Copiii

Când am născut-o pe Silvia, numele a fost ales după lungi dezbateri, bine documentate, cu lungi liste cu nume și discuții în contradictoriu cu soțul meu. Am căzut de acord, în schimb, de la început, că vom pune copiilor un singur prenume.

Inițial am propus eu numele de Silvia, iar el nu a fost de acord. Ulterior a văzut un film cu Anthony Quinn, iar personajul principal era Silvia. Și așa am ajuns la numele de Silvia. De regula, dacă bătălia este câștigată nu mă preocupă foarte tare să-mi arog dreptul de autor.

Cu Silvia a fost mai greu. De dimineață până spre seară am stat în dureri. La un moment dat am întrebat asistenta când am să nasc. Mi-a răspuns că atunci când simt că nu mai pot, că mor, atunci nasc. Și chiar așa a fost. Încă din spital i se spunea, privind-o, că e mama în miniatură.

Despre ea îmi este mai greu să vorbesc, pentru că...nu știu exact de ce. Pot să spun, parafrazând, că dacă copilul depășește părintele în calități, a fost un părinte bun. La cât de aeriană eram eu la vârsta de  18 ani și cât de înfiptă în realitate și cu picioarele pe pământ este ea...categoric m-a depășit în realizări.

Când a venit vremea să se ceară afară, n-aș fi vrut să o las. Cum venea întrebarea ei, priveam pe pereți luptându-mă să rămân cât mai rațională. Îmi ziceam în gând că și-a facut lecțiile, are note bune, n-am niciun motiv să-mi justific un refuz. Într-o zi m-a întrebat de ce naiba privesc pereții când se cere afară. I-am explicat că este un semn bun, pentru că altfel ași spune direct, NU.

Cu Silvia totul este o provocare, o întrecere de forțe. 

După ce și-a luat cumnățica un apartament în București, am fost în vizită la ea, Vladi mic, avea câteva luni, Silvia și soacra-mea. Am pornit dimineața în parc și n-am mai știut să ne întoarcem Cum se facea de-o caniculă deveneam tot mai agitată. Silvia, avea 4- 4 ani jumătate atunci, îmi  spunea ”Mama, pe aici trebuie.” Eu spuneam continuu ”taci Silvia, trebuie să mă concentrez”.

După ce ne-am învârtit o oră, soarele ne ardea, Vladi avea program de papa-nani și plângea, m-am dat bătută și am i-am dat șansa Silviei să vorbească. În 5 minute am fost acasă.

Și acum mă țin după ea prin București.

În schimb, când eram în vacanță în Croația, mergeam la un restaurant și cumpăram mâncare pentru prânz la pachet. Mergeam pe rând, până când ne-a venit rândul mie și lui Vladimir.

Am pornit în timp, povestind, mergând, povestind...și ne-am oprit pentru că ieșeam din stațiune.

După ce am tot întrebat de n-șpe ori, am ajuns înapoi după 3 ore, iar Silvia nu ne-a mai lăsat niciodată să plecăm după mâncare.

Pe Vladimir l-am născut foarte ușor, am intrat în sala de naștere la ora 4, după masă, mi s-a provocat nașterea, iar la 4 și 20 min, eram deja la a treia contracție și urlam după asistentă să vină că nasc. A venit foarte relaxată spunând să stau liniștită că voi naște seara doar, dar după verificare a început să se precipite că trebuie să merg pe masa de naștere. Ea a luat-o înainte, să pregătească masa, să sune doctorul, iar eu aveam senzația că pierd copilul printre picioare. M-am deplasat singurică în încăperea alăturată, mergând ca un călăreț care nu s-a mai dat jos de 3 zile de pe cal și țineam mâinile între picioare să prind copilul în caz de...

Până m-am lăsat pe spate pe masa de naștere, Vladimir a și apărut pe lume. Sigur, eram pregătită cu numele de Vlad, dar eram contrariată, pe secție mai erau alți 4-5 de Vlad. Așa că atunci când m-au întrebat numele copilului am zis Vlad..imir. Și-apoi am uitat ce-am zis.

Timp de două săptămâni i-am zis : Valentin, Victor și ...copile, băiatul mamei.

Și de atunci Vladimir mă tot ia pe nepregătite.

Când spălam vasele la bucătărie, stătea pe picioarele mele moșmondind o jucărie. Dacă găteam, stătea pe masa de bucătărie. Când aveam treabă, pentru că stătea mai mereu lipit de mine, îl puneam în cărucior, puneam haine colorate la spălat și-l lăsam în fața mașinii de spălat.

Mereu m-am întrebat de unde o fi avâd el latura asta artistică.

Mai încolo, mai mare fiind, Silvia s-a supărat pe el foarte rău și i-a spus că Moș Crăciun nu există.

Șocul a fost foarte mare. Nu a mai vrut să-i scrie scrisori lui Moș Crăciun.  Cum am fost categorică, fără scrisori adresate Moșului, nu vor fi nici cadouri, am reluat procedurile.

A cerut într-un an o orgă. Am fost de acord. Silvia m-a certat, că îi fac toate poftele. Adevărul era că nu văzusem orgă prin magazine și mă gândeam că n-are rost să refuz, apoi v-a alege alceva. Și după ce am decis amândoi că în tot orașul a mai rămas un singur magazin de vizitat, apoi alege alt cadou, am dat de o orgă. N-ar fi fost vorba de Vladi să nu fie așa.

O lună m-a bâzâit zilnic să-i caut profesor de pian. Am așteptat să-i treacă. Nu i-a trecut. Am găsit un profesor de pian. M-a întrebat câți muzicieni avem în familie.

Am arătat spre Vladi și am zis ”ăsta este primul!”. Și au urmat câțiva ani de pian.

Săptămâna asta familia are o nouă șoferiță, Silvia, iar Luni, Vladimir e mai mare. Pasionat de desen, de data asta.

Iar mie mi-e prea dor.