Cândva am crezut că liantul dintre oameni are legătură cu spaţiul în care se află, credeam că dacă te îndepărtezi în spaţiu, legătura se rupe.
Dar, adevăratele legături nu se rup dintr-o dată, nu de un număr de kilometri.
Acum cred cu detaşare că spaţiul contează, dar nu trebuie să rămâi blocat în el dacă nu-ţi aduce fericire.
Mai cred ca din dragoste înseamnă să poţi lăsa libertate celuilalt în opţiuni, iar doar egoismul din noi ne face în mod fals să credem că 'bine pentru tine' înseamnă aproape de mine. Am înţeles prost că dacă mie mi-e teamă e greşit să sper că celuilalt îi va putea fi bine...departe.
Teama ucide speranţa.
Iubirea înseamnă libertate, încredere în celălalt, speranţă de mai bine.
Deseori ne încurcăm în detalii şi pierdem privirea de ansamblu.
De ce păstrăm atât de aproape în noi îndoiala?
Când aud: 'vreau să plec!' trebuie să am curaj să spun 'te ajut cu ce pot'.
Facem două planuri A şi B.
Nu ştiu de ce mi-a luat atâta timp...uneori nu e bine să analizezi prea mult.
Mi s-a limpezit privirea.
Când e prea devreme să te desparţi de părinţi? Când e prea târziu?
Care e momentul cel mai potrivit să alegi între părinţi şi drumul tău?
Câte sunt şansele risipite dacă nu alegi bine?
eu cred asa: sa reusesti in viata nu inseamna sa ai o cariera de succes, bani, casa pe plaja, etc. sa reusesti inseamna sa-ti urmezi drumul, chemarile. sa faci ce vrei, nu ce spun sau fac altii. daca ai ales bine, te vei bucura. daca ai ales rau, vei suporta consecinte. dar ai drumul tu, esti tu, nu copia celui de langa tine.
RăspundețiȘtergerenu prea incurajam pt ca am vrea ca ceilalti sa fie ca noi. si in loc sa-i sprijinim, ii tragem inapoi.
nu e coresct sa ne opunem. toate vin si trec. lumea se schimba, viata merge inainte, nu ne asteapta pe noi sa luam decizii.
Asta e puterea, sa spui rapid Da sau NU si sa fii pregatit sa primesti lovituri sau aplauze
Fiecare are drumul sau in viata. Despartirea de parinti depinde de timpul in care acest drum este comun.
RăspundețiȘtergereSi cred ca ai dreptate, distanta fizica nu rupe legatura. Eu cred ca o legatura nu se rupe niciodata, poate ca doar uneori mai uitam de ceilalti, insa cu prima ocazie legatura isi arata puterea.
anul trecut am fost bolnava când mi-a plecat fiica, la doar 70 km, la Universitate în München. Libertate au ambele fiice, de câtiva ani; nu ni se mai potriveau nici macar orele de masa si nici concedii nu-si mai doreau sa facem împreuna... astea le-am acceptat treptat. Însa ideea ca nu mai doarme sub acoperisul casei în care dorm eu, mi-a creeat panica. N-am avut încoto si am învatat sa-mi linistesc groaza... Anul acesta pleaca si fiica cea mica, tot în caminul studentesc din München. Ce sa mai spun?!
RăspundețiȘtergereTe pup. Noapte buna!
raul rual are dreptate .. si asa este ....e greu de acceptat dar ....
RăspundețiȘtergereRaul,
RăspundețiȘtergereei, asta ar insemna sa fiu eu o mare luzera :))
pai functionam diferit, viata nu e numai on/off, da/nu...nu-i simplu. uneori nu vezi drumul, simti ca trebuie sa faci ceva, aproape simti ca trebuie sa se intample ceva. Si cand ti se arata, orice Cleo :)) sta si analizeaza, iar daca in final are un feeling bun, o sa zica Da. Daca Cleo ramane in ceata, analizeaza si analizeaza si nus e arata nimic, niciun viermisor miscator interior, sta si asteapta un semn mai clar, pentru ca deja se stie ca o decizie luata la presiune sau in pripa, este una proasta.
Am gresit uneori si asta pentru ca nu mi-am ascultat vocea interioara sau in loc sa astept am crezut ca trebuie sa 'imping' eu lucrurile...NTZ! Eroare la pornire, oprire la pornire.
Mno...fiecare cu muzica lui.
Mircea,
RăspundețiȘtergereoh, daca ai sti cand e timpul sa rupi pisica in doua...mai ales cand e vorba de copiii.
Tu cum ai stiut cu al tau? Cand ai intrerupt 'coordonarea'?
Carmen,
RăspundețiȘtergeremda, inteleg ce spui, mie imi va fi la fel de greu si, si mai si...imi lipseste o parte de care tu beneficiezi :) Dar...in viata totul este obisnuinta! Pana la urma trebuie sa intelegem ca sunt spaimele noastre si nu neputinta copilului de a se descurca fara noi. Culmea! Chiar se descurca foarte bine.
Ani draga,
RăspundețiȘtergereare Raul dreptate :) E un tip cu picioarele bine infipte in pamant, genul care arunca o privire si stie ce trebuie rezolvat.
Dar, ce muiere as mai fi eu daca n-as broda putin, daca n-as impleti suferinte de tot felul cu analize elaborate, care mai de care sa alimenteze sau sa distruga temerile :))
Nu trebuie sa stii nimic. Stiu copiii cand e timpul sa-si ia zborul. Apar pur si simplu schimbari in viata lor, deci ei isi urmeaza cursul vietii.
RăspundețiȘtergereTin minte ca la plecarea lui Stefan (cel mare), in gara, el a fost emotionat. Nu atat de despartirea de parinti, ci de schimbarile care urmau sa aiba loc in viata lui.
Dar nu e plecat definitiv, caci vorbim destul de des, ne vedem aproximativ lunar, se bucura ca sunt singurul parinte care fac comentarii pe Facebook (ma bag in grupul lui, deci sunt "unul de-al lor"). Nu stiu cum va fi cand va fi plecat cu anii. Lacramioara a plans de cateva ori cand a plecat el.
Daca e vorba de coordonare, aceasta a fost rupta de mult, cand era prin clasa a sasea. De atunci nu am mai hotarat eu ce sa faca el in viata (in afara de lucrurile marunte gen "spala-ti farfuria dupa ce mananci, nesimtitule!" sau "mai lasa dracului messengerul ala, ca abia te-ai despartit de colegi, ce mai aveti de palavragit?").
Insa am discutat despre deciziile importante si ne-am sfatuit impreuna, cu totii. Lasandu-i libertatea de decizie, a tinut cont de sfaturi.
Nu stiu daca am raspuns la ceea ce te interesa.
Ai raspuns, mersi. Asta am vrut sa stiu! Mai zici tu ca nu ma pricepi pe mine? :))
RăspundețiȘtergere