miercuri, 29 decembrie 2010
Aşteptând să treacă timpul
Şi ca să nu ziceţi un comentariu răutăcios despre cei ce lucrează la stat, am să vă povestesc despre colega de serviciu a colegului de apartament, ambii lucrănd la o firmă româno-ungară.
Klari e descrisă de soţul meu ca fiind colega ce vine zi de zi la serviciu cu cea mai mare scârbă. Nu se ştie cu precizie care e problema ei, dar când este întrebată ce mai face, cum o mai duce, răspunde invariabil:
- Aştept ora 4.
Dacă este o zi de Luni, răspunde:
- Aştept ziua de Vineri, ora 4.
Răspunde fără să-şi ascundă grimasele de extremă greaţă de pe chip.
Sigur, întrebarea cea mai plăcută şi frecvent pusă de colegi este :
- Ce mai faci, Klari ?
Iar în zi de Luni, soţul meu mai variază cu urarea:
- Îţi doresc un sfârşit de săptămână plăcut!
Desigur, răspunsul este pe măsură:
- Du-te dracului!
O trimitere însoţită şi de o figură expresivă, fără echivoc.
luni, 27 decembrie 2010
Mesaje de Crăciun
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Gândul zilei
luni, 20 decembrie 2010
Corpul meu de ciucan, pe post de termometru
joi, 16 decembrie 2010
Gandul zilei
Am crezut că din cauza frigului, dar am constatat că privind înainte nu mi-e şi mai frig.
O fi forţa gravitaţională de vină ?!
marți, 14 decembrie 2010
Universul e mic când o Ea şi un El trebuie să se cunoască
Caro Emerald-That man
luni, 13 decembrie 2010
Crăciunul Barbie
Am căutat după cărţi, după canapele, după. tablouri, după..Zilele trecute ne-am amintit de păpuşă. Veşnica întrebare " ce s-o fi ales cu ea?". Mă întreb cu Silvia dacă nu o fi după dulap, singurul corp care nu a fost tras de la loc în căutări, pe considerentul că păpuşa nu ar fi încăput în spaţiul rămas până la perete.
Silvia a concluzionat retoric: "o s-o găsim cândva, probabil mai bătrână cu 10 ani". Iar Vladi a completat , remarcând, că spre noroc "păpuşul" Barbie a rămas, că mai făcau şi copii pe după dulap.(hmmmm...dacă găsesc ajutor am să mişc de data asta şi dulapul) .
Vladi mă ajută întotdeauna la prăjituri, iar Silvia la mâncare.
Ştiţi ce am eu sub brad? Bucuria de pe feţele copiilor.
miercuri, 8 decembrie 2010
Lecţie cu cireşe (la fel de bine poate fi cu orice altceva)
Uită de tac-su, uită de ulei, iar pentru bănuţii din pumn îi făcu ţăranul un ditamai cornetul, de curgeau cireşele pe-afară.
duminică, 5 decembrie 2010
Suflet pereche
In relatia cu sufletul pereche exista libertate, lipsa sentimentului de posesiune, multa toleranta si daruire de sine. Exista sprijin reciproc si intimitate care-ti da privilegiul sa fi tu insati/insuti fara teama de a fi respins, dar ai o stare de bine, imposibil de exprimat in cuvinte. Atingerea si dragostea fizica da un sentiment extraordinar de implinire, in trup si spirit.
A te plimba cu sufletul pereche de mana este ca si cum te-ai plimba si nu ar mai fi nimeni pe Pamant. Sufletele pereche arata bine impreuna, sunt frumoase si toti ii privesc fara sa poata spune de ce. Sufletele pereche se intalnesc in esenta lor si emana fericire.
Sufletele pereche simt, se simt, traiesc unul in altul si totusi separat.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Când s-o-mpărţât no-ro-cul...
Poveste
miercuri, 1 decembrie 2010
Decembrie!...1 Decembrie...!
marți, 30 noiembrie 2010
Gândurile zilei...
joi, 25 noiembrie 2010
Dacă service, atunci Ghiţă ! (foileton de aventuri)
Acu' dacă posed aceste preţioase informaţii, fată vigilentă cum sunt, iau măsuri de una singură pentru iarna asta.
marți, 23 noiembrie 2010
Copiii spun lucrurilor pe nume...(5)
Planeta Vladi: "...păi..."
Silvia : " Lasă-l mamă, el crede că trebuie să-i cureţe numai de Moş Nicolae"
he, he, he...la orice vârstă moşii aştia există (am să povestesc odată cum am trecut peste suferinţele existenţiale în ceea ce-i priveşte pe moşi).
vineri, 19 noiembrie 2010
Unde te afli? Pe partea cealaltă.
În realitate demenţa este o boală grea şi complexă.
Demenţa este o afectare progresivă a celulelor nervoase ale creierului care sunt distruse lent. Este afectată memoria de lungă sau scurtă durată. Persoana suferă tulburări ale gândirii abstracte, tulburări de judecată, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat; încapacitate de a face mişcări coordonate din cauza leziunilor pe creier; pierderea sau tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzute, auzite, pipăite, de recunoaştere a obiectelor, a persoanelor; afecţiuni a relaţiilor sociale, a activităţilor de muncă şi altele.
Şi dacă toate astea sună sec, mă gândesc care ar fi transpunerea lor la o persoană dragă. Dacă este într-adevăr o "iertare". Dacă povara conştiinţei dispare în totalitate sau doar parţial. Şi dacă doar parţial, mai este boala asta o clemenţă? Căci cine poate suporta cu fruntea sus şi maximă înţelegere propria degradare.
Şi viaţa funcţionează după regulile bipolarităţii. Ceea ce e luat de pe umerii celui bolnav, respectiv responsabilitatea propriei persoane, judecata, capacitatea de a face lucrurile mărunte, îngrijirea personală, cad pe umerii persoanelor apropiate. Ei înşişi se confruntă cu propriile probleme şi confuzii, îndoiala asumării supravegherii celui bolnav. Mulţi nu înţeleg natura condiţiei bolnavului. Este şi greu să accepţi degradarea, mai ales că se instalează în timp. Trebuie să înţeleagă nevoile şi speranţele de viitor ale acestuia. Iar şi mai greu înţeleg efortul care urmează să-l depună pentru cel bolnav. În realitate se întâmplă un transfer. Unul e "iertat" , altul "impovărat".
Cel bolnav va trece prin stări diferite, halucinaţii, depresie, anxietate, agresiune, tulburări de somn, obsesii. Suicidul în cazul bolnavilor este reprezentat în procent semnificativ. De regulă când îşi conştientizează degradarea.
Să vedem care este viaţa celor bolnavi.
Se mişcă tot mai greu, începând de la simplul ridicat de pe scaun, până la mersul împleticit sau mersul cu bază largită, începând de la ideile delirante (furt-acuză orice persoană din jur de furtul banilor, spre ex,...care se află ori în buzunarul propriu, ori sunt pierduţi din neglijenţă/incapacitate de păstrare a valorilor, ori i-a cheltuit şi nu-şi mai aminteşte; persecuţie -de regulă acuză chiar persoana apropiată care îl îngrijeşte, urmărire, infidelitate, abandonare, delir), halucinaţii şi iluzii patologice, depresie, hipomanie, apatie. Pe lângă tulburările de somn mai sunt şi cele alimentare- uită că a mâncat şi în decurs de 3-4 ore, în cursul serii, ia cina de 5 ori cu aceleaşi cantităţi. Sau în faţa medicului declară că nu mănâncă nici carne, nici legume, nici fructe, ci salată din frunze de păpădii şi lobodă. Bolnavul hoinăreşte până îl răzbeşte foamea şi din fericire încă îşi aminteşte adresa de domiciliu şi se întoarce. De multe ori persoanele apropiate se panichează pentru că trec orele iar bolnavul ,,,ia-l de unde nu-i. Se recurg la strategii, în cazul fericit în care el îşi recunoaşte boala acceptă să poarte asupra lui adresa şi numere de telefon. Este mai greu când bolnavul nu-şi recunoaşte boala...şi-aici familia trebuie să fie inventivă. Posibil când nu hoinăreşte să aibă stări de lentoare psihomotorie, poate sta în pat chiar şi zile. Manifestă de multe ori stări de agresiune verbală şi/sau fizică, de regulă cu cei apropiaţi, fie ei adulţi sau copii. De multe ori cuvinte grele.
După cum am spus, apropiaţii se aleg cu starile de nelinişte, angoasele, agresiunile şi restul tulburărilor. Gradul de frustrare are cote alarmante de cele mai multe ori.
Of!
Apropiaţii suferă învers proporţional cu nivelul de înţelegere şi acceptare al acestei boli.
Nu înţeleg cum tatăl/bunicul nu-i recunoaşte, cum ajung să se certe cu el pentru a face un duş, pentru faptul că poartă pijamaua pe care a uitat-o în baie o persoană de sex feminin... nu înţeleg cum atunci când pleacă undeva cu el trebuie să ai o grijă mult mai mare decât gija pentru un copil de 3 ani, cum nu pot să-şi întoarcă privirea de la bolnav când se afliă în locuri aglomerate...pentru că îl pierd...sau el se pierde. Cu cât locul e mai străin şi mai aglomerat cu atât bolnavul e mai dezorientat.
Nu înţeleg cum ajung să trebuiască să-şi caute bolnavul 2-3 ore pentru că au "păcătuit" întorcând capul spre proprii copii.
Mai rău, persoana care îl îngrijeşte poate avea propriile boli, iar grija pentru un bolnav de demenţă este solicitantă, stresantă, dar rămâne o datorie.
Am văzut cazuri când au fost în excursie, un loc mai aglomerat, bolnavul la câţiva metri, iar cel care îl îngrijea se afla în starea de a nu se mai putea bucura de excursie, era cu ochii numai pe cel bolnav...cu ochii pironiţi îl auzi că spune:"uite cum stă acolo, ca o boanghină...acum dacă aş avea o puşcă şi-aş trage nimeni n-ar şti cine l-a împuşcat"...Mda.
Sau te duci în grup la ...ştrand. Acasă i s-a spus bolnavului să-şi pună slip de baie...iar când se dezbracă constaţi că şi-a luat doar ...o altă pereche de chiloţi. Bărbăteşti. Cu despicătură în faţă. Se vede tot din lateral. Şi trebuie să îl convingi că nu e slip de baie. Sfârşeşti să o laşi baltă. Lumea vă priveşte. Îl laşi, renunţi. Îl vezi în depărtare cum umblă haotic printre oameni...a uitat unde este pătura. I se face foame sau poftă de ce vede prin coşurile cu de-ale gurii ,ale altora. Nu are o problemă să se servească. Apropiaţii mereu trebuind să se scuze. Să îl scuze. Apoi faci pace între el şi copilul de 2 ani pentru o prăjitură, pentru un fruct.
Şi mai rău este când vine cu "lucrurile lui" din containerul de gunoi. Dacă nu verifici permanent îţi umple casa.
La ultima întâlnire cu colegii din liceu o colegă povestea cum şi-a petrecut ultimii 10 ani îngrijindu-şi tatăl bolnav de Alzheimer. Inversase ziua cu noaptea, noapte el voia să umble ea trebuia să doarmă căci mergea la serviciu. Ne-a arătat vânătăile de pe braţe. Noaptea tatăl ei umbla sau cădea din pat, iar când voia să-l ridice n-o recunoştea şi se credea atacat...aşa că se apara. Regretul colegei a fost cel de a nu fi avut şansa să schimbe scutecele unui copil, dar a trebuit să le schimbe tatălui.
Demenţa e o boală tristă! Extrem de tristă.
Sacii sunt lăsaţi nu jos, ci pe umerii altcuiva.
miercuri, 17 noiembrie 2010
Obsesie (2)
Time is irrelevant, it’s not linear "
Unul din motivele pentru care-mi canta in urechi Bono.
Nu e frumos, interesant? Nu ramai pe ganduri?
marți, 16 noiembrie 2010
Gandul zilei
In primul rand trebuie sa redefinesc "trebuie" in viata mea. Ca sa regasec bucuria in lucrurile marunte, in rutina. pffff.....
M-am trezit cantand in minte melodia "(u2) moment of surrender". Ieri "(u2) no line on the horizon"...Hmmmm...mai bine decat ciripit de pasarele :)
luni, 15 noiembrie 2010
Ce înseamnă să fii mamă?
Discutam noi despre o întâmplare cu băiatul ei. Mă trezesc că mă întreabă "da' chiar, ce înseamnă să fii mamă?". Pe moment i-am răspuns că e complex răspunsul şi nu face să-l "fuşereşti" la telefon. Dacă mă gândesc bine acum, nu ştiu dacă de fapt nu "m-am scos", acum că stau pe loc şi nu ştiu bine să explic ce înseamnă să fii mamă. Dar ce-o fi însemnând să fii mamă bună?
Vorba unui mare artist in viata, citit prin bloguri (nu spui cine), nu ştiu alţii cum sunt dar eu ...pot să mă gândesc cum sunt eu...eu ca mamă.
Curat imprefectă. Nu, nu, nici chiar aşa, cum ar fi că nu mă pricep dar ce bine ştiu să critic, ci aşa..încercând să fac cât mai bine şi uneori ieşind prost.
Se spune că devii cu adevărat un bun părinte abia după al treilea copil, că abia după al treilea scapi de toate inhibiţiile, complexele, capriciile şi încrâncenare şi laşi doar să curgă lucrurile sau iubirea în voie.
Eu totuşi m-am oprit la doi copii. Am să-i cred pe cuvânt pe teoreticieni.
Dar pot spune că dacă la primul copil eram superstresată, la al doilea m-a izbit relaxul...dacă la primul copil îi ascultam ritmul respiraţiei în somn, la al doilea mi s-a intamplat să intru în cameră, să lucrez la dulapul cu haine ...şi să mă sperii de respiraţia lui. Uitasem că doarme în cameră.
Dar nu am uitat să-i iubesc. Părerea mea este că e total eronat ce se spune: "nu-l alinta, nu-l tine in brate, nu-l pupa....". Eu i-am iubit. Şi i-am certat când au greşit. Şi am fost blândă, dar şi aspră când a trebuit. Am fost şi mamă, de multe ori şi tată. I-am cărat în spate, în braţe, când şi cum am putut. Silviei i-am citit mult, lui Vladi nu prea. Silvia se orientează inclusiv 3D, eu şi Vladi trebuie să întoarcem harta pe direcţia de sens şi abia de pricepem. Copiii aud de la mine "numai proştii se plictisesc" şi "urăşte-mă acum şi mulţumeşte-mi mai târziu". Trag de ei şi trebuie să menţină ritmul alert.
Cu toate astea ne îmbrăţişăm zilnic, pupici zilnic...chiar dacă îmi pierd răbdarea la matematică cu Vladi.
Când putem, călătorim. Suntem înnebuniţi după asta. Şi pentru că nu sunt o mamă singură dar merg foarte mult numai în trei, ei sunt recunoscători. Copiii mulţumesc pentru tot, fie că-i duc la muzeu, fie că-i duc pe deal, fie că-i duc în altă ţară, fie că-i duc la îngheţată. Eu nu i-am obligat.
Şi când greşim, ne iertăm unii pe alţii.
Uneori le-am sărutat hinuţele de drag, de multe ori am plâns de dorul lor. Nu mă împac când lipsesc mai mult de două zile.
Îi învăţ să se descurce singuri, în rolul lor.
Cineva drag mi-a spus că nu ne creştem copiii pentru noi, ci pentru ei.
Nu ştiu ce înseamnă să fii mamă bună.
Mă trezesc la 5 dimineaţa, mă culc la 12 noaptea. Acum că sunt mari, am şi ceva timp liber. Azi am scăpat la 9 jumate seara. Am ajutat Copilu la chimie. Şi la română. Şi am vorbit puţin. Am râs cu Silvia puţin.
Cum trebuie să fie o mamă bună?
Eu cred că trebuie să fie ACOLO. Pur şi simplu.
Iar dacă vin înainte de culcare şi se lipesc de mine...înseamnă că ceva fac şi bine.
:)
duminică, 14 noiembrie 2010
Copiii spun lucrurilor pe nume...(4)
"Pedofilia este o boala? Despre homosexualitate la inceput se spunea ca ar fi o boala, iar acum se spune ca nu este. Daca nici pedofilia nu este boala?"
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
Muguri de iubire ?!
:) Copilu. Nu eu.
Peste câteva luni împlineşte 14 ani. Observ firişoare fine dar tot mai evidente la mustăcioară.Lui nu-i plac. Observ mici schimbări în comportament, mai o întârziere, mai o lipsă de elan la învăţat...îmi zic, hai că e normal. Sunt cu ochii pe el. Dar când se grăbeşte să ajungă la calculator, repezit să-şi deschidă messengerul...încep să mă scarpin gânditoare...Copilu nu stă pe messenger. Il vezi maxim de două ori pe an făcând asta şi-atunci deschide şi închide...nici în mail nu se uită. Copilu e genul care trebuie împins afară din casă. Îl şi împing. Îi spun să stea afară un timp anume...apoi dacă se întâlneşte cu alţii uită să mai vină. În timpul şcolii "ieşitul" se întâmplă numai cu rost, la orele de pian, la taekwondo. În week-end, da.
Şi vine într-o sâmbătă, de-afară, într-un suflet să ceară bani pentru clatite.În oraş. Cu nişte băieţi.
"Îţi dau şi de suc", eu de colo.
"Nu-mi da că punem banii la un loc şi ne ajung pentru o clatită şi suc. Au şi ELE bani",Copilu.
"Pai care ELE, n-ai zis "nişte băieţi"?", eu de colo.
"Shhhhhtttt...",Copilu. (să n-audă tata).
În fine...nu-l reţin. Aflu eu mai târziu.
Apoi au urmat proiecte pentru şcoală făcute cu colega Paula şi încă o colegă (pentru a distrage atenţia), apoi plimbări cu Paula, apoi pe bicicletă cu colega Paula, apoi iar la noi Paula, apoi el la Paula, apoi nişte minciunele şi lipsit de la ora de pian o dată, apoi încă o dată (timp petrecut cu o colega...aţi ghicit, Paula), apoi pedeapsa, nu e respectat programul nu mai există nici altceva.Îl pedepsesc până în week-end...totuşi. Multe telefoane. Mai închid ochii când deschide mess-ul. Are liber duminică. Apoi urmează excursia cu clasa la Sibiu.
Când se întoarce ne face semn mie şi Silviei să mergem în cameră. Discuţii în secret. O mamă ştie că în general acestea sunt dicuţii cu probleme.
"Paula este o proasta!"...Copilu.
Şi povesteşte cum i-a cumpărat un colier şi în prima seară i l-a dăruit şi a întrebat-o dacă vrea să fie prietena lui. Cum ea a luat colierul în timp ce-i spunea "Mă simt jenată să accept cadoul tău pentru că am prieten, este Liviu" (Liviu? cocălarul clasei? mincinosul?cel care fumează din clasa a IV-a? cel care a baut la petrecerea unui coleg din vinul furat de la masa adulţilor?) .
Copilu i-a zis să facă ce vrea cu colierul, lui nu-i trebuie. Şi n-a mai vorbit cu ea niciodată.
Privirile mele se întâlnesc cu ale Silviei, nu înţelegem nimic, în ultimele săptămâni, când nu au fost împreună, au vorbit ba pe mess, ba la telefon. Când apar Livii aştia?
Ce trebuie să-l învăţ pe Copilu? Că fetele se iau pe sus?
Îi spun doar că amândoi sunt copii, amândoi trebuie să înveţe cum se construiesc prieteniile, îi spun că el nu a greşit nimic, îi spun că atunci când începe să-i placă o fată s-o întrebe direct dacă are prieten, îi spun să scoată cadoul din buzunar numai când aude un "da", îi spun că el e un băiat frumos şi deştept şi vine ea vremea când fetele vor alerga după el, dar el trebuie să ştie că este deosebit. Nici nu se compară cu Liviu. Paula are şi ea de învăţat să cunoască omul dincolo de gelul din păr.
Şi iată cum de mici fetele îi preferă pe cei care nu dau doi bani pe ele.
Ce să-i mai spun?
miercuri, 10 noiembrie 2010
Dorinta
De 4 ani ma pregatesc pentru asta.
Acum cand am toate armele, ma impiedic de niste chestii de neimaginat, minore, invizibile. Cand nu reusesc ceva imi spun mereu ca nu e buna metooda...si tot incerc. Nu s-a intamplat sa nu-i dau de capat. Si-acum...parca sunt in lanturi.
Visez noaptea, cum fac lucruri noi, cum reusesc, cum stiu incotro s-o apuc...
Cand ma trezesc e greu, constat ca mi s-a terminat galeata cu idei.
Numar pe degete conditiile, le bifez...si totusi nu merge!
Si-o iau spre scarbiciu. Fara chef, fata motivatie, ma duc de parca m-as intoarce.
Sper la noapte sa visez drumul bun...sa ma trezesc transpirata si sa zic:
"Rhett !"(Butler)
:)
duminică, 7 noiembrie 2010
Copiii spun lucrurilor pe nume...(3)
"Am auzit asta şi la radio...mă îngrozeşte" îmi spune Copilu'.
"De ce? Este Tatăl nostru..." încerc să-l liniştesc, şi-i privesc faţa cu umbre.
"Sună de parcă ar fi incantaţii...pentru spirite...sau pentru blesteme".
"Vezi tu Vlădică, se pare ca religiile folosesc tonalităţi aparte...catolicii folosesc tonalităţi joase, liniare aproape, ortodocşii cântă mai diferit "Tatăl nostru", folosesc şi note înalte...iar în America comunităţile creştine de negri au gospel-ul".
"Cred că mi-ar plăcea gospel"...îmi spune Copilu zâmbind cu toată faţa.
Apoi ne-am apucat de mimat mişcările văzute la televizor, în filmele americane, când se cânta gospel. Ne-am veselit. Credinţa e bucurie! Sau ar trebui să fie...
...şi mi-e tare drag Copilu'!
vineri, 5 noiembrie 2010
Dupa bloGuri suntem noi care te facem pe tine
Presupun că blogurile sunt locurile unde fiecare îşi satisface o nevoie. Nevoia de exprimare altfel, de exprimare a interiorului, de afirmare, de a primi atenţie, de a lega prietenii, nevoia de refugiu din cotidian şi crearea unei lumi imaginare, nevoia de comunicare, nevoia de a împărtăşi, nevoia de refulare a lumii copleşitoare în care ne ducem viaţa în realitate şi câte alte motive.
Odată blogul creat intervine comunicarea. Felul de a comunica vorbeşte fără echivoc despre noi, structura noastră, personalitatea noastră şi scoate la iveală angoasele.
Am pornit în "periplu" folosindu-mă de listele cu bloguri preferate, de pe blogurile celor apropiaţi mie (virtual şi sufleteşte). Dintre cei faţă de care am aplecare, cei din lista mea, recunosc că nu cunosc pe nimeni în realitate. Totuşi cu unii dintre ei mă ştiu de la forumul unde mi-am dus veacul înainte de blog.
Una din calităţile mele este deschiderea, iar verbul care mă caracterizează acum ar fi " a simţi". Cu aceste arme am citit prin bloguri. Am să încerc să-mi explic de ce înjură unii pe bloguri, ce ascund unii care cred că le ştiu pe toate. Căci dacă suntem diferiţi, totuşi trebuie să trăim împreună.
Ce să fie comunicarea decât un mod de exprimare a ideilor şi până la urmă a nevoilor. Aceste nevoi scot omul din starea lui şi permit construirea lumii şi a sinelui.
Incapacitatea individului de a-şi satisface nevoile, în cadrul mediului său socio-cultural, conduce la frustrare, violenţă şi conflict.
Lumea de astăzi aproape că este condusă de violenţă, multă violenţă verbală cu origine în stimă de sine scăzută, cu deficit fundamental de afecţiune, de aplecare asupra celuilalt. Individul rămâne preocupat de consum, eficienţă şi alte aspecte exterioare, în detrimentul confortului interior.
Cât lăsăm să se vada din ceea ce suntem, cât din ceea ce suntem este supus controlului mai mult sau mi puţin riguros, cât ne străduim să ajungem la o comunicare nonviolentă, câţi dintre noi se supun reevaluarii propriilor nevoi, frustrări şi agresivitate acumulate, devin aspecte care ne afectează modul de comunicare. După câtă violenţă verbală întâlnim cred că avem, implicit, răspunsul. Nu mulţi se preocupă de analiza deficitului de afecţiune, nu mulţi se opresc/realizează importanţa :)
Ce ştim cu certitudine este că puterea produce putere, agresiunea determina agresiune, iar afecţiunea şi compasiunea ne schimbă.
Dar...capabil de această răsturnare (acţionarea cu afecţiune şi compasiune faţă de exercitarea puterii sau agresiunea) este cel care se respectă, se iubeşte suficient pentru ca să nu se simtă personal atacat de reacţia celuilalt la frustrare.
Devine interesant să observi cum reacţionează lumea la violenţă sau cum gestionează violenţa altora. Felul în care actionăm si reacţionăm împotriva violenţei să fie o măsura a deficitului nostru de afecţiune? (da, ştiu!, ştiu cum sună).
Dacă ajungem la a comunica cu noi înşine fără violenţă, dacă ne-am accepta aşa cum suntem am putea începe să ne iubim. Ca să ne iubim trebuie să nu mai presăm interiorul cu trebuie...să fac, să fiu aşa, să corspund cuiva... Calea spre compasiune o găsim atunci când nu trebuie să compensăm niciun deficit de sine, suntem bine, ne "simtem bine" cu noi înşine. Nu ne mai învinovăţim şi nu ne mai raportăm la nevoile altora, prin comparare, clasificare etc-toate generatoare de conflict. Conflictul se naşte din nesatisfacerea trebuinţei, care conduce la frustrare. Frustrarea este sursa agresiunii prin judecăţi de tot felul.
Pe de altă parte, judecarea celuilalt este întotdeauna o formă de evitare a rezolvării problemelor în fluxul afectiv personal şi de exprimarea mijlocită a nevoilor nesatisfăcute.
Pentru a dezamorsa potenţialul agresiv cu care ne raportăm la celălalt trebuie realizată separarea dintre simţire, observaţie şi credinţă. Este important să ştim ce simţim şi nu cum credem că suntem pentru că simţim un anumit lucru. Exprimarea trăirilor şi sentimentelor este importantă, şi autodezvăluirea eu cred că nu este dăunătoare, pentru că vorbim despre noi nu despre ceea ce credem sau vrem să fim. Autodezvăluirea este un exerciţiu de contact cu sine.
În ciuda a tot ce ştim despre comunicare, chiar dacă reuşim să practicăm comunicarea nonviolentă ea nu ne fereşte întotdeauna de violenţă, întrucât interlocutorul este mult prea înglobat în propria frustrare şi continuă cu propriile revendicări, fără a ne asculta mesajul. Suferinţa şi frustrarea produc incapacitatea de a asculta şi câţi dintre noi nu ne-am trezit urlându-ne poziţia faţă de o problemă fără putinţă de a asculta urletele celuilalt. Cu cât urlăm mai tare, cu cât ne certăm mai tare cu atât mai puţin auzim.
În concluzie, individul care este frustrat şi furios nu simte decât nevoia de a se descărca şi de a pedepsi. Soluţia ar fi să menţinem mesajul nonviolent până când se produce descărcarea, iar interlocutorul re (capătă) capacitatea de a asculta. Mă rog, pentru cine poate. Şi nici nu cred că ceilalţi trebuie să rezolve problemele celor care înjură pe la commenturi.
De asemenea, cred că dacă ne deranjează în măsura în care ajung să ne perturbe din demersul nostru (cei care înjură) avem şi noi o temă de gândire. De ce ne supără atât de tare? Iar "atât de tare" înseamnă că am abandonat slalomul printre ideile prezentate şi ne oprim întrerupând fluxul de energie creativă spre cineva distructiv. Pentru că dintr-o replică, două la comment, răspunzănd cu agresivitate...nu facem decât să producem şi să provocăm o agresivitate crescută.
Mi-ar plăcea să putem face la fel ca la înot (sau la patinaj?), sa tăiem notele extreme (cea mai mare notă şi cea mai mică) pentru a obţine valoarea reală a unui exerciţiu.
Cei care înjură există, cei care cred că reinventează roata trâmbiţând că practică o "gândire arogantă" ;))-la asta am râs binişor şi cei care folosesc ocaua lor găurită arogându-şi dreptul de a judeca pe oricine, există...
Eu mă străduiesc, cândva am fost şi eu aşa, am reacţionat. Apoi mi-am dozat energiile într-un mod mai înţelept, mi-am ales bătăliile, mi-am ales războaiele.
(Şi mi-a plăcut Vania cum trece peste înjurăturile altora...:)) )
"Daca omul nu merge in acelasi ritm cu camarazii sai, probabil ca aude un alt tobosar. Lasati-l sa mearga in ritmul muzicii pe care o aude, oricat de mult s-ar indeparta."
Io-n scuba...2
joi, 4 noiembrie 2010
Banc
Io: "buna seara, aveti mustar Bunica?
Vanzatoarea:" nu, avem numai mustar Crenvustila".
Io: "...aaaa, bun si ala pentru maioneza, dati-mi un mustar".
Vanzatoarea: " de care doriti?"
Io:"(clipesc des, ma uit la vanzatoare si-mi dau seama ca vorbeste serios) cu voce sovaitoare cer: un mustar Crenvustila".
:D
marți, 2 noiembrie 2010
Singuri pe ultimul drum
În fine, azi am fost la înmormântarea bunicului colegei de birou. 103 ani ! Se pare că atunci când mori la 103 ani lumea este atât de plictisită de tine şi viaţa ta lungă încât nici nu mai vorbesc despre tine când te conduc pe ultimul drum.
Cum a fost o înmormântare catolică oficiată în limba maghiară mintea îmi mai fugea prin vecini...lângă mine persoanele se bucură ca s-au revăzut, actualizează informaţiile despre familii, altele descriu nepoţii (asemănări esenţiale la nivelul urechilor, păi cum, să nu semene nepotul cu bunica?), iar lângă mine doi bătrânei discută în şoaptă:"...a fost un nemernic..." (nu ştiu dacă e vorba despre mort sau despre altul care a murit).
Eu însămi admir peisajul şi mă gândesc că am noroc de vreme caldă. Mă mai bucur că este înmormântare catolică ceea ce înseamnă că durează mai puţin. Uneori mă întorc la predica ce se aude prin difuzor, mă rog odată cu preotul şi-mi traduc în gând rugăciunea...după un timp soarele care-mi bate în spate mă toropeşte şi nu mă mai obosesc, mă rog în gând cu restul lumii, în maghiară.
Mă urc în maşină puţin obosită şi toropită de soare, sunt totuşi 6 grade.
În ultimul an din cauza unor probleme de sănătate memoria mi-a fost afectată. Mă bucur de orice amintire sau cuvinte ce îmi revin în minte...
O altă înmormântare...murise mama unei colege, cu ani în urmă. Ne-am dus toţi "în păr", de data asta o slujbă ortodoxă. Preotul se străduieşte să-şi adapteze predica şi-o ancorează cât mai mult în realitatea zilelor noastre. Astfel, auzim cum "sufletul părăseşte corpul precum discheta scoasă dintr-un calculator", cum biata decedată având în timpul vieţii meseria de frizeriţă (tundereasa de la bărbaţi) , meserie ce încet şi sigur a fost asociată de către preot cu cea de cosmeticiană, apoi de aici până la cosmos numai un pas şi din cosmos direct în Rai...Dacă la început ne uitam pieziş unii la alţii să ne menţinem sobrii, de aici s-a rupt firul...aşa că în spatele meu aud numai râsete infundate. Eu în primul rând, mă străduiesc să rămân întristată.
Dar greu tare, pentru că ce a fost mai rău abia a urmat. În spatele meu, un coleg (pictor în timpul liber, dar cu acte în regulă, cu expoziţii organizate etc, un om extrem de tăcut şi ciudat) începe comentariu asupra unei tipe întârziate la eveniment... "uite şi la asta cum arată, cum vine îmbrăcată în halul ăsta...brrr, păi asta nu i-ar trebui nici unui negru care a stat 25 de ani în puscărie şi de-atunci n-a mai văzut femeie..." şi tot aşa până ne-am transformat într-un grup vesel, dar fără bun simţ.
Să fiu sinceră, dacă mă gandesc mai bine, înmormântările la care am participat cu sufletul au fost cele la care cel petrecut îmi era rudă şi am fost prezentă (acolo cu mintea) la cele unde nu am cunoscut pe nimeni .
Parcă mi-e un pic ruşine...dar nu chiar aşa de tare. E greu să rămâi pătruns dacă mortul nu-ţi aparţine.
...şi cum mortul nu ne mai aude...
duminică, 31 octombrie 2010
Herta si Amos
Amos Oz e tipul meu, te face sa simti, sa-ti fiarba sangele in tine, sa razi , sa-ti amintesti cum e sa te chinuie iubirea, cum e sa te doara iubirea, cum este iubirea... sa zambesti la comicul de situatie...ce mai, totul este incandescent. Amos bucatareste prin suflet cu adevarat, pana la sange, cu finete, cu umor. Atinge...
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Concluzia zilei
Concluzia pe care am tras-o este: cea mai buna democratie intr-un grup functioneaza cand grupul este condus de un bun dictator :))
(vorbesc prostii, "ne simtem bine")
Fara cap si coada
Am sa postez ceva scris mai demult, asa cum am lasat textul atunci, nefinisat.
cum m-am jucat in Gradina, la tara, seara , dupa o zi de munca...in zilele de vacanta;
cum faceam baie in Rastoaca cu copiii, tot de la tara;
mirosul de fan uscat;
cum am primit cadou de la Mos Gerila pentru "cel mai bun copil" din camin-ala fiind singurul primit multi ani;
cum ma incheia mama la uniforma, cand eram o mogaldeata, si ma minunam in gand cat e de frumoasa;
cum am gasit resurse intr-un mod inexplicabil nici macar acum, cand pot sa-mi explic multe, astfel nu am incurcat drumurile (desi, recunos, la mustata);
cum mi-am propus mereu un obiectiv de atins si in general am reusit;
cum raul, frigul si uratul nu m-au asprit;
cum m-a intalnit Neneea si mi-a aratat (fara sa stie?) alternative;
cum am avut mereu o prietena;
cum mi-au placut cartile (Neneea...);
cum am razbit avand un start cu totul nefavorabil;
cum am stiut intotdeauna ce e bine si ce e rau, desi nu de fiecare data mi-am ascultat vocea interioara;
cum mi-am dat in tinerete banii pe carti, in loc sa-i dau pe "carpe";
cum am avut mereu prieteni mai mari, mult mai mari, care au avut grija de mine;
cum m-a impresionat "Pe aripile vantului", desigur Scarlett O'Hara si iubirea ei aiurita pentru Rett Butler;
cum m-au lasat fara cuvinte "Oameni si soareci"-filmul si "Van Gogh"-cartea;
cum nu am inteles de ce a putut sa aleaga Sophie din "Sophie's choice";
cum am stiut ce inseamna asteptarea din "Could Mountain";
cum mi s-au parut de frumoase prietenia si loialitatea in "The deer hunter" si cum imi place de tare scena de la bar cu melodia Can't take my eyes off you;
cum am stiut sa ma regasesc atunci cand nu mai stiam ce si cine sunt, iar pentru asta am renuntat la munca mea si toti au zis ca sunt nebuna;
cum infrunt problemele mai intai rezolvandu-le abia apoi intrand in panica "de rigoare" ,dar tardiva;
cum sunt eu asa "justitiara" si mi-am urcat multe in cap sarind pentru altii, numai pentru ca nu suport nedreptatea, nu din altruism;
cum ma straduiesc sa le fac cat pot de bine pe toate atat in iubire, cat si in reusita sau esec;
cum fac haz de necaz si ma autoironizez;
cum cred eu ca toata lumea e exact ca mine;
cum imi place sa pun lumea in incurcatura;
cum vine lumea inspre mine;
cum imi place Louis Armstrong;
cum citesc 4-5 carti in paralel, in functie de stare;
cum nu vorbesc despre necazuri decat dupa ce au trecut;
cum ascult...
(si aici m-am oprit atunci)
Io-n scuba...
Am decis ca atunci cand sunt in cadere libera sa privesc pozele de la scuba diving...daca am facut asta pot sa fac orice :))
Impartasesc cu voi...io-n scuba :) Si daca par calma recunosc ca de fapt aveam atac de panica, iar pozele mi s-au facut in cele 2 minute in care mi-am luat "tentaculele" de pe bietul instructor.
.
joi, 28 octombrie 2010
Danut
mestec in fasole de 5 zile...tu ce faci?
mai stau dezechilibrata?
...putina consecventa te rog...pai se poate?
(eu sunt cititoare)
marți, 26 octombrie 2010
Gandurile zilei
"Ce-ai facut in ultimii doi ani?"
"Depresie, insomnie accentuata, controale, operatie, spre ultimul drum, reintoarcere, controale,abandon...o pauza...degradare fizica accentuata, medic, alti medici, spital, spre ultimul drum, reintoarcere, alt spital-opreatie, alt spital, vacanta, bine".
Interviu
Cea care intervieveaza este tanara. Vorbeste mult. Ma intreb cine se afla la interviu.Apoi gata :)) Imi schimb meseria, totusi credeam ca ma intreaba ceva.
Copilu'
"Am luat 9 la civica pentru ca nu am reusit sa gasesc posibilitati de a imbunatati "dreptul copilului la stabilirea si pastrarea identitatii sale", in scoala.
Diriginta (psihologul scolii)
"V-am chemat sa discutam despre Copilu'. Oare ce voiam sa va zic?"...priveste disperata paginile A4 goale din fata ei...nu are notat nimic...intalnirea e stabilita cu o saptamana inainte...se foieste, mai trec minute...transpira...sare "salvata de clopotel"-ul din cap "aaa, ma duc sa aduc catalogul"...il aduce..privim minunate cele 3 note ale lu' Copilu'...eu le stiam...privesc in jos gandind " uite cum este de nepregatita, nu poate sa-mi spuna nimic despre Copilu' desi e diriginta lui al 3-lea an, iar timpul meu...". Am sfarsit prin a-i povesti eu despre Copilu' ceva...ea si-a notat sarguincioasa...nu stiu ce...nici nu-mi pasa...ma intreaba daca m-a deranjat...aaa NU...si-a amintit de ce m-a chemat, vrea o legatura stransa cu parintii...cand o sa ma mai prinda!
Instalatorul
"fata, nu pot sa termin azi...teava flexibila e prea scurta"...el a cumparat-o...eu demult le spun ca "si 3 cm conteaza"...
Ma doare capul. Tare!
Per total o zi buna!
luni, 25 octombrie 2010
Herta
Recunosc cinstit ca in ultimii 10 ani m-am lasat binisor de citit carti de literatura, foarte rar accept sa citesc asa ceva. Nu pentru ca nu-mi place, ci pentru ca am de ales intre ce trebuie sa citesc neaparat in timpul scurt pe care il am si literatura ori altceva. In ultimele doua luni m-am mai avantat pe terenul asta. Dar nu ma pricep sa incadrez intr-un curent literar, daca mai exista asa ceva si nici macar nu mai stiu care sunt alea. Asa ca ma rezum la "imi place" sau "nu-mi place".
Mi-a placut si nu foarte tare. Cam asa ca titlul, intr-un picior.
Or fi celelalte carti mai bune si ghinionul meu sa incep cu acest volum?
Mi se pare o carte ...cu relatari. Scurt si nemteste.
Mi-e draga doamna Herta Muller, am vazut-o pe youtube la discutii cu Dl.Liiceanu. Atunci mi-a devenit draga, pentru ca mi-a amintit de o prietena buna de-a mea, care nu mai e...Si ea nemtoaica si ea cu acelasi stil de expunere, scurt si direct ca un dus cu apa rece din Dunare , turnata in cap direct din galeata...Cu lucrurile spuse direct, fara false fineturi.
Eu nu ma pricep, dar probabil se pricep cei ce i-au acordat acel premiu...si daca fata l-a luat inseamna ca a meritat. Si-asa am auzit si eu/noi romanii de ea.
Oricum suntem specialisti de a ne recunoaste valorile abia dupa ce au facut-o foarte bine altii.
(Liiceanu mi se parea ca nu se prea bucura, parca avea asa un nod de cautat prin papura...)
...dar ce stiu eu...
Concluzie: mi-a placut si nu mi-a placut !
Renunt sa vad ce-a mai scris.
Dar la dl Brumaru pe blog am dat de alt autor, recunosc spasit, necunoscut mie...dar nu pentru mult timp caci acum degust la el. Amos Oz...sa vedem.
Alte sugestii? Dar repede, ca in noiembrie incep specializarea si iar se scurteaza timpul, punand la socoteala si iarna :D
sâmbătă, 23 octombrie 2010
Avantajul
Asa ca ieri, venind de la serviciu, mi-am amintit ca nu ma asteapta nimeni acasa la acea ora , drept urmare am tras volanul stanga si dusa am fost spre padure.
Desi imi plac oamenii am multe momente in care prefer sa fiu singura, nu am probleme de a fi singura sau de a merge singura in locuri straine, fie ele si tari straine. (testat!)
Daca cineva imi spunea odata ca in calatorii prefera sa fie insotit pentru a putea impartasi cu cineva, eu nu simt nevoia asta.
Am facut o plimbare eu si cu mine.
Si m-am intors zambind...
Gandul zilei
Dupa 3 zile de fara poveste intru in sevraj...
de-acum puterea obisnuintei.
(creatorului de povesti)
miercuri, 20 octombrie 2010
Replicile săptămânii trecute...
- piesa de teatru "Manej" după I.Băieşu-Teatrul "Andrei Mureşan" (este vorba de fluierul acela în formă de păsărică, de regulă făcut din ceramică, care umplut cu apă, la suflare, scoate un fel de tril)
" vreau să miroase a femeie, nu a floare"(parfumul)
-Filmul "Coco Chanel et Igor Stravinsky"
marți, 19 octombrie 2010
Telefonul
După cum bănuiţi, eu sunt altfel. In mod straniu am alergie la telefoane performante. Mie îmi plac "telefoanele cu două butoane". Dacă văd trei butoane şi un meniu complicat încep brusc să mă scarpin în cap, iar când eu mă scarpin în cap...e de rău.
Prima condiţie pe care trebuie să o aibă un telefon bun, este să aibă două butoane. A doua condiţie este să nu coste mult...pentru că viaţa lor este scurtă. Mor repede. În cele mai cumplite locuri. Înecate.
Cum? Simplu...Moa poartă la serviciu costumaşe, taioraşe, jacheţele...încerc să-mi ţin în frâu tentaţia de a îngrămădi prin buzunare ceva, pentru că dacă pun acolo un telefon, în celalalt buzunar am să-l pun şi pe al doilea, apoi pun şi-un serveţel, apoi cheile, apoi, dacă încape, şi-un pix...mare lucru să-ţi umfli buzunarele...aşa că mai bine le las cusute.
Pentru că am nevoie de telefon, îl pun în spate, în pantaloni. Cu timpul se lipeşte de piele, preia temperatura corpului şi nu-l mai simt. Ce nu ţi-e în coastă, e bine uitat.
Şi-mi amitesc de el când aud ..."pleosc", în apă.
Ştiţi voi unde...
Şi unde istoria este uitata, ea se repetă...
Uite aşa îmi valorific eu punctele Thank you.
luni, 18 octombrie 2010
Lichita de ...suflet (nu de perete :) )
"Sophie:As fi mai mult decat onorata sa am un locsor in sufletul cuiva...Dar numai proprietarul sufletului are dreptul sa primeasca...
Dan V:Trebuie doar sa bati la poarta..."
Pare...simplu. Şi totuşi nu e chiar atât de simplu.
Citisem la Marin Preda într-o carte, că punându-ţi sufletul pe masă rişti să scuipe toţi beţivii în el. Acum nu pot să zic că l-am ascultat pe Preda în totalitate, însă din fragedă tinereţe am păstrat o oarecare distanţă.
In mod cert sunt destui care şi-au construit un sistem de autoprotecţie confortabil de genul blocaj la suflet...ba mai mult au ridicat nişte ziduri groase la care au proptit o poartă imensă încuiată şi cheia "ţâpată" într-o tufă cu mărăcini.
Acum ştiu că dacă nu lăsăm nimic să intre nici nu vom avea ce lasa să plece.
Mai ştiu că suferinţa este acea care ne face pe toţi egali într-un sens dublu şi ciudat, pentru că suferinţa ne dezarmează, ne descoperă vulnerabilitatea, ne arată cât de puternici suntem şi când ne arată toate astea o face cumva privindu-ne de sus, uneori copleşindu-ne. În orice fel se manifestă, rezonanţa sufletului se ascute. Oarecum suferinţa umanizează, doboară condiţia socială şi-l lasă pe om dezgolit. Atât pe bogat cât şi pe sărac. Suferinţa este cea care se manifestă după bunul plac, ne cuprinde după cum suntem de pregătiţi.
Şi dacă n-am ratat nicicum războiul cu suferinţa este posibil să colectăm pe lângă medalii şi multe sechele.
Cert este că toate războaiele din suflet ne sensibilizează, ne fac mai receptivi, mai empatici , mai aspri, mai acri sau ne izolează.
E oarecum de înţeles teama şi dorinţa fiecăruia de a nu fi rănit. Şi nu vreau să vorbesc de cazurile de extremă până la patologic.
Am întâlnit persoane care ţin portiţa sufletului încuiată de teama dezechilibrului interior, le este atât de frica de felul cum presupun că vor fi afectaţi încât preferă să-şi ferească sufletul de intruşi.
Dar eschivarea nu e strategia folosită numai pentru "protecţia" sufletului, se pare că pentru a trăi chiar e nevoie de curaj.
Iubirea rămâne cheia porţii sufletului dar nu poţi ajunge la iubire dacă nu priveşti în interior şi nu laşi pe nimeni să intre.
Deci...pentru a primi în suflet, trebuie să facem din acesta un loc ...curat, un loc în care am scormonit prin unghere, am şters destul de bine praful până am făcut din el un loc care ne place. Şi dacă ne place în sufletul nostru, ne place ce vedem când ne privim în suflet, suntem în relaţie de iubire cu noi înşine , iată că putem să stăm cu uşa deschisă, cu braţele deschise şi cu inima deschisă pentru a primi oaspeţi. Condiţia musafirului este de privilegiat, el este primit cu încântare, iar apariţia lui ne înviorează sufletul.
Reciproca, cel ce ne intră în suflet este cel care ne vede frumuseţea, curăţenia, căldura, cel care nu ne atinge rănile dar are compasiune pentru ele şi nici vorbă să producă altele.
Dar suntem oameni, doar nişte oameni...uneori nu ne ţinem promisiunea aceasta nespusă, putem face mizerie, putem călca pe răni...
...eu n-am să bat la uşă. Am ochiul sufletului format, văd frumosul, simt curatul, am curaj şi la randul meu am sufletul deschis pentru oricine nu intră cu forţa, nu vrea să stăpânească şi îşi lasă bocancii la usă.
...n-am să bat la uşă, dar am să mă strecor prin gaura cheii, pe la pragurile uşii...până când stăpânul sufletului o să tresară surprins aflându-mă acolo, acum când ştia că locul meu e demult acolo. Plăcut surprins.
(da, sunt încrezută :) )
Muzica la care sufletul meu râde, plânge, este nostalgic sau pur şi simplu Este...
Rachmaninov, Rhapsody on a Theme of Paganini (Var 18), Prelude în C sharp minor
Beethoven, Moonlight sonata
Satie, Gymnopedie no.1
şi în primul rând Louis Armstrong, Body and soul-varianta numai cu orchestră
Concluzie: când întâlnesc oameni frumoşi nu mă feresc să mă ţin aproape. Pentru că sunt rari.
(am făcut mici completări pentru că m-am grăbit la pilates când am scris cele de mai sus, iar Speranţa mi-a spus cu cuvinte frumoase că am făcut o varză în postare :) )
luni, 11 octombrie 2010
Coincidente
Mi-am facut blog din intamplare, pentru ca imi spuneau cativa de mai mult timp sa fac...preferam sa scriu pentru altii, pe la altii (oricum, recent, mi s-a spus ca scriu mai mult pe la mosu ;)) ). Mie imi place in vizita, mai mult pe la altii. Mi se pare mult mai interesant.
In fine...daca tot a fost sa-l fac, catinel am inceput sa scriu...mai usor de scris la altii :)
Din blog in blog, am ajuns la blogul lui mosu, de la mosu la alti prieteni. Imi place si la Dan Vaideanu si aici...coincidenta...dau de blogul poetului Emil Brumaru. Si de vreo doua saptamani mai recitesc o poezie (coincidenta, in timp ce scriam cuvantul poezie am primit in mail o porcarioara intitulata "Poezia unui african" de la prietenul despre care tocmai vreau sa scriu). Si de la poeziile astea imi amintesc de prima mea "intalnire" cu Emil Brumaru...acu' daca zic ca asta se intampla acum 21 de ani o sa ziceti ca sunt sotia lui Matusalem...Si-mi amintesc ca fusesem operata in Tg Mures la clinica de O.R.L., internata cu pile pentru ca in timpul lui Ceausescu nu te primeau din alt judet, si cum mintisem eu ca sunt eleva la un Liceu din Tg Mures ,si cum eram singura romanca din acel moment pe sectie, si cum eram eu acolo singura ca aveam un singur parinte care trebuia sa ramana acasa, si cum prin curtea spitalului m-am cunoscut cu Misu care era si el din alt oras (dar din judetul Mures) , si el singurul roman de la partea cu baietii , si cum vorbeam noi , mai mult el, ca eu aveam cate 2 m de tifon in fiecare nara din cauza operatiei, si aveam un nas cat jumatate din fata mea, si cum era el mai mare cu 8 ani , inginer, si cum trebuia sa merg la control periodic ca totul incepuse de la o hipoacuzie la urechea dreapta, adica eram intr-o ureche si nici acum nu mi-a trecut, si cum ne-am inteles sa venim in aceeasi zi la control si intre consultatie si trenuri mergeam la un prieten acasa si mancam salam, direct din hartia de la magazin, cu paine, si Misu citea din volumul "Dulapul indragostit"...ei, si cum ma cuprinse nostalgia il sun pe Misu:"Mai stii tu cand citeam din Emil Brumaru si ne durea la basca ca ne e frig sau foame sau pierdem trenul, las' ca vine altu'...?" Sigur ca-si amintea, imi spune , coincidenta ! a luat ultimele doua volume, acum 2 zile le-a cumparat, cu poeziile lui Brumaru...da-s poezii mai grele acolo...zice el..Poezia e poezie, ori o simti, ori nu...parerea mea!
Si cum am vorbit eu cu el ieri, azi scrie mosul despre Nostalgie :)) ...sorry mosu, e cum vreau eu!
Acum sa mai zic ca incep sa-mi scriu intr-una din zile postarea si in timp ce scriam vad postare noua la cineva din lista mea...citesc, pentru ca nu ma pot abtine sa nu citesc intai la altii ,si sa ma ia durerea de cap nu alta, citesc despre aceeasi tema ce tocmai ma munceam eu cu ea...pfuj! am dat-o cotita ca era scrisa pe jumate, am schimbat putin si am scris cumva altfel. Dar, oricum, mi-era ciuda. (Coincidenta)
Mai trec zile, scriu o postare noua, mai am de scris un rand...dupa cum ghiciti...ma intrerup ca sa citesc ce au scris altii...dau de o mare nedreptate...o postare dar exact cu aceeasi tema ca a mea...am stat bombanind pana seara , s-o pun, sa n-o pun...parca as copia zau daca nu...si uarsc chestia asta...
Am postat-o...dar in sila :)) ca sunt o mare lenesa, mi-era groaza ca "iar ma vede" si scriu degeaba. (Coincidenta)
Si-ar mai fi vreo 2-3 da's mai profunde...si e ora prea tarzie...
Concluzie:" cosorul lui Moceanu are doua parti, partea lemn-oasa, partea fer-oasa". Eu ma simt mai mult "oasa".
Alta coincidenta, cei mai multi prieteni vechi fete si baieti sunt la o distanta de 8 ani de mine. Porbabil asa se explica de ce ma simt mai apropiata de cei de 50 de ani decat de cei de 30 de ani.
duminică, 10 octombrie 2010
Învăţând iubirea II
O relatie reusita, zice domnul, este atunci cand atat barbatul cat si femeia recunosc ca au nevoie de celalalt pentru desavarsirea lor. Atunci devine relatia un intreg, cand fiecare daruieste celuilalt, ceea ce ii lipseste.
Egalitatea dintre parteneri nu trebuie privita ca egalitatea muncitoreasca, sau nascuti egali, ci ca egalitate de pozitii. Adica, au acelasi start in nevoia pentru celalalt.
Despre echilibrul in a da/a primi
Cand primim, chiar daca este ceva frumos, faptul ca primim din partea celuilalt ne creaza in interior o presiune, pentru ca simtim ca pierdem ceva din propria independenta. Automat apare nevoia de echilibru, asa ca cel care a primit, pentru recastigarea pozitiei va intoarce darul. Pentru linistea sa, cu ceva mai mult decat a primit. Din nou se strica usor starea de echilibru, astfel ca celalalt este obligat sa actioneze pentru a o restabili. Niciunul nu are liniste, in mod paradoxal, amandoi sunt intr-un proces continuu de a mentine acest echilibru.
Starea de nevoie este atragatoare, asa ca multi o intretin.
Altii prefera sa tot ofere, insa destul de greu primesc, zicandu-si in sinea lor: "mai degraba sa te simti tu obligat fata de mine decat eu fata de tine". Acest fapt , de cele mai multe ori, are la baza convingerea ca este facut cu cele mai bune intentii. Cand cineva tot daruieste, tot daruieste, dar nu vrea sa primeasca in schimb, in timp se va lovi cu refuzul celui care primeste.
Acest mod de comportament dauneaza relatiei parteneriale, pentru ca cel care tot da ajunge sa isi inteleaga pozitia superioara fata de celalalt, neprivindu-l pe celalalt ca egal, ci ca inferior.
Pentru trainicia relatiei este foarte important sa nu oferim mai mult decat noi insine putem accepta, iar celalalt e capabil sa rasplateasca.
In consecinta, cel care ofera si ofera ( si Cerul stie ca femeile fac extrem de bine asta...) fara sa-l lase pe celalalt sa rasplateasca, daca are ce rasplati, daca are cu ce rasplati, il pune in pozitie inferioara pe partener şi determina dezechilibrul si afectarea relatiei.
Spun ca femeile fac asta de multe ori pentru ca ele cad in pacatul de a oferi exact ceea ce vor sa primeasca la schimb. Or asta...nu se poate. Barbatii sunt diferiti de femei. Nu mai buni, nu mai rai, doar diferiti.
Datul asta bezmetic si continuu al femeii destabilizeaza nu doar relatia, ci si echilibrul interior. Asa apar dezamagirile, cauze ale unor asteptari mari neimplinite.
.......
Hellinger mai spune ca atunci cand iti intalnesti perechea sa fii pregatit sa vezi in preajma ei parintii, bunicii, strabunicii si alte rude. Desigur, e valabil si invers. Noi purtam in noi/mostenim "istoria capacitatii de a iubi" a generatiilor anterioare. De aceea modul de terapie se refera la constelatia familiei, nu este o terapie axata pe individ, ci individul in contextul familiei.
Am participat la un astfel de workshop, este ceva ce m-a marcat, m-a ajutat sa inteleg mai bine de ce sunt cum sunt si si mai bine am inteles cat de mult ne afecteaza istoria familiei.
Mentorul meu ramane in primul rand batranul Osho fara de care nu as fi inteles nefericirea, fericirea, singuratatea, solitudinea, bucuria, curajul si constientizarea. Si cate or mai fi de stiut...dar sunt deschisa. Asa a fost sa fie, asta sa mi se potriveasca mie si sunt norocoasa ca l-am intalnit cand eram in cadere libera...
Copiii spun lucrurilor pe nume...II
Silvia catre Vladi: Nu sunt evrei, sunt romani in perioada comunista, lucrand in constructii, sunt pentru eseul meu despre incalcarea drepturilor omului in perioada comunista.
miercuri, 6 octombrie 2010
Învăţând iubirea
N-am să mă erijez într-un expert în iubire, drumul meu spre iubire a fost construit cu dificultate.
Fiecare are startul lui în viaţă, iar noi nici pe departe nu suntem strategii vieţilor noastre. Venim cu „moştenirea” generaţiilor anterioare, unde lucrurile în cazul fericit au evoluat sau probabil au intrat in bucla aceea repetitivă care ar trebui să ne ajute să privim lumea cu ochii larg deschişi. Lumea interioară.
Până când ajungem să surprindem acel grad de conştientizare al lucrurilor funcţionăm după reguli. Reguli proprii, regulile grupului social, regulile moralităţii impuse de societate.
Am să vorbesc pe scurt despre două abordări privind iubirea , prima , varianta light, este varianta lui Hellinger şi varianta mai „muncită” a lui Osho.
Hellinger are o viziune mai laică asupra iubirii.
În iubire şi nu numai, există o orânduire.
Prima lege în relaţia de cuplu privind iubirea este aceea cum că femeia şi bărbatul deşi sunt diferiţi, se află totuşi în egalitate.
A doua lege, se referă la menţinerea în echilibru a proporţiei pentru ceea ce primim şi pentru ceea ce oferim. Când echilibrul este destabilizat din cauză că unul din parteneri în mod forţat oferă mai mult decât celălalt partener, atunci relaţia este compromisă. În relaţie este nevoie de echilibru. Când proporţia este în echilibru şi iubirea este în echilibru. Acest echilibru se menţine prin faptul că dacă unul din parteneri oferă, celălalt îi va întoarce numai cu puţin mai mult decât a primit. Astfel, din nou cel care a oferit îi va răspunde aproximativ în egală măsură, adică fiecare va oferi la schimb doar cu puţin mai mult faţă de ceea ce a primit. Aşa se construieşte o relaţie trainică şi fericită.
De asemenea, trebuie menţinut echilibrul şi în relaţionarea negativă. Dacă unul din parteneri îl supără pe celălalt, acesta se va simţi lezat în iubirea lui, orgoliul lui şi se va simţi îndreptăţit să reacţioneze, se va simţi îndreptăţit să provoace o durere mai mare faţă de cât a primit. Dacă ambi parteneri reacţionează la fel, îşi vor produce din ce în ce mai multă durere.
Secretul: răspunde insultei cu iubire. Şi aşa putem să producem durere celuilalt, dar asta va fi în măsură mai mică decât cea îndurată de noi. Astfel, se întrerupe circuitul, în final oferim ceva bun şi vom primi din nou ceva bun. Dacă înţelegem această lege importantă în iubire vom fi capabili să schimbăm soarta lucrurilor.
O relaţie partenerială reuşită este atunci când amândoi acceptă nevoia de celălalt pentru desăvârşirea lor.
Osho zice în felul următor…
Iubirea este dincolo de dualitate. Toţi căutăm iubirea dincolo de dragoste şi ură, dar pe cale greşită, cea a minţii. Simţim eşecul, decepţia, trădarea fără a ne considera si vinovaţi pentru asta. Instrumentul folosit în căutare este incorect, ca atunci când cineva ascultă muzica cu ochii. Căutând cu mintea, greşim. Pentru că inima doar iubeşte, ea nu ştie să transforme iubirea în ură. Aşa apar eşecurile, apoi ne ridicăm acele ziduri de apărare împotriva iubirii, lipsindu-ne de cele mai mari bucurii ale vieţii. Chiar spunem „iubirea e o prostie”.
Pentru a înţelege iubirea, trebuie să experimentăm iubirea, să devenim iubirea însăşi. Iubirea este un dialog armonios, satisfacţia vine din ceea ce poţi dărui. Nu din ceea ce ţi se oferă. Pentru că nu poţi dărui decât ceea ce ai deja. Iubire. Numai cine a devenit iubire, poate iubi. Cum ar putea să iubească cineva care nu a cunoscut iubirea în viaţa lor? Aceştia pot să creadă în mod sincer că vă iubesc dar, mai devreme sau mai târziu, îşi vor da seama că este numai o pretenţie, numai un rol, o ipocrizie.
În iubire partenerii trebuie să fie regi, nu vă mulţumiţi să fiţi cerşetori.Dacă fiecare cere de la celălalt să fie iubit, e ca şi cum ar sta amândoi cu mâinile întinse, pentru a cere, pentru a ruga…şi mâinile vor rămâne goale. Este o presupunere greşită să crezi că partenerul este obligat să te iubească.
Cei care au sursa iubirii în ei înşişi nu mai au nevoie să fie iubiţi; în ciuda acestui fapt vor fi iubiţi. Iubesc pentru că au prea multă iubire, iar răsplata iubirii este iubirea însăşi şi nu faptul de a primi iubire. Şi-atunci persoana este răsplătită prin însăşi iubirea pe care o răspândeşte în jurul ei, mulţi oameni o vor iubi.
Să ia fiecare ce poate şi ce i se potriveşte...dacă nu, rămân doar alte păreri privind iubirea.
Tipii aştia doi mie îmi sunt prieteni. Din păcate cartile lui Hellinger nu se găsesc în limba română, si are cărţi foarte bune.