a și apărut pe lume. Sigur, eram pregătită cu numele de Vlad, dar eram contrariată, pe secție mai erau alți 4-5 de Vlad. Așa că atunci când m-au întrebat numele copilului am zis Vlad..imir. Și-apoi am uitat ce-am zis.
Timp de două săptămâni i-am zis : Valentin, Victor și ...copile, băiatul mamei.
Și de atunci Vladimir mă tot ia pe nepregătite.
Când spălam vasele la bucătărie, stătea pe picioarele mele moșmondind o jucărie. Dacă găteam, stătea pe masa de bucătărie. Când aveam treabă, pentru că stătea mai mereu lipit de mine, îl puneam în cărucior, puneam haine colorate la spălat și-l lăsam în fața mașinii de spălat.
Mereu m-am întrebat de unde o fi avâd el latura asta artistică.
Mai încolo, mai mare fiind, Silvia s-a supărat pe el foarte rău și i-a spus că Moș Crăciun nu există.
Șocul a fost foarte mare. Nu a mai vrut să-i scrie scrisori lui Moș Crăciun.  Cum am fost categorică, fără scrisori adresate Moșului, nu vor fi nici cadouri, am reluat procedurile.
A cerut într-un an o orgă. Am fost de acord. Silvia m-a certat, că îi fac toate poftele. Adevărul era că nu văzusem orgă prin magazine și mă gândeam că n-are rost să refuz, apoi v-a alege alceva. Și după ce am decis amândoi că în tot orașul a mai rămas un singur magazin de vizitat, apoi alege alt cadou, am dat de o orgă. N-ar fi fost vorba de Vladi să nu fie așa.
O lună m-a bâzâit zilnic să-i caut profesor de pian. Am așteptat să-i treacă. Nu i-a trecut. Am găsit un profesor de pian. M-a întrebat câți muzicieni avem în familie.
Am arătat spre Vladi și am zis ”ăsta este primul!”. Și au urmat câțiva ani de pian.

Săptămâna asta familia are o nouă șoferiță, Silvia, iar Luni, Vladimir e mai mare. Pasionat de desen, de data asta.
Iar mie mi-e prea dor.
 



luni, 19 martie 2012

Am zis!

Vreau o zi frumoasă!
Vreau să construiesc!
Vreau să pot privi din nou fotografiile copiilor!
Vreau o îmbrățișare, iar nu buze crăpate și dâre de lacrimi uscate!
Asta să fie strigătul meu de luptător ninja!
Am zis! :)

marți, 13 martie 2012

La Costel banc, dar aici realitate

Nu știu cum se face, dar Costel este de mare inspirație pentru mine. Acum, că o fi el un fel de Freud deghizat pentru mine, nu știu, dar este cert că sapă prin tenebrele mele. Și cum mi-a fost rușine să scriu la el porcării, scriu acăsică la mine.
E bună de banc, dar e realitate.
După revoluție,  cu R, lucra soțul meu la un grec, o firma  cu sediul in Bacău, ”Star foods”.
Și cum s-a făcut de-o petrecere la firmă, așteptam într-un birou să ni se aducă o cheie de la un apartament al firmei (noi fiind de pe drumuri adunați).
Și cum stam noi așa și așteptam și așteptam, unul dintre colegii soțului, iritat de rolul Penelopei, pune mâna pe telefon să sune persoana care trebuia să vină cu cheia, în nu știu ce alt birou, din altă cladire și s-a întâmplat asta:

-  Alo, Star Foods?

- ...fuți pe mă-ta!

Și acum am în fața ochilor omul cu telefonul și cu fața perplexă.

Sensuri

Energia în sine este pură. Direcția pe care o imprimăm o ”strică” sau o face constructivă.
Canalizată greșit, energia produce cele mai mari turbulențe în interiorul nostru.

O investiție proastă de energie este Dorința. Dorința în sine, prin împlinirea menirii, este o bucurie sau o deziluzie. Ar fi bine să rămânem liniari. Orice salt peste linie aduce cu sine un ”+” și, obligatoriu, un ”-”. Fie înspre pozitiv, fie spre negativ se crează un dezechilibru.
Ca să rămâi în echilibru înseamnă să elimini Dorința.  

Care să fie sensul vieții mele? Când credeam că l-am găsit, mi-am dat seama că nu are cum să fie în relație decât cu mine însămi, iar eu l-am lipit de alții.
Dacă mă apucă sfârșitul vieții și eu tot mai caut, sau doar sfârșitul vieții va fi sfârșitul căutărilor?
Iar Dorința asta, în afară că îmi amintește că sunt om și că sunt vie, la ce mai folosește?
Că vorba aia: ”Niculae, unde mergem noi?

Și când calcă alții atât de apăsat în viețile noastre, au ei talpa grea ori noi materialul moale?

marți, 6 martie 2012

Când ceva nu e Made în China, nu e original !

Se apropie ziua lui Vladi, fiul meu, împlinește 15 ani. Cum nu mai postează desene pentru că aparatul foto s-a stricat, am purces să cumpăr altul, aici în sat la mine.
Mă duc pi șentru, că sunt acolo magazine ciorchine. Intru în primul care îmi iese în cale, sigur, primul magazin cu electronice. 
Apare un tânăr, îi spun ce vreau și mă însoțește la sectorul cu aparatele foto.
Cum am creierul pe pauză m-a deranjat limbajul lui cu pixeli și alți termeni.
În ziua de azi nu poți cumpăra nimic fără să treci printr-un training numai ca să poți înțelege ce cumperi.

După ce i-am tradus în mod politicos și într-un limbaj elevat ” bă, minciunică, scutește-mă și zi-mi simplu -ăsta e bun pentru că știe să facă asta în plus față de celălalt...” , m-am opintit în vitrină și, scărpinându-mă în cap, inteligent, ca Moromete,  zic nedumerită: ”știi, mă pricep atât de puțin la aparate, din ce în ce mai puțin, totuși nu știu ce mărci îmi arăți tu aici (total necunoscute) și, deși, toate-s originale, făcute în China, am așa un fix să văd Nikon, Cannon, Panasonic, Sony, Lumix și altele pe care le-aș recunoaște  văzându-le. A! păi aici nu-i magazin din ăla, trebuie să merg la altul, pe stradă, în sus.

Bun, la cestălalt magazin văd mărci cunoscute. Încep iarăși discuțiile despre pixeli, focalizare, număr de poze pe extrasecunde, tip de lentile, îl chinui pe vânzător să-mi aducă aparat nou din depozit, nu cel folosit la încercări, adică cel din vitrina cu cheiță...ba că n-are altul și reîncepe căutarea la altă marcă, după alt tir de întrebări, căci vorba aia, de priceput nu mă pricep dar știu atât de bine și de mult să întreb.
Am luat un Lumix, verific, Made in China, sunt mulțumită, este original, așa că decid să-l iau.
Am stat cam 40 de minute în magazin până am decis pe care să-l cumpăr, adică l-am luat pe ăla care avea un frate nou-nouț în depozit.
Cum l-am tot trimis pe vănzător să caute prin depozit, a vrut să se răzbune. Cică să cumpăr și o asigurare pentru aparat, valabilă în UE, în caz că se strică. Era aproape un sfert din prețul aparatului.
Păi, măi, minciunică, dacă eu cumpăr așa marcă și așa aparat grozav, cu lentilă de nu-știu-care, MADE ÎN CHINA, original adică, se presupune că e bun, nu? :))
Nu nu vreau să plătesc nicio asigurare, nu mă întorc din România ca să-ți dau cu aparatul în cap că nimeni nu o recunoaște. Am mai trecut prin ceva asemănător cu un alt aparat, cu certificatul de garanție, atât l-au reparat până a ieșit din garanție, apoi am plătit pentru repararea aceleiași probleme jumătate din prețul aparatului și tot stricat e. Era  un Sony. Poate că nu era original și de aia nu a ținut? Trebuie să verific când ajung acasă dacă era Made în China sau nu.

În fine, când am terminat, vânzătorul a respirat ușurat, EXTREM de evident, ceea ce puțin m-a deranjat. :)) Da' nu-i frumos să zic unde m-a durut, nu?

Și m-am gândit să-i mai cumpăr lui Vladi de ziua lui niște ”pantaloni căcăcioși”, adică din aceia cu turul jos sau larg sau cum s-or numi. Cred că o să-i placă. 

Ieri mi-am luat niște pantaloni de trening, nu sunt originali, Made in Bangladesh....asta ca să nu ziceți că sunt o snoabă, dar chiar n-am găsit cu Made în China.

Scriind, mi-am amintit că și Dan avea o postare cu Ikea și mobilă originală.
Aici, nu cunosc magazinele, dar știu un lucru, dacă întru într-un magazin și sâmțesc un anume miros de cauciuc, deja știu că sunt în magazin chinezesc.
Tot așa, acasă, când mergeam la Trezorerie și Administrația Financiară, recunoșteam mirosul de țigani, înainte să apuc să vad șatra...o abilitate dezvoltată pe când lucram la Protecția Copilului.

 

joi, 23 februarie 2012

Gândul zilei

Ce animal ciudat este omul!
Patru preoți, de religii diferite, stau la aceeași masă.
Fiecare crede că Dumnezeul lui este cel mai bun, dar cu larghețe tolerează celelalte religii.
Cel puțin așa declară.
Cele mai democrate țări au legile cele mai aspre, pentru a impune o toleranță forțată și a ține în frâu extremismul.

marți, 21 februarie 2012

Gândul zilei

Ce animal ciudat este omul!
Unul cu o pușcă, pe de o parte, iar o familie își plânge copilul de 1 an, împușcat, în cealaltă parte.
Linia care îi separă, nu se vede.

duminică, 19 februarie 2012

Gandul zilei

Ce animal ciudat este omul!
Cu chipul întunecat ca noaptea atunci când este trist/supărat/serios, luminos ca un soare atunci când zâmbește.
L-am zărit și nu mai încetez să mă minunez.
Nici un alt animal nu este capabil de asta.

joi, 16 februarie 2012

De unde ești?

Să vedem de unde mai zic unii că sunt...

1. Din NIGERIA.
2. Din AMBROZIA. (?????)

...Anafura cui v-a făcut...:))

Cum ce vreau?

Vreau să cunosc forma inimii tale.
Vreau sufletul tău, legat fedeleș.

Și ași mai vrea Ceva...
Ceva cu ce scormonești până mi-e dor și până mă doare, vreau privirea ta.

Dar să nu-mi mai spui 15 cuvinte, fiecare cu greutatea unei despărțiri, când știi că eu pot să mă despart o singură dată.

vineri, 10 februarie 2012

Bucurii ciudate


Am vrut să scriu despre bucurie, care vine rar, iar când vine, vine singură. În contrabalanță cu necazul, care nu vine niciodată singur.
Apoi mi-am amintit de taică-miu, ca tată nu se potrivește să spun.
Mi-am amintit că am plâns când a murit. De ce? Chiar nu știu! Mă întreb de 10 minute, de ce oare am plâns când a murit? :)
Eram adolescentă, iar el ne părărsise de câțiva ani buni.
Ne părăsise pentru prima lui iubire.
Mama era la serviciu, iar el împacheta de zor, în timp ce ne povestea, mie și soră-mii, de prima lui iubire. Ne-a arătat și o poză cu ea, ne-a întrebat dacă e frumoasă. Sigur că am zis că era frumoasă, de-abia așteptam să plece.
În fapt era urâtă, cu nasul coroiat, o față de care am râs copios cu soră-mea, pe ascuns.
Și împacheta lucrurile lui, ale mamei, lucruri de prin casă și toate cărțile cumpărate de mama.
Asta m-a durut și atunci. Am sunat-o pe mama și i-am spus, dar ea mi-a zis să-l las să ia tot ce vrea numai să plece.
Și a plecat.
Bucurie mai mare nu ne putea face și nici nu ne-a făcut alta vreodată.
De ce am plâns?
Nu-mi amintesc nicio vorbă bună, niciun zâmbet, nimic părintesc sau gesturi părintești.
Îmi amintesc de pumni, palme, bocanci lipiți de mine, cureaua de piele pe o altă piele, a mea. Și tare mai ustura. Că nu conta dacă eram vinovată, el împărțea în mod egal, iar noi plăteam în mod solidar, de multe ori, cele mai multe ori, neștiind pentru ce.
Și-atunci, de ce am plâns?
Că nu am plâns de bucurie. Dar nici de supărare.
O vreme l-am urât de moarte. Apoi l-am lăsat să rămână acolo, în trecut.
Dar de ce dracu’ am plans?
Poate pentru o idee, cea de tată!

Mama nu a divorțat niciodată. Când o rugam să o facă, spunea că societatea compătimește o femeie bătută, cu soț alcoolic, dar nu iartă o femeie divorțată.
Bine că ne-a părăsit!

vineri, 3 februarie 2012

De ce este bine să fii singur uneori



Ai timp să numeri...
Degetele răsfirate în buzunarele goale.
Prietenii pe care îi vezi în oglindă, când te privești.
Iubiții care nu contează.
Defectele pe care crezi că le are celălalt.
Calitățile pe care le vezi numai în tine.
Clipele și gândurile bune pe care le împărtășești.
Gândurile rele pe care le servești cu lopata.
Cuvintele dulci și neadevărate.
Cuvintele grele cu care te desparți.
Cuvintele de încurajare pe care le-ai servit cu bocancul
(dar când ești la pământ, nu mai contează ce nu te ridică)    
Vorbele pe care le-ai dorit și nu le-ai auzit niciodată.
Visele deșarte.
Anii întregi de așteptare.

Ai timp...
Să-ți vezi mizeria dintre degetele de la picioare.
Să o cureți.
Să o lași acolo și să te încalți cu Prada.
Să vezi că lucrurile bune vin de unde nu te aștepți.
Să cureți oglinda în care te privești.
Să înțelegi că ceea ce reproșezi altora, sunt propriile tale probleme.
Să înțelegi că frumusețea văzută în alții, este frumusețea ta.
Să conștientizezi că ai o problemă când nu poți să vezi frumusețea.
Să stai în cadere.
Să te ridici.
Să crești.
Să te iubești așa cum ești, mai puțin ca perfectul.
Să afli ce îți dorești.
Să constați că fericirea nu este în celălalt, ci în tine.
Să arunci bolovanii pe care îi credeai diamante.
Să te ancorezi în realitatea uneori copleșitoare.
Să te orientezi spre ceea ce contează:
Dumnezeul din tine.