la meci

Sunt cinci ani de când șutez în țara asta, din când în când mai și nimeresc.
În septembrie încep o altă școală, dar nu pentru că pasiunea mă copleșește, ci din considerente practice de existență pe meleaguri extinse.

Nici sistemul lor cu viteza melcului bolnav de reumatism nu mă mai enervează ca la început.
Copiii mă întreabă dacă nu m-am săturat.
Ba da, și încă cum, dar incerc să aleg mai mult capul decăt piciorele. Zău dacă îmi dau seama cu care stau mai prost în acest moment.

Și zilele curg ca apa printre bolovani, slefuindu-i/tocindu-i.