Joaca

Ai aflat cum este să simţi cuvintele pe piele?
Cele frumoase, împletite într-o adiere.
Cele de alint, abia-abia, ca o mângâiere.
Doar pielea păstrează mereu amintirea lor.
Vei şti întotdeauna unde găseşti un A, unde stă răsturnat un B, unde se leagănă, căzut pe spate, un C...
Şi-ai să-ţi plimbi degetele pe tot corpul, să le aduni, să le dai un sens, să găseşti un sens.
Ce mai aştepţi? Citeşte-mă! :)
Îmi intră literele în carne.

De unde să ştim?

De unde ştim că nu suntem într-o călătorie iniţiatică şi mai avem până să ajungem acasă?
Şi-atunci, prieten ne este mai mult drumul de sub picioare...

Poate fi o singura privire 'acasă' ?
Şi dacă m-ai privit o dată, pot eu oare să mă mai opresc?

(Lumea adulţilor, o lume în care ei îşi închipuie.)

În ritm de mambo cu toleranţa şi judecata :)

Cred că atunci când ai ocazia să lucrezi cu oameni îţi dezvolţi destul de multe capacităţi sau pur şi simplu ţi le activezi.

Atunci când ai ocazia să auzi zeci şi sute de poveşti şi 'poveşti' spuse de oameni, începi să priveşti lumea cu alţi ochi.

Dacă am prejudecăţi?

Da, am! Sub limita obişnuită, chiar mult sub ea. De unde ştiu? După cum mă situez eu, la acest capitol, în raport cu ceilalţi din jurul meu. În jurul meu au fost destui. Întotdeauna am lucrat în instituţii mari, cu oameni mulţi.

Al doilea pas, firesc, este emiterea de judecăţi. A judeca este diferit de a cataloga.

De asemenea, a judeca este invers proporţional cu a tolera. Cu cât gradul de toleranţă este mai scăzut, cu atât mai mare e riscul de a judeca.

Atunci când toleranţa mea este scăzută înseamnă că gradul de autocunoaştere este scăzut, implicit gradul de cunoaştere a mediului înconjurător.

Când toleranţa este largă, mă cunosc bine şi cunosc foarte mult din mediul de viaţă.

Este interesant cum, de regulă, cei mai toleranţi oameni sunt cei care au văzut multe la viaţa lor, de obicei partea mai puţin sau deloc seducătoare a vieţii. Suferinţele de tot felul,  şi în general suferinţa, sunt cele care ne sensibilizează, ne ascut simţurile. Dar, totodată şi iubirea de semeni este cea care ne măreşte toleranţa.

Credinţa, educaţia religoasă ne învaţă să nu judecăm spre a nu fi judecaţi, la rândul nostru. Eu nu am întâlnit persoană care să nu se folosească de zicerea bibliei, decât pentru a-şi face scut împotriva unei judecăţi la adresa ei.

De asemenea, cunosc persoane care au fost supuse la diverse procese de judecată din partea celorlalţi, au suferit din caza acestor prejudecăţi şi totuşi, la rândul lor, sunt persoane care judecă mult peste limita normalităţii. Este vorba să fie aceste persoane empatice? Or fi, dar nu foarte tare. Mai degrabă este vorba de agresivitatea care naşte agresivitate.

Mă gândesc la mine, atunci când am judecat, am făcut-o din necunoaşterea problemei, din lene, din nepăsare, din lipsa de empatie. Nu o fi nici asta regulă generală.

Toleranţa este cea care mă face să nu emit judecăţi atunci când un aspect sau o problemă diferă sau nu se pliază normelor, credinţelor mele. Experienţa vieţii şi autocunoaşterea este cea care poate să-mi spună să nu judec, pentru ca Lumea nu e formată numai din Eul meu şi tot ce s-a construit în jurul lui. În caz contrar, rezultă un Eu exacerbat, dar asta e deja altă problemă.

Când am o prejudecată, mă chinui să aflu care este problema mea în ceea ce priveşte prejudecata, iar dacă nu pot demonta raţionamentul, am să consider că e o problemă pe care eu nu o înţeleg, dar n-am să spun că este 'greşit' celălalt.

Dar dacă mi-e lene, sunt superficială, atunci ...judec!

Empatia, iar nu absenţa ei este cea care mă va face să nu judec cu uşurinţă.

...că tot m-am contrat eu cu băieţii şi sper ca ei să nu se supere. Însă, eu când văd cum doi băieţi 'se simte ' bine îmi vine să-mi vâr coada. Şi cum nu-i prima dată şi, cu siguranţă, nici ultima dată, sper ca ei să nu mă judece prea tare şi de mai multe ori :)). Sau măcar s-o facă pe rând.

Închei cu ce le-am zis şi lor: să NU judeci! vine din iubire, înţelepciune, empatie şi toleranţă.

Adică, vă iubesc băieţi.

ăăăă....o mai ştiţi pe asta? Că tot e Vineri seara...mă face să sar din scaun.

Comentariu la Dulceata lui Costel

Sunt anumiti bloggeri care ma provoaca tare prin postarile lor. Existenta lor nu face decat sa-mi aminteasca/dovedeasca nivelul spre maxim al slabiciunii mele. Deci, nu ma pot abtine sa nu comentez, ba mai mult o fac si al naibii de mult cantitativ. Acest lucru ma foarte exaspereaza. Adica, nu ma pot controla? Ma ia gura pe dinainte si-i umplu omului spatiul. De cele mai multe ori dau si trimitere inainte sa vizualizez, apoi rosesc in fata calculatorului.

Eu si doctoru'...(nu Stoica)

Costel este unul dintre povestitorii care imi plac. Cand povesteste el, brusc imi ies de la naftalina intamplari din viata mea.

Intamplarile lui, imi amintesc mereu de alte intamplari. Cu sau fara legatura directa, dar cu oarecare legatura.

Eram la inceputul casniciei, soacra mea este cunoscuta in oras ca fiind un 'capitan terorist', de altfel, cand imi anuntam casatoria prima intrebare era:'da stii cine va fi soacra ta?'.
Nu stiu cum se facea ca desi aveam banii mei, mereu eram incurcata de intrebarile soacrei privind cheltuielile. Intr-una din zile mi-am luat o haina de toamna, ceva mai scumpa. Imi intreb sotul ce sa spun, cat a costat haina, ca vine madam capitan in vizita. :)

El se revolta de intrebarea mea, adica cum, sunt banii mei, ce dau eu socoteala, sa spun exact cat a costat. 

Sa vezi, zmeii de noi.

Soseste madam capitan, indata observa haina si ma intreaba cat a costat. Sa ziceam ca a fost 500 (ca nu mai stiu de acum douaj-de ani). Exact, dar exact in acelasi timp, eu spun ca m-a costat 400, iar zmeul-zmeilor zice 300...' ca la Mageanu era mai scump'.

In legatura cu posibilele fustite sunatoare la aparatul telefon, am stabilit: daca se intampla, eu platesc renta viagera fustitei, cu conditia ca marfa preluata sa nu fie returnata! 

Si dupa atatia ani, cine sa-si mai bata capul?

(era prea mult sa scriu asta la tine, Costel, nu-i asa? :)) )

Life in picture 3

 Mai multe , la Costin Comba .

Gândul zilei

Cândva am crezut că liantul dintre oameni are legătură cu spaţiul în care se află, credeam că dacă te îndepărtezi în spaţiu, legătura se rupe. 

Dar, adevăratele legături nu se rup dintr-o dată, nu de un număr de kilometri.

Acum cred cu detaşare că spaţiul contează, dar nu trebuie să rămâi blocat în el dacă nu-ţi aduce fericire.

Mai cred ca din dragoste înseamnă să poţi lăsa libertate celuilalt în opţiuni, iar doar egoismul din noi ne face în mod fals să credem că 'bine pentru tine' înseamnă aproape de mine. Am înţeles prost că dacă mie mi-e teamă e greşit să sper că celuilalt îi va putea fi bine...departe.

Teama ucide speranţa.

Iubirea înseamnă libertate, încredere în celălalt, speranţă de mai bine.

Deseori ne încurcăm în detalii şi pierdem privirea de ansamblu.

De ce păstrăm atât de aproape în noi îndoiala?

Când aud: 'vreau să plec!' trebuie să am curaj să spun 'te ajut cu ce pot'.

Facem două planuri A şi B. 

Nu ştiu de ce mi-a luat atâta timp...uneori nu e bine să analizezi prea mult.

Mi s-a limpezit privirea.

Când e prea devreme să te desparţi de părinţi? Când e prea târziu? 

Care e momentul cel mai potrivit să alegi între părinţi şi drumul tău?

Câte sunt şansele risipite dacă nu alegi bine?

Fără cuvinte 26 - piece of Melbourne-Poveste din Australia

Călătorie începută de Carmen.

Alţi călători:  Dan , Moşu , Vania, Se-cret , Pandhora, Earthwalker , Cristi , Florentin , Costin Comba , Max Peter , Drstoica , Zodrac , lunapatrata , Mircea V ,  Mircea F , Raul , Digodana , Balantza, Sorin , Angi . Abbibal , Costel , Rareş .