Am vrut să scriu despre bucurie, care vine rar, iar când vine, vine singură. În contrabalanță cu necazul, care nu vine niciodată singur.
Apoi mi-am amintit de taică-miu, ca tată nu se potrivește să spun.
Mi-am amintit că am plâns când a murit. De ce? Chiar nu știu! Mă întreb de 10 minute, de ce oare am plâns când a murit? :)
Eram adolescentă, iar el ne părărsise de câțiva ani buni.
Ne părăsise pentru prima lui iubire.
Mama era la serviciu, iar el împacheta de zor, în timp ce ne povestea, mie și soră-mii, de prima lui iubire. Ne-a arătat și o poză cu ea, ne-a întrebat dacă e frumoasă. Sigur că am zis că era frumoasă, de-abia așteptam să plece.
În fapt era urâtă, cu nasul coroiat, o față de care am râs copios cu soră-mea, pe ascuns.
Și împacheta lucrurile lui, ale mamei, lucruri de prin casă și toate cărțile cumpărate de mama.
Asta m-a durut și atunci. Am sunat-o pe mama și i-am spus, dar ea mi-a zis să-l las să ia tot ce vrea numai să plece.
Și a plecat.
Bucurie mai mare nu ne putea face și nici nu ne-a făcut alta vreodată.
De ce am plâns?
Nu-mi amintesc nicio vorbă bună, niciun zâmbet, nimic părintesc sau gesturi părintești.
Îmi amintesc de pumni, palme, bocanci lipiți de mine, cureaua de piele pe o altă piele, a mea. Și tare mai ustura. Că nu conta dacă eram vinovată, el împărțea în mod egal, iar noi plăteam în mod solidar, de multe ori, cele mai multe ori, neștiind pentru ce.
Și-atunci, de ce am plâns?
Că nu am plâns de bucurie. Dar nici de supărare.
O vreme l-am urât de moarte. Apoi l-am lăsat să rămână acolo, în trecut.
Dar de ce dracu’ am plans?
Poate pentru o idee, cea de tată!
Mama nu a divorțat niciodată. Când o rugam să o facă, spunea că societatea compătimește o femeie bătută, cu soț alcoolic, dar nu iartă o femeie divorțată.
Bine că ne-a părăsit!
Ce oribilitate. Mai ales chestia aia cu povestitul unor fete adolescente re ce frumoasa e amanta si cum se grabeste sa se duca la ea mie mi se pare de nivel dezihibat total necorespunzator posibil real patologic. Nu ca violenta fizica fata de persoanele mai slabe nu ar fi si aia necorespunzatoare, dar aia e mai banal comun obisnuit intalnita decat chestia ailalta. Era si alcoolic sau doar nebun ?
RăspundețiȘtergereRamai la bucurie ciudata, pana la urma intamparile rele conduc la devenirea noastra. Daca nu s eintampla asa, se intampla altfel.
ȘtergereSi cele oribile nu sunt spuse. sa ramanem pozitivi.
A, doar nebun. Nu am vazut alcool in casa, decat la sarbatori...dar rar.
ȘtergereMa intreb daca mama ta nu a divortat de el nu numai din cauza posibilului oprbriu social, dar poate ca, intr-un fel, a intuit ca era un om real bolnav...desi nu cred ca pe vremea aia existau servicii mai extins specializate pt asa ceva si nici impingerea sociala catre conformitate, (doar aia mai superficial politica poate), care sa il fi determinat pe el sa accepte vreun tratament posibil util, chiar si daca functiona cat de cat acolo, marginal, dar totusi functional, nu total dezorganizat, (ca sa fie ajuns sa fie impins mai clar de familie si eventual fortat de politie sa se trateze)...
Ștergere...si poate ca mama s-a gandit sau a intuit chestia aia de morala cu "in sickness and in health", deci s-a gandit poate si etic, nu numai la aparentele sociale si destinul vostru de copii de sex feminin intr-o societate inca destul de discriminator misogina si cam slab educata chiar si acum.
Desigur, mortii cu mortii, vii cu vii, speculam si eu aiurea...desi sunt oarecum usor curios sa aflu daca e cineva de acord cu perceptia mea catre o posibila impingere mai accentuata in ultima vreme catre conformism social, chiar si in Romania, nu numai aici in Scandinavia...?
< :D > < :D > < :D > :***
RăspundețiȘtergereNeatza ! :)
infiorator...la noi...tata...nu pot sa trec nici acum peste pierderea lui ...am mai mancat si bataita...dar meritam...eram un baietoi :)
RăspundețiȘtergereEu nu am meritat, dar nu mai conteaza, nu putem sa alegem unde , cand si din cine ne nastem.
ȘtergereA facut si un lucru bun, a plecat. :)
Cleo , as dori sa scriu si eu cateva cuvinte aici la tine pe blog referitor la postarea ta , nici nu stii cate s-au rascolit in mine citand postarea , dar sa stii ca nu ma supar daca nu doresti sa imi scriu si eu un mini rezumat aici la tine :) pupici :* **
RăspundețiȘtergereMadalina, numai daca se incadreaza la bucurii ciudate, daca spui despre o intamplare rea care a condus la un lucru bun.
ȘtergereNu vreau sa denaturam de la subiect.
E vorba numai si numai d ebucurii ciudate.
De plans, plangi la moartea oricui. Si nu exista om perfect bun, asa cum nu exista nici om perfect rau. Sufletul tau poate a simtit partea buna a tatalui tau.
RăspundețiȘtergereTe contrazic. Am fost la inmormantari la care nu am plans, am mers din obligatie.
ȘtergereM-am mai gandit, mai degraba a fost un plans de eliberare, mereu mi-a fost teama ca se va intoarce.
Si, NU, nu a avut nimic bun. Si stiu de ce zic asta.
Nu mi-a parut rau dupa el, mi-am dorit sa sfarseasca...sau mi-am dorit mai degraba ca Dumnezeu sa-l ”rasplateasca” cu aceeasi moneda.
Poate ca nu a avut nimic bun pentru tine, dar nu poti sa stii totul din viata lui.
ȘtergereSi poate ca a fost, intr-adevar, un plans de eliberare. Atunci inseamna ca s-a intamplat ceva pozitiv, ceva deosebit, caci ai scapat de ceva ce te apasa. Poate ca tocmai sentimentele tale negative te apasau.
Eu fac doar presupuneri, bineinteles. Tu stii cel mai bine.
Imi cer scuze , am sa-ti scriu pe mail , cred ca am facut confuzie cu ce vroiam sa scriu si ce ai vrut tu sa spui , nu am inteles ce inseamna " bucurii ciudate " ......
RăspundețiȘtergerePS : pe viitor am sa incerc sa ma abtin si sa nu mai intervin aiurea , scuze chiar nu am vrut !
Poti sa intervi cat vrei, insa de data asta este un subiect care poate si despre care se poate extrapola. Si nu vreau. Pentru ca nu este ziua in care sa imi plang de mila, nu asta am vrut sa transmit. Si nici n-am vrut sa trezesc ceva negativ in nimeni. Pentru mine sunt lucruri care au trecut, care nu ma dor. Asa ca nu vreau sa vorbim despre dureri in mod patimas.
ȘtergereBravo tie ! pt . ca nu te mai" dor" si pt . ca au trecut ! eu un lucru nu inteleg de ce puii mei trebuie sa imi fie rusine prin ceea ce am trecut sau inca mai trec si sa am Curajul de a povesti , de a le deschide oammeniilor " ochii" si sa fiu considertata ca imi plang de mila ???? mi se pare un mare bulshit si imi dau seama cat de slabi sunt oamenii si limitatzi si mi se face o lehamite !!!!
RăspundețiȘtergereDraga Mada,
ȘtergereTe rog sa nu uiti ca intre noi doua este o distanta de o caruta de ani. Cand vei avea si tu 42 de ani, nu te vor mai durea multe din cele ce te dor acum.
Tot ce ai amintit in mesajul tau: rusine, mila, curaj toate sunt sentimente, atribute, care iti apartin sau ar trebui sa iti apartina. Nimeni nu poate avea curaj in locul tau, asa cum nimeni nu poate sa simta ceea ce simti tu.
Singura persoana asupra careia ai putere, esti tu. Nu vei putea, te rog sa-ti scoti din minte asta, sa schimbi Lumea. Asta i-am spus-o si fiului meu, deci nu ma feresc sa ti-o spun, prieteneste, nici tie.
Constructia ta incepe cu tine si la tine.
Sa nu ai pretentii desarte de a ”deschide ochii lumii”, asta au facut-o doar Isus, Buddha, Einstein, Maica Tereza, Bill Gates.
Lumea intreaga trece printr-un proces ciudat, nu doar tie iti este greu, nu doar tu ai dureri, si nici tu nu ar trebui sa astepti ajutor din partea altora.
Sunt zile dure in care nu ai cui sa te plangi, fiecare are putere doar pentru propriile rani. Iar pentru zilele tale de ”glorie suprema”, ai nevoie sa fii singura, sa-ti intelegi mai intai tu problemele. Trebuie sa ajungi la performanta in care sa te exprimi ceva la modul asta: ”eu am problema cu asta, as vrea/incerc sa o rezolv...etc”, trebuie sa depasesti faza cu ”ce mi-a facut Lumea/familia...”
Asa ca iti zic ce mi-a zis si mie Vladi de curand: ”Sa nu lasi pe nimeni sa-ti spuna NIMIC negativ, sa nu lasi nimic negativ din exterior sa te afecteze.” Asa cum moneda are doua parti, asa fiecarei intamplari ii putem atribui doua parti: partea buna si partea rea.
Hai sa ne ascutim ochii pentru lucrurile bune si adevarate, cat de marunte ar fi ele. Asta incerc sa fac si eu.
On topic (ca in sfarsit m-am prins si eu care era cerinta ideii principale !): eu am incercat sa ma gandesc re posibile bucurii sau mai bine zis reactii emotionale, (ca ma gandesc ca pot fi si tristeti) ciudate:
RăspundețiȘtergerea) desi aici NU cred ca e vorba direct despre asa ceva, exista si posibilitatea zambitului sau rasului nervos si reflex paradoxal, adica chiar cand nu e cazul de asa ceva, (ca de ex cand afli ca a murit cineva la care chiar tineai si il/o cunosteai), sau a plansului de bucurie, de obicei care faciliteaza expresia unei ingrijorari anterioare care ti se ridica ca o mare povara de pe umeri; in general lacrimile dar si rasul faciliteaza expresie de emotii prea mari, care fie ca sunt negative, fie ca sunt pozitive, e bine totusi sa fie eliberate prin exprimare, nu tinute acolo sub mare presiune. Unii zic ca si umorul e tot o defensa/aparare fata de emotii oarecum agresive, posibil innaceptabile.
b)eu am incercat sa ma gandesc la mine, daca am avut vreodata vreun afect exprimat care mi s-ar fi parut mie insumi incongruent (nepotrivit) cu ce siteam eu interior despre situatia respectiva. Eu am avut un zambet din ala reflex total nepotrivit cand mi s-a spus ca a murit bunicul matern, (cand aveam cam 14 ani). Mi-am dat seama imediat si m-am si enervat pe mine insumi. In general, re pierdere de oameni apropiati, mie mi-au murit toti bunicii, si tin minte la fiecare (in afara de cel patern care a murit tanar de infarct inainte sa ma nasc eu) ca eu personal nu am putut sa simt emotie prea mare imediata, chiar daca poate ar fi fost cazul, iar in general, primele emotii care mi-au aparut, inclusiv la inmormantare, (la care eu personal nu am fost decat la bunicul matern, pt ca ambele bunici au murit si au fost inmormantate cand eu nu eram in Romania si la cea paterna eram minor si a decis tata sa nu vin si efectiv a vrut el sa se duca singur, iar re cea materna eram chiar ff departe geografic si efectiv ar fi fost ff complicat sa plec aproape o sapatamana intreaga cat mi-ar fi luat cu zburat dus-intors cu tot sa plec de unde tocmai ajunsesem si aveam ceva business de facut, asa ca desi mama si tata ar fi vrut, nici nu m-au presat si nu s-au suparat pe mine ca nu m-am dus), deci emotiile care au aparut primele NU au fost de tristete, ci de anxietate si de nervi. Pana sa ajung eu sa simt tristete a durat destul de mult timp. Si eu am avut relatii ff aprpiate si bune si ff calde cu buncii mei, mai ales cu bunica mea materna. In general, cand e vorba de doliu, efectiv cred ca fiecare om reactioneaza in felul lui, si NU cred ca e TOTAL 100 % bazat pe FELUL relatiei cu care ai avut-o cu cel care a murit, ci este destul de mult, eu as zice, desi habar nu am, chiar poate semnificativ 50 %, re si Cum esti tu personal individual, (inclusiv re ce ganduri ai despre moarte, eventual chiar si re ce s-o intampla dincolo de ea, daca se intampla ceva anume, adice re un ff mare Necunoscut total impenetrabil.)
va urma
urmare
RăspundețiȘtergereCand te simpti pus in fata a ceva atat de total de Necunoscut si Imposibil totodata de cunoscut din cauza de imposibilitate de primit INFORMATII posibil clarificatoare in NICI un mod posibil, atunci se creeaza o situatie de Ambiguitate. Eu personal am probleme re TOLERAREA situatiilor de ambiguitate. Mi s-a spus asta chiar de oameni care stiau despre ce este vorba, mi s-a spus ca trebuie chiar sa imi imbunatatesc aceasta toleranta daca doresc sa ma simt mai putin anxios, (ca la mine problema e in general anxietate excesiva, nu atat de mult depresie/euforie excesive), si sa functionez mai optim, atat personal cat si profesional.
De aia pana sa ajung eu sa simt tristete, daca mai e cazul sa o simt, cum ar fi in cazuri de doliu personal, mai dureaza la mine. (La unii oameni poate dura si ani. La unii, teoretic posibil, niciodata.) Eu in primul rand devin anxios si poate uneori si enervat.
In general mie mi-e mai usor sa sim tristete, ca e total OK si adecvat sa o simti si pe aia, mai ales in cazuri de doliu, trebuie sa fiu mai intai obosit. Din fericire anxietatea este un sentiment care oboseste oamenii destul de tare ! Unii au anduranta mai mare, eu nu. Asa ca pana la urma la mine avenit si tristetea.
Dar re plans...aici e clar ca femeile plang, si le este si permis social, ba in anumite culturi, (posibil, ma gandesc in alea cu mancare mai usor accesibila), chiar incurajat social sa planga mai usor decat barbatii. Lacrimile femeilor scad interesul/motivatia sexuala imediata a barbatilor, (nu numai prin prezenta vizibila, dar chiar si prin miros, cf destul de recent mass-media internationala 2011), si ii indeamna sa faca ceva mai util, de ex sa se duca la serviciu sa aduca de mancare, uneori sa le protejeze daca e caz de pericol mai iminent.
La urma urmei ai plâns o viata care s-a dus... Si... cum se spune: sângele apa nu se face!
RăspundețiȘtergereAsta e drept! adevarat!
Ștergeresa stii ca eu totusi am incercat, am rugat-o pe mama , am implorat-o sa-mi spune ca nu el este tatal meu, dar...cica ba da :))
Desi nu despre asta era vorba re refuzul tau de a-l avea pe acel individ ca tata, pot sa spun asa orientativ, just in case ca se intreaba cineva, ca riscul transmisiei genetice al bolii bipolare cu ea ajungand sa fie exprimata la un eventual copil, ca una e sa te nasti cu o posibila vulnerabilitate genetica, si alta e ca ea sa si ajunga sa fie exprimata ca boala clara, (si nu zic ca asta avea neaparat tatal tau, dar asa, daca i-a dat cuiva prin minte), este relativ mic in caz ca este doar un parinte afectat, poate in jur de 10- max 15 %, el fiind mai mare in cazurile in care sunt clar ambii parinti bolnavi, sau exista clar cazuri in familie din partea ambilor parinti, (posibil sa fie mai ales daca au existat povesti despre sinucideri reale).
ȘtergerePS Desigur ca nu toata lumea care se sinucide a avut neaparat boala bipolara, dar e una din posibilitatile mai clare, mai ales daca apar mai multe cazuri intr-o familie la nivel de diverse generatii.
ȘtergereRudolf,
ȘtergereNu, la cate stiu eu nu este tulburare bipolara. As intui ceva, altceva, dar nu o fac. In primul rand, problema asta este tardiv de trazie, nu ma mai preocupa, iar in al doilea rand, sa ma hazardez avand la baza numai pe niste amintiri...deci, despre ce galeata vorbim?
Pentru mine este prea tarziu ! din toate punctele de vedere ! iar peste 10 ani va fi ca si cum nu as mai fi , sunt zile in care imi dau ca viata nu isi are nici un rost , iar pe lumea ailalta cine stie daca ne asteapta ceva sau nimik .... nu mai am putere , nu mai vreau nimik , imi dau seama ca speranta e a prostiilor si se moare cu ea de gat , degeaba esti tanar daca nu poti si tu sa simti in plamani alt aer decat cel pe care il respiri zi de zi , vrei si tu sa cunosti alta lume , alte mentalitati , dar esti prea amarat ca sa razbati .... sanatate la pamant , nu iti permiti niste nenorocite de analize , o medicatie ...ce puii mei sa iti mai doresti de la viata ????
RăspundețiȘtergere:( A murit Whitney Houston !
RăspundețiȘtergeream sa iti scriu pe mail , poti sterge postarea de mai sus !
Mada, nu mai sterg nimic, suntem ceea ce scriem. Avem zile bune si proaste. Gata.
ȘtergereEu zic ca e OK sa fie cineva expresiv verbal furios si suparat daca resimte aceasta emotie, alaturi de sau amestecata cu tristetea, mai ales in cazuri de doliu sau pierdere personala, desi, desigur, este preferabil sa fie exprimat in locul si contextul potrivit.
RăspundețiȘtergereDe exemplu, re deces Whitney Houston, eu personal mi-am permis chiar azi intr-un comentariu pe alt blog sa il fac tembel pe ex-barbatul ei, Bobby Brown, care, dupa parerea mea, a exploatat-o toata viata.
Plus ca am dat si vina pe dl Kevin Costner, care "trecea" si el din intamplare pe la periferie pe undeva pe-acolo, zicand ca din cauza ca el mi se pare mie nesuferit nu am apucat eu sa vad filmul The Bodyguard !
Fiecare isi este propriul stapan. Nu e nimeni altcineva vinovat. Nu era o analfabeta din ultimul catun de munte, izolata, fara surse si resurse.
ȘtergereDin pacate parintii nu ni-i alegem, ei ne sunt dati...si de multe ori nu se comporta cum ar trebui....pe unii putem sa-i intelegem, pe altii nu...totul face parte din viata asta chinuita pe care trebuie sa o traim....si totusi plangem pentru cineva care pleaca de langa noi si pentru ca suntem bucatica din trupul si sufletul acelei persoane...
RăspundețiȘtergereEu sunt mai rea de atat...n-as plange pentru asta. :)
ȘtergereUrât... Am avut un coleg în şcoala generală care păţea cam la fel. Îl vedeam la şcoală plin de vânătăi, dar nu spunea de unde, până într-o zi când m-am dus la el şi s-a nimerit să văd totul...
RăspundețiȘtergereTare urât...
Si daca ai remarcat tu, profesoara/profesorul diriginte nu a remarcat si ea/el ? Ce ai facaut dupa ce ai vizitat casa acelui coleg si ai vazut ca era abuzat ? Desigur, ca fiind copil nu puteai sa faci tu concret mare lucru, dar parerea mea e ca trebuia macar sa povestesti parintilor tai si poate si profesorului diriginte al scolii. Zic asta nu ca sa iti reprosez tie personal ceva, dar mai mult asa de just in case trece si citeste pe aici un elev care s-ar putea si el intreba ce sa faca.
ȘtergereMax Peter,
ȘtergereAle mele nu s-au vazut. Mai mult m-au durut alea din suflet.
Rudolf,
Copiii invata la scoala Legea privind protectia copilului, stiu unde, cum, cui sa-si reclame parintii, chiar si ca 'anonim'.
Parerea mea e ca, in ciuda educatiei, re Legea privind protectia copilului, tocmai aia care ar trebui sa intelega la ce se refera ea si ar trebui sa ia avantaj de ea nu prea au capacitatea sa o faca.
ȘtergereIar despre educatie m-am lamurit re intentiile bune total ca nuca in perete re nivel intelegere copil (cf analfabetismului functionl sau real) ale programei curriculare curente ale Ministerului Educatiei si de acum, la fel ca si de pe vremea d-lui Marius Chicos Rostogan, cu exceptia ca acum nici macar nu mai avem asa de multi educatori atat de autentic sufletisti ca dl Marius Chicos Rostogan, si am pe undeva impresia ca re analfabetismul functional sufletismul asta conteaza mai mult decat alt fel de competente pedagogice a la dl Pestalotiu, (desi si dl Pestalozzi real era un sufletist din fire), cand era vorba doar de analfabetism concret simplu.
@deWolf (in caz ca treci pe aici, ca nu accepti cpomentariile pe blogul tau): sunt chiar curios si un pic frustrat re faptul ca nu accepti comentariile pe blogul tau; eu chiar cred ca ridici niste subiecte interesante, pe care le si expui/dezvolti, dupa parerea mea de critic literar total amator, in mod chiar autentic competent cvasi-profesional destul de complet, care, intr-adevar, nici nu prea ridica intrebari, nici prea au nevoie de dezbatere ulterioara, doar de prezentare si popularizare, (etic dezirabil larg educativa), de concepte, insa, de cateva ori, citindu-le pe unele, am simtit nevoia adaugarii unor mici completari, nu neaparat deosebit de valoroase sau utile unui public mai larg, dar poate niste cazuri particulare, sau posibil pertinente unor minoritati, care poate ar merita si ele sa fie prezentate la nivel de oportunitate de "cuvant" la nivel de Internet pe un site mai general, nu doar pe un site cu "specific minoritar".
RăspundețiȘtergereMeeeei, scrie-i pe email...dar dw e obisnuit sa se contreze numai cu minorele, Doamne fereste de o critica ...ca asa ne sta bine, sa stab izolati si sa aruncam cu pietricica din turn cand avem noi chef :))
Ștergeresunt pe-aici, citesc, gandesc, tin pumni...
RăspundețiȘtergerema bucur...se arata si semnele gandurilor bune.
ȘtergereStii, totul e obisnuinta!
Ti-e cunoscut? :)
Rudolf,
RăspundețiȘtergeream uitat...
Cred ca am cateva ‚reactii nervoase’ care imi plac la nebunie, ma rog, acum divaghez eu putin. Imi place plansul surorii celei mari, Elinor, in momentul cand dobitocul de Edward o cere in sfarsit de nevasta-filmul Sense and Sensibility. Imi place reactia protagonistei din filmul The Piano, cand, in final, primeste libertatea de a pleca, cu cel iubit, cu copilul si pianul...in barca fiind, alege sa se duca ‚la fund’...ma rog, apoi si-a revenit in ratiuni si s-a salvat...imi amintesc cu groaza rasul isteric care ma apuca la sedinte idioate
Mai nou, pocnesc in plans cand imi scrie Silvia, fiica mea. Are ea un talent deosebit sa puna degetul pe ‚i’-ul sufletului meu. Si or mai fi...
Io nu stiu, cred ca am mintea prea libera, adevarul este ca oricat ma mai enervez aici, inca nu am dat de stresul de acasa....azi noapte mi-am amintit altceva...cum lucram eu la Spitalul Judetean si era prin 1994, cand biroul nostru primise un PC. Sefa mea era tare interesanta, era deschisa la nou si tragea sa aiba chestii/tehnici noi in birou, desi nu s-a invatat sa lucreze cu ele...Si cum aveam eu curs de operator calculatoare, m-a pus sa-l instalez, iar cand am fost gata, l-a chemat pe director sa asiste la ‚marea pornire’. Eu, sa fiu sincera, eram tare emotionata, ca nu mai bagasem vreodata cabluri prin calculator si monitoare si prize, doar logica m-a ajutat sa fac asta, adica stiam ca tre sa fie si monitorul si unitatea centrala la o sursa de curent, iar cele doua legate...ma rog, nu e mare filosofie, dar la vremea aia, cand incepeai cursul, la prima lectie iti zicea sa pui degetul pe butonul de pornire si sa apesi...ei bine, la faza asta deja te treceau toate apele...sa nu mai zic ce mare sperietoare era ‚DELETE’ si ce preten mare a devenit ‚ESC’...ce porcarie!:)) si acum mor de ras...cum invatam totul in MSDOS si asa am si lucrat o buna vreme...pana am ajuns la veriunea de Windows 2.0 :))
Chiar as fi vrut sa scriu ceva posibil util ca raspuns dar efectiv m-ai prins cu lectia neinvatata deoarece povestile la care te referi tu, Pianul si Sense & Sensibility, sunt cele pe care eu personal am avut cred dificultati cele mai mari sa le inteleg din filmele respective, si efectiv ma uitam la ele ca vitelul la poarta noua (mai ales la Pianul, ca la Sense & Sensibility macar mai ma distram cu privitul la cativa din domnii aia englezi de pe acolo care jucau jocuri de societate intre ei). Efectiv, din cauza ca in aceste povesti mi-a fost extraordinar de greu, de fapt imposibil, sa ma pot identifica cu vreun personaj anume, sau macar cu problemele lor, nu am reusit sa inteleg mare lucru, deci nu am putut trage niste concluzii, sau macar sa imi formulez niste idei in legatura cu anumite emotii, pe care le-as putea acum folosi sau descrie ca un fel de raspuns din partea mea.
ȘtergereTe-am luat! Ma rog, era o chestie la Pianul, una care imi aminteste si mie de ceva...:)) Nu, nu am niciun deget taiat cu toporul.
RăspundețiȘtergereE ULIMĂTOR SA VORBI MINUNAT DESPRE DR DAWN. Sunt Vanessa Canga. Am avut o uniune frumoasă cu soțul meu și am împărtășit fericire, căldură și dragoste adevărată. Am locuit împreună timp de 10 ani și am avut doi copii. În urmă cu câteva luni, am început să avem probleme nesfârșite și certuri constante. Casa era plină de nefericire și copiii mei plângeau mereu văzându-ne luptăm tot timpul. În cele din urmă, a plecat și a tăiat toate mijloacele pentru ca noi să comunicăm cu el. Am făcut tot ce am putut să-l recuperez din cauza cât de mult l-am iubit, dar fără rezultat. DR DAWN mi-a venit în ajutor când l-am contactat și mi-a dezvăluit că în spatele problemelor pe care le aveam se afla o femeie și mi-a promis că mă va ajuta, ceea ce a făcut când i-am urmat procedurile de lucru. Soțul meu s-a întors acasă la noi și am inventat lucruri. Trăim din nou fericiți împreună. DRAWN te poate ajuta și pe tine. contactați-l prin WhatsApp: +2349046229159
RăspundețiȘtergereE-mail: dawnacuna314@gmail.com
*Dacă vrei să te reîntâlnești cu soțul/soția ta.
*Dacă doriți să aveți o căsătorie/relație pașnică.
*Daca ai nevoie de vraja pentru a ramane insarcinata/a ramane insarcinata.
*Dacă doriți să tratați infertilitatea.
*Dacă doriți să vă răzbuni/reprimi proprietatea.
*Dacă vrei o vrajă de promovare.