Toamna nu-i ca primavara

Toamna îmi produce emoții de adult târziu, culorile nu sunt vesele, nu sunt triste. Sunt cu multe nuanțe, ca și sufletul tăbăcit. Frunzele cad fără zgomot. La fel și întunericul.

 File de poveste

Am vrut să scriu in timp reali, dar nu am apucat, despre Romînia mea vazută după doi ani jumătate de pauză. La întoarcere din concediu, in 3 Octombrie, s-a varsat ”cafeaua” pe ventilator și m-am trezit copleșită de desert turcesc, rahat. Asta este motivul care mi-a întârziat motivația de a scrie. Ambiția mea este să scriu, orice, să continui să țin acest jurnal al unei vieți banale.

Dar să revin. 

Prima mea impresie după doi ani și jumătate de la ultima mea călătorie in România s-a format chiar de la început, odată îmbarcați. Românii sunt flămânzi în avion la dus, nu mai pridideau cu comenzile, și sătui la întoarcere din România, fără comenzi.

Planurile nu s-au mai potrivit deloc cu cele din capul meu, și pentru cineva care încearcă să facă multe într-un timp puțin, și prea puțin controlat de mine, sentimentul de bucurie s-a amestecat mult prea mult cu cel de dezamăgire. Spre deosebire de Londra, unde un ”Ce mai faci?” duce absolut nicăieri, în România este doar un prea-așteptat impuls pentru om, în general, să-și deschidă sufletul. Și oamenii acasă se plâng mult, greu să menții balanța. Cu prietenii și familia apropriată e diferit, ei așteaptă calm și cu mult bun simț de gazdă să faci prima confesiune, apoi baierele sufletelor se deschid la rândul lor. Simplu, gentil, cu duioșie și în proporție dizerabilă. Prietenii și cei buni din familie, sunt ca acel loc în care nu contează cât de mult ai stat, ai plecat, te-ai întors, ai lipsit sau ai fost prezent, în care oricând poți fi fericit, necăjit, distrus sufletește sau depresiv, și vei simți întotdeauna o prezență gata să-ți  dea o ”mască de oxigen” sau sa-ți tragă ”o palmă” de realism ca să-ți revii. Când nu sunt în România, să fie simplu, mă descurc eu cu mine, și dacă mai există cineva cu care m-aș putea recompune la restriște ia mult  timp și o planificare elaborioasă cu multe schimbări și adaptări, similar cu făurirea unei minuni, până să se întâmple. Pentru că nevoia de a privi în ochi o persoană când vorbești, încă e vie. În sfârșit, sunt foarte recunoscătoare internetului care îmi dă un bonus special, contact cu o persoană care reușește, via online, să mă recentreze prin clarviziune și obiectivitate, oarecum de neînțeles pentru mine. Trebuie să fie vorba de niște calități rare, altfel nu știu cum se poate explica. Și i le atribui.

Se impune să detaliez vacanța mea de 3 săptămîni în România: mirosul de roșii, vinete, ardei, morcovi și tot ce se află în piața de legume din Miercurea Ciuc, pânea cu cartofi, brânza, jumările, mâncarea gustoasă, Maramureșul cu casele vechi tradiționale, Andrada, pălinca, afinata, Închisoarea și Memorialul din Sighet cu tot cu cuiul unde se agață harta, Săpânța cu cimitirul ei, biserica din Șumuleu, Șumuleul în sine, frica de urși, spa-urile cu alea-alea, Podul de la Frumoasa, Voșlobeniul cu oamenii din ea, Szecseny-ul, aerul rece, priveliștile și liniștea care oprește timpul pe loc și domolește trenul din capul meu. Și sentimentul de a rămâne, scurtcircuitat din momentul în care pornești televizorul. Și atunci plâng și plec, ca un laș sau ca un om obosit de toate. 

  

Egoista

 Așteptam ca tot amărășteanul pachetul de la Amazon, drept urmare am apăsat direct accesul la ușa de intrare, fără să mai întreb cine e. Ce să vezi, nu era Amazonul. Un tip îmi întinde victorios un permis de conducere, ca să mă surprindă. Și m-a surprins, căci habar n-aveam cine e polonezul (aducea cel puțin după nume) din poză. Mi s-a părut firesc să întreb, ce e cu permisul ca nu-l cunosc pe posesor.

Tipul s-a dezumflat, explicându-mi că a găsit permisul pe stradă și s-a gândit să îl aducă la destinație. Îi explic că, ei bine, în afară de numărul apartamentului nu corespunde nimic cu ce e pe permis, Omului i s-a pus pata zicăndu-mi ca el și-a făcut datoria și de-acum e responsabilitatea mea, dând să plece.Nu mă dau bătută și i-o întorc  ca NU, nu am nicio obligație pentru situație, după care omul s-a lansat într-o logoree amenințătoare zicând că sunt o nerecunoscătoare, că dacă eu mi-aș pierde ceva cum m-aș simți să nu mi-aducă nimeni documentul pierdut, că sunt o mare egoistă. Cum se îndrepta amenințător spre mine mi s-a părut foarte potrivit să-i închid ușa în nas și să mă asigur că s-a închis bine.

Aveam sentimente amestecate, deci m-am întrebat: sunt oare foarte egoistă? Aveam eu datoria să umblu prin satul ăsta Londra, să pierd timp și să caut persoana respectivă? Apoi, mi-am pierdut și eu câteva chestii de când sunt aici, dar nu m-am așteptat să mi le aducă nimeni la ușa. Și nici nu mi le-a adus nimeni la ușa- fapt ce nu mi-a venit în minte decât când mă gndeam la ce s-a întâmplat.

De unde începe responsabilitatea noastră și ce poate să o limiteze? Trebuie să fie consensuală sau de facto?

Este corect să ne plângem pe FB că țara noastră acceptă să ajute afganii care își părăsesc familia, casa, țara de urgia talibanilor în loc să ne ocupăm de bătrânii, copii săraci, drumurile proaste, economia României? Dacă sunt împotriva afganiilor o vor duce bătrânii, copii săraci, drumurile și economia mai bine? Vor da guvernanții românilor ceea ce vor să dea afganilor refugiați? Ne facem răi sau egoiști? Ori nu facem nicio derogare de la mentalitatea ”să moară și capra vecinului!”.

Si ce m-am mai incurcat

 Acum, nu ca mi-ar trebui mie 10 intelepti sa ma descurce, dar inca il aud pe Moromete in capul meu intreband:"Unde mergem noi, Niculae?"

Si tot ca Moromete, sunt in ceata. In ceata lunga, de vreo 4 ani.

Ma mai gandeam din cand in cand ca imi placea, si asi mai scrie. Dar nici condusul nu e la fel dupa 4 ani de pauza, ai reflexe ruginite, e parbrizul aburit de la emotii si stres, Ca na, acum nu sunt nici din categoria "condusul ma relaxeaza!", sunt din cealalta categorie:" Ma relaxeaza, pe dracu'. Dar e util si necesar."

Si-apoi ma uitam la un video pe Youtube in care un tip povestea de angoasele lui sa inceapa un blog unde, zicea el, trebuie doar sa scrii ca nu interezeaza pe nimeni ce scrii.

Daca-i asa, si eu pot. Mai ales acum, ca lucrez la Psihiatrie.

Birocratia e deasa tare, nu prea mai ai timp de pacienti. Imi ramasese o jumatate de ora pana sa plec asa ca m-am asezat langa o pacienta care a vrut ieri sa se sinucida prin strangulare cu manecila de la bluza. In camera de zi erau vreo patru pacienti. Pe cand sa deschid gura sa vorbesc, nigerianul din fata noastra ma roaga respectuos: Cleo, ma ajuti sa imi gasesc odorizantul de camera, ca mi l-au luat astia (confiscat) si miroare a partz in camera la mine. Pai nu sunt partzurile tale?intreb eu, bazandu-ma pe mitul ca singurele chestii pe care le putem suporta in viata, fara sa-i invinuim pe altii, sunt copiii nostri si partzurile noastre. El, nu, ca partzurile sunt puturoase de la mancarea oribila din spital. Ca din cauza mancarii oribile culoarea pielii i s-a schimbat si a devenit alb. Si de cand el e alb nu-i mai suporta pe cei de culoare (cei de culoarea lui, noul alb e tot negru). Si a mai continuat el cu ceva de genul: maimute, draci, pedofili, creieri pe gratar, si multe altele.

Am mai consiliat pe naiba, am scos-o pe sinucigasa in gradina, la plimbare. Macar e liniste. Acolo ea a vorbit. Uneori, ce fac acum, imi place. 

când deschizi gura și se face curent

Cu Vladi încep o discuție dar nu știu niciodată până unde ajung cu ea.
Îi spuneam cât de repede pot depista romanii în mulțime. În replică îmi zice că el poate deosebi o chinezoaica din China de una din Canada, în mulțime.
Adica, mare scofală ce pot eu!
Apoi îmi aruncă o privire și îmi trântește scurt „ și nici tu nu ești specială”. Îmi vine să cer completări, adică ce, tot față de romancă , sau tot față de chinezoaică? Nu mai zic nimic să nu agravăm.

Îmi place să ascult romanii în autobuz, De regula aceleași convorbiri, despre bani și despre jobul prost plătit, de multe ori la negru.

Ei bine, am auzit ceva diferit, de data asta.
Doi muncitori în construcții și comentariile lor pe la 7 dimineața.
O tânără englezoaică, de vreo 15-16 ani, sta în picioare.
Românul, mare critic de detoate, vorbind tare (că doar și-așa nu ne înțeleg proștii aștia) zice:
” Ia uite-o și pe asta, ce față de panaramă are...uite căt de stoarsă e. Păi asta pănă la 25 de ani e mai futută decât bunică-mea la 80.”

Și mai am una, de-a Silviei, în autobuz în Copenhaga.
O pereche de români se așează pe bancheta din fața ei. Fata, după un timp, îi zice prietenului care era cu ochii în telefon, ”uite ce frumoasa e fata asta!”. Băiatul, o privește pe Silvia pentru o fracțiune de secundă și trântește cu mucii în fasole, ”cine tu, curva asta?”.

la meci

Sunt cinci ani de când șutez în țara asta, din când în când mai și nimeresc.
În septembrie încep o altă școală, dar nu pentru că pasiunea mă copleșește, ci din considerente practice de existență pe meleaguri extinse.

Nici sistemul lor cu viteza melcului bolnav de reumatism nu mă mai enervează ca la început.
Copiii mă întreabă dacă nu m-am săturat.
Ba da, și încă cum, dar incerc să aleg mai mult capul decăt piciorele. Zău dacă îmi dau seama cu care stau mai prost în acest moment.

Și zilele curg ca apa printre bolovani, slefuindu-i/tocindu-i.

Când râd

Două lucruri m-au făcut anul ăsta să râd până la tuse înecăcioasă și anume: filmul ” Get him to the Greek” și astăzi, părul colegei mele Alice.
Mi-ar fi plăcut să-i fac o poză să-mi rămână pentru zilele de restriște, dar nu se poate/nu se face.
Totuși, ceva care aduce binișor cu părul ei de pe frunte, caci da, și-a tras părul/peruca până aproape de spâncene, ar fi cam așa :



Și cum noi est europenii n-avem maniere și dăm constant cu mucii în fasole, că așa ne e scris în ADN, lituanianul din fața mea o întreabă holbat: ce dracu` e aia din capul tău?