Gândurile zilei...

Nu poţi sta afară, în 5 minute îţi vâjâie tot capul (nu de alta dar face şi mai mare dezordine). Vorba Silviei, am timp în cele 6 luni de iarnă să găsesc măcar un motiv pentru care să-mi placă iarna.

Oamenii sunt plini de complex-ităţi :D. La serviciu am fost la baie să mă spăl pe mâini (de data asta), iar la doi metri de uşa toaletei întâlnesc o colegă, roşie la faţă, foarte jenată ...Îmi spune că a uitat să-şi ascundă hârtia igienică şi au vazut-o cei doi străini aflaţi pe coridor. M-am uitat ce scrie pe uşa unde tocmai vedeau ce-i doi că intrăm. WC! Mi-a venit să le spun că avem pauza de cafea, dar cine să mă creadă. Oricum habar n-aveau de noi. Oare ce se putea spune despre mine, pentru că nu aveam hârtie igienică la mine...? Aşa-i când ai mintea prea odihnită!

Clar! Este mult mai obositor să te prefaci a fi cine nu eşti, decât să fii tu însăţi. Asta pentru cei care nu trăiesc funcţionând aşa.

Dacă service, atunci Ghiţă ! (foileton de aventuri)

În iarna trecută mi-am dat seama cum "colegul meu de apartament" :) ( ca să-l citez)  m-a păcălit ani la rând. Conduc autoturism de vreo 12 ani. Nu îmi amintesc după câţi ani am auzit că există cauciucuri de iarnă şi cauciucuri de vară. Oricum, sunt detalii. Dar când am aflat l-am întrebat dacă eu am cauciucuri potrivite şi mi-a răspuns că am cauciucuri "patru anotimpuri". :) Buuuun.

Acum doi ani, am schimbat maşina. Cum am primit-o in 15 septembrie şi cum la noi iarna vine repede ,l-am întrebat dacă am cauciucuri corespunzătoare anotimpului ce sta să vină. Mi-a spus ca sunt cauciucuri pentru iarna să fiu liniştită. ( Acum e momentul pentru "Doamne, ce naiva!":))

Mă rog, nu am avut probleme în iarna aceea , ori au nu am circulat foarte mult, ori iarna a fost mai blândă, ori au curaţat prea bine drumurile...din două, numai una.

Vine vara, io cu-minte, întreb:" nu trebuie să le punem pe cele de vară?". Îmi răspunde că sunt bune, să nu-mi bat capul. Mi-am scuturat zulufii şi mi-am zis că el e specialistul.

Ce să-i faci, vremea trece, anotimpurile se schimbă şi vine din nou iarna. Iarna trecută. Frig mult, zapada bătătorită la minus 25-30 de grade cu zilele...patinoar nu altceva...eu cu privirea înainte, maşina lunecând la vale...Pttiiii...ce să fie, domnule...Îi spun mirată că nu înţeleg cum de sunt ca o sanie pe şosea, dacă am cauciucuri de iarnă.

Simplu, pentru că n-am de iarnă, ci de vară.

Acu' dacă posed aceste preţioase informaţii, fată vigilentă cum sunt, iau măsuri de una singură pentru iarna asta.

Cum mi-a expirat garanţia la maşină nu mai sunt obligată să merg la service-ul autorizat aşa că  sun la vechiul meu prieten de la celălalt service (de fapt, e singurul om din service pe care-l cunosc)...domnul Ghiţă.

-Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?

-Ei, cum să nu.

-V-am lipsit? întreb eu râzând...

-Nu!  (Doamne, ce-mi plac tipii ăştia dintr-o bucată )

-Cum? Nici dumneavoastră? Pfff....păi atunci să ne vedem de prietenia noastră din interes...Vine iarna, îmi trebuiesc cauciucuri de iarnă (vedeţi, măi, bărbaţi, cum vorbesc eu ca o profesionistă? mare scofală!) 

-Păi ce mărimi? (Doamne, cum mai ştiu ăştia să înjure...)

-Păi sunt pe mărimi? Pot să vă spun ce maşină am...şi-i spun :D

-Bine, se rezolvă. Când veniţi după ele?

-Păi...ce să fac cu ele? cum se pun alea pe roţi?

-Bine, aduceţi maşina că le rezolv eu cu totul.

-Cât costă 4 cauciucuri? (zâmbeam larg în telefon, speram să mă vadă şi să mă placă...să mai lase la preţ)

-tz lei...dacă nu aţi venit acum două săptămâni...s-au scumpit 40%.

-Aşa de mult???? Haide domnu Ghiţă ...zău dacă nu, păi ce prietenie e asta...

-Hai doamnă...staţi să-l mai întreb pe băiat (şi-aud discuţii bla-bla-bla, la-la -la...nimic special, dar am eu aşa o presimţire că vorbele erau însoţite de semne..n-aud să răspundă băiatul celălalt şi-l aud tot pe el )

-Bine doamnă, hai pentru dumneavoastră cu ntz lei (asta era scumpirea cu aprox 20%)..

-Mai puteţi scădea un pic? Fac la schimb menajul...

-Nu se mai poate doamnă, şi-aşa am scăzut o grămadă, ăsta e un preţ numai pentru dumneavoastră.

Mă rog, ce era să mai zic ...începem politeţurile de încheiere. El:

-Ce mai face soţul?

-Bine, ce să facă şi el.

-Se descurcă?

-Cred că da, ştiţi, nu suntem chiar atât de intimi...(eu râd, el nu, el ţine mereu cu băieţii, misogin domnu Ghiţă).

După ce a rezolvat tot, m-a sfătuit cum să depozitez cauciucurile de vară (şi doar ştiam că există!) şi m-a avertizat să nu mă impacientez, voi auzi un zgomot de la roţi, din cauza cauciucurilor..."că ştiţi doamnă, astea-s de iarnă" (nu zău!) .

Îi mulţumesc pentru avertizare, că doar deja ştiţi că mie totul îmi sună bine la maşină, întotdeauna.

Îmi spune că de-acum mă aşteaptă pe la el, iar eu îmi fac cruce.

Şi când dau să urc în maşină, aflată în parcarea din curte, mă întreabă de la distanţă :"Puteţi să o scoateţi?"

Îl privesc şi-i răspund: "Întotdeauna!".

Mă întreb în gând dacă întrebarea lui a fost maliţioasă sau răspunsul meu...

Nu-mi mai pasă, dau aproape la maxim  When The Saints Go Marching In (Louis Armstrong), şi la cap mândră, dar la buzunar strâmtă, mă întorc spre oraş...

Copiii spun lucrurilor pe nume...(5)

Io, muma, către planeta Vladi :" Pantofii se curaţă înainte de plecare..."
Planeta Vladi: "...păi..."
Silvia : " Lasă-l mamă, el crede că trebuie să-i cureţe numai de Moş Nicolae"

he, he, he...la orice vârstă moşii aştia există (am să povestesc odată cum am trecut peste suferinţele existenţiale în ceea ce-i priveşte pe moşi).

Unde te afli? Pe partea cealaltă.

Am citit pe blogul Klarei Incze un articol "Demenţa-o clementă?". Mi-a plăcut ideea de demenţă ca un act de clemenţă la sfârşitul vieţii. E o idee atractivă şi pe mine personal mă gâdilă numai din punct de vedere literar. Eu mă străduiesc să desfac lucrurile încercând să ajung la miez, la ceea ce nu se vede dar se simte tare. Realitatea!

În realitate demenţa este o boală grea şi complexă.
Demenţa este o afectare progresivă a celulelor nervoase ale creierului care sunt distruse lent. Este afectată memoria de lungă sau scurtă durată. Persoana suferă tulburări ale gândirii abstracte, tulburări de judecată, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat; încapacitate de a face mişcări coordonate din cauza leziunilor pe creier; pierderea sau tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzute, auzite, pipăite, de recunoaştere a obiectelor, a persoanelor; afecţiuni a relaţiilor sociale, a activităţilor de muncă şi altele.
Şi dacă toate astea sună sec, mă gândesc care ar fi transpunerea lor la o persoană dragă. Dacă este într-adevăr o "iertare". Dacă povara conştiinţei dispare în totalitate sau doar parţial. Şi dacă doar parţial, mai este boala asta o clemenţă? Căci cine poate suporta cu fruntea sus şi maximă înţelegere propria degradare.
Şi viaţa funcţionează după regulile bipolarităţii. Ceea ce e luat de pe umerii celui bolnav, respectiv responsabilitatea propriei persoane, judecata, capacitatea de a face lucrurile mărunte, îngrijirea personală, cad pe umerii persoanelor apropiate. Ei înşişi se confruntă cu propriile probleme şi confuzii, îndoiala asumării supravegherii celui bolnav. Mulţi nu înţeleg natura condiţiei bolnavului. Este şi greu să accepţi degradarea, mai ales că se instalează în timp. Trebuie să înţeleagă nevoile şi speranţele de viitor ale acestuia. Iar şi mai greu înţeleg efortul care urmează să-l depună pentru cel bolnav. În realitate se întâmplă un transfer. Unul e "iertat" , altul "impovărat".

Cel bolnav va trece prin stări diferite, halucinaţii, depresie, anxietate, agresiune, tulburări de somn, obsesii. Suicidul în cazul bolnavilor este reprezentat în procent semnificativ. De regulă când îşi conştientizează degradarea.
Să vedem care este viaţa celor bolnavi.
Se mişcă tot mai greu, începând de la simplul ridicat de pe scaun, până la mersul împleticit sau mersul cu bază largită, începând de la ideile delirante (furt-acuză orice persoană din jur de furtul banilor, spre ex,...care se află ori în buzunarul propriu, ori sunt pierduţi din neglijenţă/incapacitate de păstrare a valorilor, ori i-a cheltuit şi nu-şi mai aminteşte; persecuţie -de regulă acuză chiar persoana apropiată care îl îngrijeşte, urmărire, infidelitate, abandonare, delir), halucinaţii şi iluzii patologice, depresie, hipomanie, apatie. Pe lângă tulburările de somn mai sunt şi cele alimentare- uită că a mâncat şi în decurs de 3-4 ore, în cursul serii, ia cina de 5 ori cu aceleaşi cantităţi. Sau în faţa medicului declară că nu mănâncă nici carne, nici legume, nici fructe, ci salată din frunze de păpădii şi lobodă. Bolnavul hoinăreşte până îl răzbeşte foamea şi din fericire încă îşi aminteşte adresa de domiciliu şi se întoarce. De multe ori persoanele apropiate se panichează pentru că trec orele iar bolnavul ,,,ia-l de unde nu-i. Se recurg la strategii, în cazul fericit în care el îşi recunoaşte boala acceptă să poarte asupra lui adresa şi numere de telefon. Este mai greu când bolnavul nu-şi recunoaşte boala...şi-aici familia trebuie să fie inventivă. Posibil când nu hoinăreşte să aibă stări de lentoare psihomotorie, poate sta în pat chiar şi zile. Manifestă de multe ori stări de agresiune verbală şi/sau fizică, de regulă cu cei apropiaţi, fie ei adulţi sau copii. De multe ori cuvinte grele.

După cum am spus, apropiaţii se aleg cu starile de nelinişte, angoasele, agresiunile şi restul tulburărilor. Gradul de frustrare are cote alarmante de cele mai multe ori.
Of!
Apropiaţii suferă învers proporţional cu nivelul de înţelegere şi acceptare al acestei boli.
Nu înţeleg cum tatăl/bunicul nu-i recunoaşte, cum ajung să se certe cu el pentru a face un duş, pentru faptul că poartă pijamaua pe care a uitat-o în baie o persoană de sex feminin... nu înţeleg cum atunci când pleacă undeva cu el trebuie să ai o grijă mult mai mare decât gija pentru un copil de 3 ani, cum nu pot să-şi întoarcă privirea de la bolnav când se afliă în locuri aglomerate...pentru că îl pierd...sau el se pierde. Cu cât locul e mai străin şi mai aglomerat cu atât bolnavul e mai dezorientat.
Nu înţeleg cum ajung să trebuiască să-şi caute bolnavul 2-3 ore pentru că au "păcătuit" întorcând capul spre proprii copii.
Mai rău, persoana care îl îngrijeşte poate avea propriile boli, iar grija pentru un bolnav de demenţă este solicitantă, stresantă, dar rămâne o datorie.
Am văzut cazuri când au fost în excursie, un loc mai aglomerat, bolnavul la câţiva metri, iar cel care îl îngrijea se afla în starea de a nu se mai putea bucura de excursie, era cu ochii numai pe cel bolnav...cu ochii pironiţi îl auzi că spune:"uite cum stă acolo, ca o boanghină...acum dacă aş avea o puşcă şi-aş trage nimeni n-ar şti cine l-a împuşcat"...Mda.

Sau te duci în grup la ...ştrand. Acasă i s-a spus bolnavului să-şi pună slip de baie...iar când se dezbracă constaţi că şi-a luat doar ...o altă pereche de chiloţi. Bărbăteşti. Cu despicătură în faţă. Se vede tot din lateral. Şi trebuie să îl convingi că nu e slip de baie. Sfârşeşti să o laşi baltă. Lumea vă priveşte. Îl laşi, renunţi. Îl vezi în depărtare cum umblă haotic printre oameni...a uitat unde este pătura. I se face foame sau poftă de ce vede prin coşurile cu de-ale gurii ,ale altora. Nu are o problemă să se servească. Apropiaţii mereu trebuind să se scuze. Să îl scuze. Apoi faci pace între el şi copilul de 2 ani pentru o prăjitură, pentru un fruct.
Şi mai rău este când vine cu "lucrurile lui" din containerul de gunoi. Dacă nu verifici permanent îţi umple casa.

La ultima întâlnire cu colegii din liceu o colegă povestea cum şi-a petrecut ultimii 10 ani îngrijindu-şi tatăl bolnav de Alzheimer. Inversase ziua cu noaptea, noapte el voia să umble ea trebuia să doarmă căci mergea la serviciu. Ne-a arătat vânătăile de pe braţe. Noaptea tatăl ei umbla sau cădea din pat, iar când voia să-l ridice n-o recunoştea şi se credea atacat...aşa că se apara. Regretul colegei a fost cel de a nu fi avut şansa să schimbe scutecele unui copil, dar a trebuit să le schimbe tatălui.

Demenţa e o boală tristă! Extrem de tristă.
Sacii sunt lăsaţi nu jos, ci pe umerii altcuiva.

Obsesie (2)

"... infinity’s a great place to start.
Time is irrelevant, it’s not linear "

Unul din motivele pentru care-mi canta in urechi Bono.
Nu e frumos, interesant? Nu ramai pe ganduri?

Gandul zilei

M-am trezit in minte cu doua ganduri (atatea am constientizat, mai corect spus).

In primul rand trebuie sa redefinesc "trebuie" in viata mea. Ca sa regasec bucuria in lucrurile marunte, in rutina. pffff.....

M-am trezit cantand in minte melodia "(u2) moment of surrender". Ieri "(u2) no line on the horizon"...Hmmmm...mai bine decat ciripit de pasarele :)

Ce înseamnă să fii mamă?

În ziua trecută vorbeam la telefon cu o prietenă. Ştiţi prietenele alea venite din prieteniile de când lumea şi pământul, prieteniile alea care arată ca o haină ruptă de uzată ce e, dar de care nu vrei să te scapi. Ei bine, în prieteniile astea discuţi tot Şi suflet şi job şi marmeladă şi ... copiii.
Discutam noi despre o întâmplare cu băiatul ei. Mă trezesc că mă întreabă "da' chiar, ce înseamnă să fii mamă?". Pe moment i-am răspuns că e complex răspunsul şi nu face să-l "fuşereşti" la telefon. Dacă mă gândesc bine acum, nu ştiu dacă de fapt nu "m-am scos", acum că stau pe loc şi nu ştiu bine să explic ce înseamnă să fii mamă. Dar ce-o fi însemnând să fii mamă bună?

Vorba unui mare artist in viata, citit prin bloguri (nu spui cine), nu ştiu alţii cum sunt dar eu ...pot să mă gândesc cum sunt eu...eu ca mamă.
Curat imprefectă. Nu, nu, nici chiar aşa, cum ar fi că nu mă pricep dar ce bine ştiu să critic, ci aşa..încercând să fac cât mai bine şi uneori ieşind prost.
Se spune că devii cu adevărat un bun părinte abia după al treilea copil, că abia după al treilea scapi de toate inhibiţiile, complexele, capriciile şi încrâncenare şi laşi doar să curgă lucrurile sau iubirea în voie.
Eu totuşi m-am oprit la doi copii. Am să-i cred pe cuvânt pe teoreticieni.
Dar pot spune că dacă la primul copil eram superstresată, la al doilea m-a izbit relaxul...dacă la primul copil îi ascultam ritmul respiraţiei în somn, la al doilea mi s-a intamplat să intru în cameră, să lucrez la dulapul cu haine ...şi să mă sperii de respiraţia lui. Uitasem că doarme în cameră.
Dar nu am uitat să-i iubesc. Părerea mea este că e total eronat ce se spune: "nu-l alinta, nu-l tine in brate, nu-l pupa....". Eu i-am iubit. Şi i-am certat când au greşit. Şi am fost blândă, dar şi aspră când a trebuit. Am fost şi mamă, de multe ori şi tată. I-am cărat în spate, în braţe, când şi cum am putut. Silviei i-am citit mult, lui Vladi nu prea. Silvia se orientează inclusiv 3D, eu şi Vladi trebuie să întoarcem harta pe direcţia de sens şi abia de pricepem. Copiii aud de la mine "numai proştii se plictisesc" şi "urăşte-mă acum şi mulţumeşte-mi mai târziu". Trag de ei şi trebuie să menţină ritmul alert.
Cu toate astea ne îmbrăţişăm zilnic, pupici zilnic...chiar dacă îmi pierd răbdarea la matematică cu Vladi.
Când putem, călătorim. Suntem înnebuniţi după asta. Şi pentru că nu sunt o mamă singură dar merg foarte mult numai în trei, ei sunt recunoscători. Copiii mulţumesc pentru tot, fie că-i duc la muzeu, fie că-i duc pe deal, fie că-i duc în altă ţară, fie că-i duc la îngheţată. Eu nu i-am obligat.
Şi când greşim, ne iertăm unii pe alţii.
Uneori le-am sărutat hinuţele de drag, de multe ori am plâns de dorul lor. Nu mă împac când lipsesc mai mult de două zile.
Îi învăţ să se descurce singuri, în rolul lor.
Cineva drag mi-a spus că nu ne creştem copiii pentru noi, ci pentru ei.
Nu ştiu ce înseamnă să fii mamă bună.
Mă trezesc la 5 dimineaţa, mă culc la 12 noaptea. Acum că sunt mari, am şi ceva timp liber. Azi am scăpat la 9 jumate seara. Am ajutat Copilu la chimie. Şi la română. Şi am vorbit puţin. Am râs cu Silvia puţin.
Cum trebuie să fie o mamă bună?
Eu cred că trebuie să fie ACOLO. Pur şi simplu.
Iar dacă vin înainte de culcare şi se lipesc de mine...înseamnă că ceva fac şi bine.


:)

Copiii spun lucrurilor pe nume...(4)

Copilu':
"Pedofilia este o boala? Despre homosexualitate la inceput se spunea ca ar fi o boala, iar acum se spune ca nu este. Daca nici pedofilia nu este boala?"

Muguri de iubire ?!

După ce am trecut prin etapele întrebărilor despre iubire şi mai ales despre sex, iată că începe etapa experimentărilor.
:) Copilu. Nu eu.

Peste câteva luni împlineşte 14 ani. Observ firişoare fine dar tot mai evidente la mustăcioară.Lui nu-i plac. Observ mici schimbări în comportament, mai o întârziere, mai o lipsă de elan la învăţat...îmi zic, hai că e normal. Sunt cu ochii pe el. Dar când se grăbeşte să ajungă la calculator, repezit să-şi deschidă messengerul...încep să mă scarpin gânditoare...Copilu nu stă pe messenger. Il vezi maxim de două ori pe an făcând asta şi-atunci deschide şi închide...nici în mail nu se uită. Copilu e genul care trebuie împins afară din casă. Îl şi împing. Îi spun să stea afară un timp anume...apoi dacă se întâlneşte cu alţii uită să mai vină. În timpul şcolii "ieşitul" se întâmplă numai cu rost, la orele de pian, la taekwondo. În week-end, da.
Şi vine într-o sâmbătă, de-afară, într-un suflet să ceară bani pentru clatite.În oraş. Cu nişte băieţi.
"Îţi dau şi de suc", eu de colo.
"Nu-mi da că punem banii la un loc şi ne ajung pentru o clatită şi suc. Au şi ELE bani",Copilu.
"Pai care ELE, n-ai zis "nişte băieţi"?", eu de colo.
"Shhhhhtttt...",Copilu. (să n-audă tata).
În fine...nu-l reţin. Aflu eu mai târziu.
Apoi au urmat proiecte pentru şcoală făcute cu colega Paula şi încă o colegă (pentru a distrage atenţia), apoi plimbări cu Paula, apoi pe bicicletă cu colega Paula, apoi iar la noi Paula, apoi el la Paula, apoi nişte minciunele şi lipsit de la ora de pian o dată, apoi încă o dată (timp petrecut cu o colega...aţi ghicit, Paula), apoi pedeapsa, nu e respectat programul nu mai există nici altceva.Îl pedepsesc până în week-end...totuşi. Multe telefoane. Mai închid ochii când deschide mess-ul. Are liber duminică. Apoi urmează excursia cu clasa la Sibiu.
Când se întoarce ne face semn mie şi Silviei să mergem în cameră. Discuţii în secret. O mamă ştie că în general acestea sunt dicuţii cu probleme.
"Paula este o proasta!"...Copilu.
Şi povesteşte cum i-a cumpărat un colier şi în prima seară i l-a dăruit şi a întrebat-o dacă vrea să fie prietena lui. Cum ea a luat colierul în timp ce-i spunea "Mă simt jenată să accept cadoul tău pentru că am prieten, este Liviu" (Liviu? cocălarul clasei? mincinosul?cel care fumează din clasa a IV-a? cel care a baut la petrecerea unui coleg din vinul furat de la masa adulţilor?) .
Copilu i-a zis să facă ce vrea cu colierul, lui nu-i trebuie. Şi n-a mai vorbit cu ea niciodată.
Privirile mele se întâlnesc cu ale Silviei, nu înţelegem nimic, în ultimele săptămâni, când nu au fost împreună, au vorbit ba pe mess, ba la telefon. Când apar Livii aştia?
Ce trebuie să-l învăţ pe Copilu? Că fetele se iau pe sus?
Îi spun doar că amândoi sunt copii, amândoi trebuie să înveţe cum se construiesc prieteniile, îi spun că el nu a greşit nimic, îi spun că atunci când începe să-i placă o fată s-o întrebe direct dacă are prieten, îi spun să scoată cadoul din buzunar numai când aude un "da", îi spun că el e un băiat frumos şi deştept şi vine ea vremea când fetele vor alerga după el, dar el trebuie să ştie că este deosebit. Nici nu se compară cu Liviu. Paula are şi ea de învăţat să cunoască omul dincolo de gelul din păr.

Şi iată cum de mici fetele îi preferă pe cei care nu dau doi bani pe ele.
Ce să-i mai spun?

Dorinta

Imi doresc atat de mult sa-mi schimb profesia!
De 4 ani ma pregatesc pentru asta.
Acum cand am toate armele, ma impiedic de niste chestii de neimaginat, minore, invizibile. Cand nu reusesc ceva imi spun mereu ca nu e buna metooda...si tot incerc. Nu s-a intamplat sa nu-i dau de capat. Si-acum...parca sunt in lanturi.
Visez noaptea, cum fac lucruri noi, cum reusesc, cum stiu incotro s-o apuc...
Cand ma trezesc e greu, constat ca mi s-a terminat galeata cu idei.
Numar pe degete conditiile, le bifez...si totusi nu merge!

Si-o iau spre scarbiciu. Fara chef, fata motivatie, ma duc de parca m-as intoarce.

Sper la noapte sa visez drumul bun...sa ma trezesc transpirata si sa zic:
"Rhett !"(Butler)
:)

Copiii spun lucrurilor pe nume...(3)

Coboram cu Copilu' Vladi dealul Şumuleului...spre seara. La poalele dealului se află Catedrala catolică...se auzea slujba de seară, "Tatăl nostru..." cântat cum îl cântă ei în tonalitate joasă...

"Am auzit asta şi la radio...mă îngrozeşte" îmi spune Copilu'.
"De ce? Este Tatăl nostru..." încerc să-l liniştesc, şi-i privesc faţa cu umbre.

"Sună de parcă ar fi incantaţii...pentru spirite...sau pentru blesteme".
"Vezi tu Vlădică, se pare ca religiile folosesc tonalităţi aparte...catolicii folosesc tonalităţi joase, liniare aproape, ortodocşii cântă mai diferit "Tatăl nostru", folosesc şi note înalte...iar în America comunităţile creştine de negri au gospel-ul".

"Cred că mi-ar plăcea gospel"...îmi spune Copilu zâmbind cu toată faţa.

Apoi ne-am apucat de mimat mişcările văzute la televizor, în filmele americane, când se cânta gospel. Ne-am veselit. Credinţa e bucurie! Sau ar trebui să fie...

...şi mi-e tare drag Copilu'!

Dupa bloGuri suntem noi care te facem pe tine

De câteva zile mă plimb printre bloguri să înţeleg cât mai bine ce înseamnă un blog şi să înţeleg cum şi cine sunt bloggerii. Ambiţioase şi pretenţioase dorinţe.
Presupun că blogurile sunt locurile unde fiecare îşi satisface o nevoie. Nevoia de exprimare altfel, de exprimare a interiorului, de afirmare, de a primi atenţie, de a lega prietenii, nevoia de refugiu din cotidian şi crearea unei lumi imaginare, nevoia de comunicare, nevoia de a împărtăşi, nevoia de refulare a lumii copleşitoare în care ne ducem viaţa în realitate şi câte alte motive.
Odată blogul creat intervine comunicarea. Felul de a comunica vorbeşte fără echivoc despre noi, structura noastră, personalitatea noastră şi scoate la iveală angoasele.

Am pornit în "periplu" folosindu-mă de listele cu bloguri preferate, de pe blogurile celor apropiaţi mie (virtual şi sufleteşte). Dintre cei faţă de care am aplecare, cei din lista mea, recunosc că nu cunosc pe nimeni în realitate. Totuşi cu unii dintre ei mă ştiu de la forumul unde mi-am dus veacul înainte de blog.

Una din calităţile mele este deschiderea, iar verbul care mă caracterizează acum ar fi " a simţi". Cu aceste arme am citit prin bloguri. Am să încerc să-mi explic de ce înjură unii pe bloguri, ce ascund unii care cred că le ştiu pe toate. Căci dacă suntem diferiţi, totuşi trebuie să trăim împreună.

Ce să fie comunicarea decât un mod de exprimare a ideilor şi până la urmă a nevoilor. Aceste nevoi scot omul din starea lui şi permit construirea lumii şi a sinelui.
Incapacitatea individului de a-şi satisface nevoile, în cadrul mediului său socio-cultural, conduce la frustrare, violenţă şi conflict.
Lumea de astăzi aproape că este condusă de violenţă, multă violenţă verbală cu origine în stimă de sine scăzută, cu deficit fundamental de afecţiune, de aplecare asupra celuilalt. Individul rămâne preocupat de consum, eficienţă şi alte aspecte exterioare, în detrimentul confortului interior.
Cât lăsăm să se vada din ceea ce suntem, cât din ceea ce suntem este supus controlului mai mult sau mi puţin riguros, cât ne străduim să ajungem la o comunicare nonviolentă, câţi dintre noi se supun reevaluarii propriilor nevoi, frustrări şi agresivitate acumulate, devin aspecte care ne afectează modul de comunicare. După câtă violenţă verbală întâlnim cred că avem, implicit, răspunsul. Nu mulţi se preocupă de analiza deficitului de afecţiune, nu mulţi se opresc/realizează importanţa :)

Ce ştim cu certitudine este că puterea produce putere, agresiunea determina agresiune, iar afecţiunea şi compasiunea ne schimbă.
Dar...capabil de această răsturnare (acţionarea cu afecţiune şi compasiune faţă de exercitarea puterii sau agresiunea) este cel care se respectă, se iubeşte suficient pentru ca să nu se simtă personal atacat de reacţia celuilalt la frustrare.
Devine interesant să observi cum reacţionează lumea la violenţă sau cum gestionează violenţa altora. Felul în care actionăm si reacţionăm împotriva violenţei să fie o măsura a deficitului nostru de afecţiune? (da, ştiu!, ştiu cum sună).

Dacă ajungem la a comunica cu noi înşine fără violenţă, dacă ne-am accepta aşa cum suntem am putea începe să ne iubim. Ca să ne iubim trebuie să nu mai presăm interiorul cu trebuie...să fac, să fiu aşa, să corspund cuiva... Calea spre compasiune o găsim atunci când nu trebuie să compensăm niciun deficit de sine, suntem bine, ne "simtem bine" cu noi înşine. Nu ne mai învinovăţim şi nu ne mai raportăm la nevoile altora, prin comparare, clasificare etc-toate generatoare de conflict. Conflictul se naşte din nesatisfacerea trebuinţei, care conduce la frustrare. Frustrarea este sursa agresiunii prin judecăţi de tot felul.

Pe de altă parte, judecarea celuilalt este întotdeauna o formă de evitare a rezolvării problemelor în fluxul afectiv personal şi de exprimarea mijlocită a nevoilor nesatisfăcute.

Pentru a dezamorsa potenţialul agresiv cu care ne raportăm la celălalt trebuie realizată separarea dintre simţire, observaţie şi credinţă. Este important să ştim ce simţim şi nu cum credem că suntem pentru că simţim un anumit lucru. Exprimarea trăirilor şi sentimentelor este importantă, şi autodezvăluirea eu cred că nu este dăunătoare, pentru că vorbim despre noi nu despre ceea ce credem sau vrem să fim. Autodezvăluirea este un exerciţiu de contact cu sine.

În ciuda a tot ce ştim despre comunicare, chiar dacă reuşim să practicăm comunicarea nonviolentă ea nu ne fereşte întotdeauna de violenţă, întrucât interlocutorul este mult prea înglobat în propria frustrare şi continuă cu propriile revendicări, fără a ne asculta mesajul. Suferinţa şi frustrarea produc incapacitatea de a asculta şi câţi dintre noi nu ne-am trezit urlându-ne poziţia faţă de o problemă fără putinţă de a asculta urletele celuilalt. Cu cât urlăm mai tare, cu cât ne certăm mai tare cu atât mai puţin auzim.

În concluzie, individul care este frustrat şi furios nu simte decât nevoia de a se descărca şi de a pedepsi. Soluţia ar fi să menţinem mesajul nonviolent până când se produce descărcarea, iar interlocutorul re (capătă) capacitatea de a asculta. Mă rog, pentru cine poate. Şi nici nu cred că ceilalţi trebuie să rezolve problemele celor care înjură pe la commenturi.
De asemenea, cred că dacă ne deranjează în măsura în care ajung să ne perturbe din demersul nostru (cei care înjură) avem şi noi o temă de gândire. De ce ne supără atât de tare? Iar "atât de tare" înseamnă că am abandonat slalomul printre ideile prezentate şi ne oprim întrerupând fluxul de energie creativă spre cineva distructiv. Pentru că dintr-o replică, două la comment, răspunzănd cu agresivitate...nu facem decât să producem şi să provocăm o agresivitate crescută.

Mi-ar plăcea să putem face la fel ca la înot (sau la patinaj?), sa tăiem notele extreme (cea mai mare notă şi cea mai mică) pentru a obţine valoarea reală a unui exerciţiu.

Cei care înjură există, cei care cred că reinventează roata trâmbiţând că practică o "gândire arogantă" ;))-la asta am râs binişor şi cei care folosesc ocaua lor găurită arogându-şi dreptul de a judeca pe oricine, există...

Eu mă străduiesc, cândva am fost şi eu aşa, am reacţionat. Apoi mi-am dozat energiile într-un mod mai înţelept, mi-am ales bătăliile, mi-am ales războaiele.
(Şi mi-a plăcut Vania cum trece peste înjurăturile altora...:)) )


"Daca omul nu merge in acelasi ritm cu camarazii sai, probabil ca aude un alt tobosar. Lasati-l sa mearga in ritmul muzicii pe care o aude, oricat de mult s-ar indeparta."

Io-n scuba...2

Mă gândesc că nu aţi râs cu mine de mine pentru că nu v-am aratat ce înseamnă relax la scuba ....
io n-am putut...dar coooopiiiiii ohooooo

Cerul poate fi si roz

Banc

La magazinul din cartier...

Io: "buna seara, aveti mustar Bunica?

Vanzatoarea:" nu, avem numai mustar Crenvustila".

Io: "...aaaa, bun si ala pentru maioneza, dati-mi un mustar".

Vanzatoarea: " de care doriti?"

Io:"(clipesc des, ma uit la vanzatoare si-mi dau seama ca vorbeste serios) cu voce sovaitoare cer: un mustar Crenvustila".

:D

Singuri pe ultimul drum

Încep să cred că frecvenţa cu care încep de la o vreme să merg la înmormântări îmi arată că nu mai sunt tinerică, biologic vorbind. Probabil este timpul să-mi fac şi garderobă pentru asemenea eveniment, aşa cum auzeam pe la altele mai mari :"trebuie să-mi iau un palton negru pentru înmormântări".
În fine, azi am fost la înmormântarea bunicului colegei de birou. 103 ani ! Se pare că atunci când mori la 103 ani lumea este atât de plictisită de tine şi viaţa ta lungă încât nici nu mai vorbesc despre tine când te conduc pe ultimul drum.
Cum a fost o înmormântare catolică oficiată în limba maghiară mintea îmi mai fugea prin vecini...lângă mine persoanele se bucură ca s-au revăzut, actualizează informaţiile despre familii, altele descriu nepoţii (asemănări esenţiale la nivelul urechilor, păi cum, să nu semene nepotul cu bunica?), iar lângă mine doi bătrânei discută în şoaptă:"...a fost un nemernic..." (nu ştiu dacă e vorba despre mort sau despre altul care a murit).
Eu însămi admir peisajul şi mă gândesc că am noroc de vreme caldă. Mă mai bucur că este înmormântare catolică ceea ce înseamnă că durează mai puţin. Uneori mă întorc la predica ce se aude prin difuzor, mă rog odată cu preotul şi-mi traduc în gând rugăciunea...după un timp soarele care-mi bate în spate mă toropeşte şi nu mă mai obosesc, mă rog în gând cu restul lumii, în maghiară.
Mă urc în maşină puţin obosită şi toropită de soare, sunt totuşi 6 grade.

În ultimul an din cauza unor probleme de sănătate memoria mi-a fost afectată. Mă bucur de orice amintire sau cuvinte ce îmi revin în minte...
O altă înmormântare...murise mama unei colege, cu ani în urmă. Ne-am dus toţi "în păr", de data asta o slujbă ortodoxă. Preotul se străduieşte să-şi adapteze predica şi-o ancorează cât mai mult în realitatea zilelor noastre. Astfel, auzim cum "sufletul părăseşte corpul precum discheta scoasă dintr-un calculator", cum biata decedată având în timpul vieţii meseria de frizeriţă (tundereasa de la bărbaţi) , meserie ce încet şi sigur a fost asociată de către preot cu cea de cosmeticiană, apoi de aici până la cosmos numai un pas şi din cosmos direct în Rai...Dacă la început ne uitam pieziş unii la alţii să ne menţinem sobrii, de aici s-a rupt firul...aşa că în spatele meu aud numai râsete infundate. Eu în primul rând, mă străduiesc să rămân întristată.
Dar greu tare, pentru că ce a fost mai rău abia a urmat. În spatele meu, un coleg (pictor în timpul liber, dar cu acte în regulă, cu expoziţii organizate etc, un om extrem de tăcut şi ciudat) începe comentariu asupra unei tipe întârziate la eveniment... "uite şi la asta cum arată, cum vine îmbrăcată în halul ăsta...brrr, păi asta nu i-ar trebui nici unui negru care a stat 25 de ani în puscărie şi de-atunci n-a mai văzut femeie..." şi tot aşa până ne-am transformat într-un grup vesel, dar fără bun simţ.

Să fiu sinceră, dacă mă gandesc mai bine, înmormântările la care am participat cu sufletul au fost cele la care cel petrecut îmi era rudă şi am fost prezentă (acolo cu mintea) la cele unde nu am cunoscut pe nimeni .
Parcă mi-e un pic ruşine...dar nu chiar aşa de tare. E greu să rămâi pătruns dacă mortul nu-ţi aparţine.
...şi cum mortul nu ne mai aude...