” Mihai și-a încetat alergarea.”
Izbucni în lacrimi, uitase în ultima vreme de alergările altora. Era preocupată doar de propria-i alergare. Își demontase fricile mai întâi, iar acum se lupta cu mintea, care împletește sîrguincios depresii. Își amintea ce citise undeva, cum că oamenii cu IQ ridicat sunt cei mai predispuși la depresii, pentru că mintea lor este capabilă să elaboreze cele mai întortochiate teorii în care să se afunde, să justifice însăși depresia. Când realiza ce face, zâmbea și-și spunea în sinea ei ironic, foarte ironic: măcar e semn de deșteptăciune.
Empatiză repede cu durerea soției, copilului, fraților, mamei lui care mai trăia...
Simțea în picioare pantofii roșii, mici, de lac, cei din copilărie...umbla de colo-colo cu lacrimile curgând șiroaie, vorbind singură:
- Nu știu ce este Moartea, nu știu!...dacă nu este o Trecere? Dacă este doar durerea celor rămași? Dacă nu se naște nimic după Moarte? Dacă Moartea nu aduce nicio Înnoire? Dacă e doar Moarte și cu ea se termină totul?
Privi spre picioare, creșteau făcând ferfeliță pantofiorii roșii de lac. Se compuse la loc pentru o nouă zi, timpul pentru lacrimi este limitat.
Se pregăti pentru zâmbetul prefăcut și își lipi de buze răspunsul: „ mulțumesc, sunt bine”.
În ultima vreme, de vreo 2-3 ani, mă tot întreb ce m-a ținut în viața asta, ce putere și de unde mi-a venit ea, m-a păstrat pe drumul cel drept. Uneori mi-am zis că de vină o fi materialul genetic, alteori mi s-a părut prea „nepalpabil” răspunsul ăsta.
Cel mai des mi-am răspuns că am rămas în picioare pentru că ...am avut puterea sau mi-am impus SĂ UIT!
Am uitat multe lucruri foarte rele, aproape întreaga mea copilărie și părți din adolescență. Problema este că am uitat și multe lucruri bune. Nu știu în ce fel a făcut mintea mea selecția a ceea ce trebuie pus deoparte, cert este că ...am uitat multe. Iar ceea ce s-a întâmplat cu mine în 2010 mi-a șters alte multe părți din viață, oameni, nume, cuvinte.
Dacă din copilăria mea am păstrat ceva în memorie, sunt câteva părți bune din vacanțele petrecute la Voșlobeni, vacanțe în care mai tot timpul am muncit cot la cot cu ceilalți, dar seara ...ei bine, seara, eram liberă. Și ne întâlneam pe uliți...deseori și cu Mihai. Brunet, cu privire extrem de albastră, frumos și... intimidant, pentru o zgribulită ca mine, cum eram eu pe vremea aia.
„plecarea” unora ma face mereu sa-mi doresc sa mai stau si sa nu stau degeaba
RăspundețiȘtergereplecarea unora...ma sperie, pentru ca sunt tare aproape de varsta mea.
Ștergereamintirile cu adevarat frumoase revin pentru ca in fond nu au disparut cu adevarat niciodata :)
RăspundețiȘtergere...nu stiu ce sa zic, mi-am amintit cu greu ca am fost intr-o vacanta cu grupul lui Mihai, la mare. Vag imi amintesc de vacanta aia, foarte vag...si-mi pare atat de rau ca nu-mi amintesc mai mult. Si despre vacantele din Voslobeni, doar franturi, bucati dintr-o oglinda sparta. :(
ȘtergereNu ştiu cum se întâmplă altora, dar eu uit de regulă întâmplările neplăcute, nu şi celelalte, vorba Pandhorei.
RăspundețiȘtergere...imi amintesc si eu de pantofii de lac pe care bunica mea iubita mi-i cumpara de Paste.....
RăspundețiȘtergeream vrut sa vorbesc despre pantofi...poate uitam...dar nu...2010 luna ianuarie...a fost cea mai urata perioda din viata mea pana acum.......
RăspundețiȘtergere...da, am inceput si eu in ianuarie si m-am pus cate d ecat pe picioare, adica fizic mi-am revenit in octombrie.
ȘtergereDra e bine cand toate trec...si toate trec!
nu e nimic dincolo; doar o minciuna mare care sa-i ajute pe neputinciosi sa faca pasul...
RăspundețiȘtergerede-aia daca putem culege sau fura o imbratisare, un suras, o bucurie, un ras sanatos, o felie de frumos (chiar si subtire ca untul), trebuie s-o facem aici si sa nu ne codim...
mno, eu zic asa, cand traiesti inconjurat de urat, te uratesti. N-ai cum sa ramai sanatos intre bolnavi. Toata energia ti-o consumi numai sa ramai la suprafata, sa nu te inece amarul celorlalti. Si ti se pune asa, o pata pe ochi...de nu mai vezi nimic, nimic.
ȘtergereSa vezi frumosul in felii atat de subtiri, e un efort in sine.
Fac si eu chestia asta, ies in strada si-mi spun: uite copacul inflorit, acasa e zapada, aici e verde totul...uite cat de frumos este cerul, cat de verde iarba...caut sub unghii dupa ceva frumos...imi pun o muzica, comut de la deznadejde la altceva...dar e un efort si trebuie sa fii constient, foarte constient.
...si...nu mai vreau minciuni in viata mea. :)
Max Peter,
RăspundețiȘtergereatunci spun altfel, nu ca uit, ci ca nu imi amintesc.
E straniu, e ciudat, e frustrant, e jenant...dar asa mi s eintampla.
cred ca de fiecare data cand pleaca cineva drag, ia "o bucata" din noi, astfel incat, la marea trecere, vom avea foarte putine de luat... si ne va fi usor.
RăspundețiȘtergere