Poveste de început de noiembrie

O auzi de departe, o știa după scârțâitul pantofiorilor roșii. Deși știa că se apropie, mereu îl lua prin surprindere:

- Mă întreb când vei renunța să tot scormonești...îl privi peste umăr, ca de obicei. De data asta ce speri să găsești?

Bețișorul lui scormonea neîncetat, atent, delicat, pe lângă, și mai apoi sub rădăcinile plantei de lângă groapa ce se casca în pământ ca o gură care se pregătește să înghită.

- Nu știu precis, vreau să ajung în centru, răspunse el cu voce egală. Când vorbea, cuvintele îi ieșeau din gură suflate parcă de un aer cald, orice spunea te invăluia, te acoperea, te facea să taci.

Însă ea nu era niciodată mulțumită.

- Mulți oameni mari cred că dacă ești la suprafață e bine, îi zise ea privindu-l ghiduș, curioasă fiind dacă reușește să-l atragă în sensurile ascunse.

- La suprafață e bine să fii, abia după ce ai trecut prin centru, răspunse el contiunând să scormonească.

- Asta e realitatea, simplă, goală, fără să fie îmbracată în magie, zise ea zâmbind și ridicând din umeri.

- Dar nu e păcat? zise ridicând privirea de  parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Se opri din scormonit, șoptind: - Dacă ar fi...

- Ți-am mai spus că nu cred în povestea cu Dacă și cu Parcă...Poți să faci jocul perfect dacă cubului Rubik îi lipsește cel puțin o etichetă de pe fiecare față? se întoarse pe călcâiul unui picior și se îndepărtă preocupată, dar cu vădită încântare, de scârțâitul pantofiilor roșii, de lac.

”Pantofii mei sunt magici, nu realitatea!...iar el este drăguț, 'data viitoarte am să-l sărut'...
Poate!”

Pentru că inima are memorie bună, nu uită niciodată emoțiile frumoase...
Pentru că ”magic” rămâne întotdeauna ceea ce n-am aflat cu adevărat, ceea ce nu s-a sfîrșit, ceea ce nu a început, ceea ce nu s-a consumat.

(povestea, putin mai repede pentru că ziua de mîine este luată deja în sac)