Aşteptând să treacă timpul

Zilele astea m-am trezit şi eu la serviciu aştepând...ora 16, ora de plecare.
Şi ca să nu ziceţi un comentariu răutăcios despre cei ce lucrează la stat, am să vă povestesc despre colega de serviciu a colegului de apartament, ambii lucrănd la o firmă româno-ungară.
Klari e descrisă de soţul meu ca fiind colega ce vine zi de zi la serviciu cu cea mai mare scârbă. Nu se ştie cu precizie care e problema ei, dar când este întrebată ce mai face, cum o mai duce, răspunde invariabil:
- Aştept ora 4.
Dacă este o zi de Luni, răspunde:
- Aştept ziua de Vineri, ora 4.
Răspunde fără să-şi ascundă grimasele de extremă greaţă de pe chip.
Sigur, întrebarea cea mai plăcută şi frecvent pusă de colegi este :
- Ce mai faci, Klari ?
Iar în zi de Luni, soţul meu mai variază cu urarea:
- Îţi doresc un sfârşit de săptămână plăcut!
Desigur, răspunsul este pe măsură:
- Du-te dracului!
O trimitere însoţită şi de o figură expresivă, fără echivoc.

Mesaje de Crăciun

Nu-mi plac mesajele de convenienţă.

Nu-mi plac mesajele în rime.

Prefer să tastez o urare simplă dar din inimă precum "Sărbători fericite" decât să dau forward unui mesaj în versuri, primit.

Prefer să trimit mesaje către cei pentru care simt.

Aş vrea să-mi amintesc de oameni trecători prin viata mea şi să le trimit lor un mesaj. Dar  încă uit sau  încă nu-mi amintesc multe.

În prima zi de Crăciun am primit un sms frumos, nu în rime. Cum nu îmi era cunoscut numărul mi-am zis că a ajuns din greşeală la mine, iar pentru că era un mesaj cu adevărat frumos am crezut că merită să ajungă acolo unde trebuie.

Surpriză! Primesc ca răspuns confirmarea că îmi este adresat.

Mesajul venea de la o fată de 20 de ani pe care am cunoscut-o în clinica de hematologie, anul acesta , în luna mai. Ea este cu diagnosticul leucemie. Cum erau toţi acolo. Cum nu am fost eu în cele din urmă.

Am întâlnit acolo nişte oameni deosebiţi. Oameni care îşi poartă boala într-un mod straniu de normal, oameni care se bucură de fiecare zi, oameni care se bucură sincer că nu ţi s-a confirmat diagnosticul iniţial, oameni care fac periodic tratament cu citostatice, care se cunosc deja între ei, spitalul fiind locul lor de "socializare". Oameni care se jenează enorm atunci când murdăresc patul cu vomă (din cauza tratamentului), se scuză că deranjează lumea, asistentele...

Acei oameni m-au schimbat, iar eu nu-mi amintesc numele lor...

Mi-e rusine. Mă doare uitarea asta cu care m-am procopsit.

Gândul zilei

Fericirea durează nici o clipă. Ne dăm seama de ea după ce a dispărut şi ne hrănim cu acest moment toată viaţa.

Corpul meu de ciucan, pe post de termometru

Când stai prea mult într-un loc, nu te mai uiţi la ştiri pentru a afla temperaturile.

Pentru aflarea temperaturii nu ai de făcut altceva decât să deschizi fereastra. Evaluare sumară.

Pentru o evaluare cu marja de eroare de un grad este necesar să fac câţiva paşi în iarna de afară..

Astfel, când ninge uşor, afară e plăcut şi poţi să zâmbeşti senină (sau senilă, la alegere) afară sunt -2,-3 grade.

Dacă te pişcă puţin frigul pe la obrăjori, musai să fie -7,-8 grade.

Dacă atunci când respiri ţi se lipesc uşor nările (doar o senzaţie de lipire, atenţie! detaliile fac diferenţa) şi la primii paşi făcuţi în frig simţi că ţi-au îngheţat ovarele, musai sunt -16,-17 grade (bărbaţii, în schimb, vor simţi că au ovare).

Ei bine, dacă atunci când tragi aerul extrem de proaspăt în piept şi simţi că îţi îngheţaţă plămânii, dacă la cea mai mică mişcare a aerului simţi că o pelicula de gheaţă îţi face mulajul feţei, iar când intri la căldură îţi ia vreo 10 min să-ţi simţi din nou obrajii...pfff, să tot fie -25 de grade.

Dacă atunci când mergi nu mai auzi zgomotul străzii, estompat fiind de scârţâitul cristalin al zăpezii, dacă nările ţi se unesc la fiecare respiraţie într-un mod ...lipicios, sunt -30 de grade.

Dacă e atât de frig că te simţi casant, nările sunt înfundate de la mucii îngheţaţi care, btw, curg spre interior fiind îngheţeată ieşirea, ai reuşit să păşeşti la -35 grade.

O dată în viaţa mea, am prins zile cu -40,-41 de grade, genele şi sprâncenele erau albe, ca ale lui moşu. Nu, nu mi-a crescut şi barba dar cu siguranţă pasta în pix era îngheţată. Eram la liceu, iar cum pe vremea aia asemenea temperaturi nu se raportau, mergeam la şcoală, profesorii ne vorbeau, nu scria nimeni nimic pentru că realmente pixurile nu scriau, iar din 10 în 10 minute ne ridicam din bănci şi alergam câteva ture de sală. Desigur, stăteam înfofoliţi, să-ţi dai paltonul jos de pe tine chiar şi pentru 5 minute, era sport extrem.

Până la urmă cred că în viaţă totul e obişnuinţă!

Iarna abia e la început, azi -24 de grade am simţit eu, dar ei spun -25.

Gandul zilei

Românii merg pe stradă privind în pământ.
Am crezut că din cauza frigului, dar am constatat că privind înainte nu mi-e şi mai frig.
O fi forţa gravitaţională de vină ?!

Universul e mic când o Ea şi un El trebuie să se cunoască

Sfârşit de an...Încă unul...

Când ai vârsta ei timpul nu e relevant, nu-l auzi curgând în clepsidră. De ceva vreme se despărţise de gaşca ei. Prea multe nopţi pierdute. Mult prea multe. Simţea că nu mai este lucidă. Puterile îi sunt sleite. Se şi bea cam mult în gaşcă. Într-un mod raţional analiză că ceea ce o lega de acei oameni e mai puţin decât enregia necesară pentru a se dezlega. Dar căile grele erau de domeniul ei.

În general nu era analitică. Se considera om de moment "de ce să-ţi baţi capul, înainte să ai o problemă?".

N-avea nici motto-uri în viaţă. Hai, poate unul ar putea fi socotit ca motto "ce trebuie să fie al meu, va veni la mine cu siguranţă...aşteaptă!". Cu timpul a învăţat că pentru a avea ceva de cele mai multe ori trebuie să munceşti pentru a obţine acel ceva. Dar niciodată nu a schimbat acea gândire şi în cazul oamenilor. "Cine  trebuie să fie al meu, va veni singur la mine". 

Se lăsa dusă de val. Nici nu ştia ce-şi doreşte. De cele mai multe ori dorea pe cineva. Când s-a întâmplat să apară cineva, încerca. De cele mai multe ori. Vocea interioară striga în repetate rânduri...încă nu era pregătită să înţeleagă neliniştea. Credea în dinamica lucrurilor ! Credea că oamenii se pot schimba.

Sfârşitul de an o găsi singură. Fără gaşcă nu mai avea nici o invitaţie. Nici nu-şi făcea probleme. Sora ei o chemase să meargă cu ea. Alt grup, în mare toţi cunoscuţi...În fine, până la urmă se duse.

Când eşti într-un grup şi toţi au pereche, singurătatea umple interiorul. Avea impresia că inima este  agăţată de un fir, în vid. Uneori simţea nevoia să facă mişcări bruşte, storcite, ca să determine inima să atingă peretii cavităţii toracice, să o simtă, că mai este acolo.

Iernile sunt lungi. Zăpada e mare. Gerul cumplit. Mai ieşea din casă să fumeze. Sunetele petrecerii din interior erau estompate de zgomotul gândurilor...nu prea avea ce să contabilizeze la realizări. Doar trăia. Nu avea niciun obiectiv. Nu voia să fixeze niciun obiectiv pentru anul ce urma. Doar tot ce trebuie să vină, o să vină! Privea cerul senin acoperit cu stele. Fumul ţigării se amestecă cu aburii respiraţiei ...

La miezul nopţii unul din băieţi a adus o cutie cu orhidee şi le-a împărţit fetelor. Niciodată nu primise orhidee. De fapt, nu primise nicio floare până atunci. Pentru prima dată s-a gândit la viitor. La anul următor. Orhideea este un semn. Va fi un an frumos cel ce va urma. Va aduce o schimbare. Cu siguranţă!

De la o altă petrecere sosise în vizită o pereche. Sora băiatului care era gazdă, cu prietenul. Nu-i cunoştea. Erau mai mari ca vârstă. Tipa nu i-a reţinut atenţia. Băiatul era drăguţ. Nu i-a mai privit. Oricum nu vorbeau cu ea, vorbeau cu ceilalţi. Pentru că nici ea nu statea la un loc cu ceilalţi. Nu a mai privit înspre ei, deşi privirea i-ar fi fugit înspre băiat. Dar ...nu se face, e lipsă de respect, e nepoliticos.

Apoi acel băiat a început să danseze cu fetele. Pe rând, dansa cu fiecare. O uşoară emoţie o cuprinse la gândul că poate o va invita la dans. Aparent indiferentă, mai mult simţind ce se întâmplă în jur, aştepta momentul.

Când prietena băiatului se ridică dând semnalul de plecare, se gândi că băiatul este total nepoliticos, fiind singura cu care nu a dansat. O uşoară durere sau orgoliu rănit, mai degrabă, îi strânse inima ...care era acolo, acum simţea clar că este acolo. Înauntru. În cavitatea goală a trupului ei. Privind prin fereastră la luminile bradului împodobit din curte încerca să-şi alunge lacrimile înapoi în cavitatea goală...

"Mai este cineva aici cu care nu am dansat şi-ar fi total nepoliticos să plec acum. Mai aşteaptă numai un dans". Vocea băiatului sună blând dar fără echivoc astfel încât prietenei nu-i mai rămăsese nimic de făcut fără să pară că face o criză.

Au dansat un singur dans. Si-au spus numele...în rest au vorbit gândurile. 

O vreme i-a mai simtit amprenta palmei lui, şi-a mai simţit mâna cuprinsă în mână lui.. Îşi amintea privirea albastră când a înterbat-o de nume. Retrăia sentimentul de perfecţiune. S-a gândit că nu l-a întâlnit la timp. Nu şi-a reproşat că n-a fost insistentă...pentru că băiatul era  a alteia. Şi nu este corect să arunci ocheade în acest caz. Iar după un timp, i-a trecut...

În primăvară, în luna mai, mergea spre casă. Când şi-a auzit numele strigat.

Era EL !

"Nu pot să cred. Nu ştiam cum să te găsesc, unde să te caut. Ne-am despărţit în februarie. Nu puteam să-l întreb pe fratele ei despre tine. Nu se cade. Sunt în oraş pentru două zile. Îmi dai voie să te sun? ".

(Tot Speranţei, dar şi celor care sunt un întreg lângă întregul pereche şi-au reuşit să bată toate statisticile pesimiste privind întâlnirea jumătăţilor în acest univers Mare :) )

Caro Emerald-That man 

Crăciunul Barbie

Scriam de curând pe la blogulluimosu ca problema mea cu Moş Crăciun este una de omisiune, adică acest moş mă ratează cu o consecvenţă de invidiat. Mai ziceam pe-acolo că dacă ar trebui să se revanşeze ar avea de recuperat vreo 33 de ani, din cei 40 pe care îi am. 

N-am mai spus acolo ce mi s-a întâmplat în ceilalţi 7 ani. Simplu, m-am erijat în propriul meu moş şi mi-am făcut singură cadourile. Mi s-a părut mult mai simplu decât să explic copiilor ce prostioare am făcut, de natura celor care te lasă cu ciorapul gol sub brad.:D

Că dacă vorbim de mos Nicolae...am o altă problemă. Până acum vreo 3-4 ani am crezut că acesta bagă-n  cizmă numai la copiii. Am fost absolut şocată să le aud pe colegele de birou că pe ele le înţeapă în cizmă ,în dimineaţa de 6 decembrie, ba un parfum, ba un lănţişor, ba...

Jalnic?

Maybe...

Noroc cu puterea obişnuinţei.

Cu toate acestea mai rar mă apucă tristeţea pentru că de regulă nu am nimic sub brad de Crăciun. 

Dar...anul trecut mosu a sosit prin...balcon :) şi Doamne cum s-au mai bucurat copiii, 5 mici şi 2 ai mei, mai mari. Crăciunul de anul trecut rămâne în istoria familiei ca şi Crăciunul Barbie. Una din nepoţele a primit cadou o Barbie cu perechea masculină. În mod paradoxal Barbie a dispărut. Când am încheiat seara nu am găsit-o. Am golit sacul cu ambalajele jucăriilor şi pachetelor...nimic.
Am căutat după cărţi, după canapele, după. tablouri, după..Zilele trecute ne-am amintit de păpuşă. Veşnica întrebare " ce s-o fi ales cu ea?". Mă întreb cu Silvia dacă nu o fi după dulap, singurul corp care nu a fost tras de la loc în căutări, pe considerentul că păpuşa nu ar fi încăput în spaţiul rămas până la perete.
Silvia a concluzionat retoric: "o s-o găsim cândva, probabil mai bătrână cu 10 ani".  Iar Vladi a completat , remarcând, că spre noroc "păpuşul" Barbie a rămas, că mai făcau şi copii pe după dulap.(hmmmm...dacă găsesc ajutor am să mişc de data asta şi dulapul) .

M-am bucurat de acea perioadă când ai mei erau ferm convinşi că moşu există, Silvia a plâns o zi întreagă atunci când a aflat adevărul, iar Vladi a fost de-adreptul furios că a fost păcălit :)

Cert este că încă primesc scrisori pentru moşi...încă Vladi mă roagă să pun cadourile fără ca ei să observe , "că aşa e frumoasă copilăria" , apoi le este ciudă că nu m-au surprins :)

An de an ne enervăm la culme până băgam bradul în picior, apoi împodobim- este ritualul bradului de  Crăciun.
Vladi mă ajută întotdeauna la prăjituri, iar Silvia la mâncare. 

Îmi place când suntem toţi în bucătărie, de o vreme munca mea a devenit mai uşoară şi nu-mi rămâne decât să mă bucur.
Ştiţi ce am eu sub brad? Bucuria de pe feţele copiilor.

Crăciunul? O sărbătoare care ne ţine şi ne aduce împreună!

Copiii colindă...la noi şi la alţii.

Lecţie cu cireşe (la fel de bine poate fi cu orice altceva)

Cândva tare demult, după război (ultimul război), ştrengarul Lucian, un ţânc de vreo 6-7 ani, a fost trimis de tatăl său la prăvălie să cumpere ulei. Banii erau puţini pe timpurile alea. Sărăcie, multă lume necăjită...

Ştrengarul cu banuţii în pumn, pe drumul prăfuit şi în plină vară, dă de un ţăran ce vindea cireşe la cornet. Cornetul făcut din ziar.

Cireşele erau mari, cu pete galbene, dar mai mult roşii. Crapa pieliţa pe ele de tari şi proaspete ce erau. Şi erau atât de mari de puteai să muşti chiar şi de două ori din una. Ştrengarul se opri şi privea cu jind. Ţăranul îl îmbia.
Uită de tac-su, uită de ulei, iar pentru bănuţii din pumn îi făcu ţăranul  un ditamai cornetul, de curgeau cireşele pe-afară.

Privind cum dispare tăranul în praful drumului, ştrengarul molfăia la cireşe aşezat pe margine, pe un petic de iarbă.

Şi cum tot ce-i bun ţine destul de puţin şi trece repede...cireşele se terminară şi veni vremea de întors.

Şi s-a întors acasă.

"...las ca te satur eu de cireşe. Ia, arată-mi încotro s-a dus ţăranul?" , zise tac-su turbat, trăgându-l după el prin praf.

Şi-a luat tac-su la cireşe, aşa ...vreun kilogram...şi l-a pus să le mănânce. Pe toate. Pe loc.

Urla ştrengarul: "tată iartă, dar nu mai poooot".

Bătrânul nu s-a înduplecat.

Lucian le-a mîncat pe toate. Apoi le-a dat înapoi prafului din drum, măcinate.

În viaţa lui nu a mai mâncat cireşe. Nici să le mai vadă de-atunci!

(L-am privit pe Lucian când povestea, era cărunt şi părea împăcat... Nu mi-a rămas decât să îmi amintesc .)

Suflet pereche

Sufletele pereche sunt cele care traiesc lectiile vietii intr-un mod similar si au ca rezultat autocunoasterea si autodezvoltarea.
In relatia cu sufletul pereche exista libertate, lipsa sentimentului de posesiune, multa toleranta si daruire de sine. Exista sprijin reciproc si intimitate care-ti da privilegiul sa fi tu insati/insuti fara teama de a fi respins, dar ai o stare de bine, imposibil de exprimat in cuvinte. Atingerea si dragostea fizica da un sentiment extraordinar de implinire, in trup si spirit.
A te plimba cu sufletul pereche de mana este ca si cum te-ai plimba si nu ar mai fi nimeni pe Pamant. Sufletele pereche arata bine impreuna, sunt frumoase si toti ii privesc fara sa poata spune de ce. Sufletele pereche se intalnesc in esenta lor si emana fericire.
Sufletele pereche simt, se simt, traiesc unul in altul si totusi separat.

(dedicatie speciala Sperantei, pentru ca m-a intrebat si pentru ca am avut aceasta discutie acum aprox un an , drept urmare am facut un copy/paste de pe forum :D)

Azi noapte am auzit fulgii de nea ningând...

Să fi fost linişte? Singurătate?

Când s-o-mpărţât no-ro-cul...

...nu ştiu unde am fost eu, dar cu siguranţă Copilu o fost unde trebă.

Acum un an, în septembrie, ştiu exact momentul pentru că mă întorsesem din Helsinki şi despachetam...îi tot aud pe-ai mei şuşotind şi îndemnându-se. Cum o mamă recunoaşte momentele, iar alea în care "nu-i de bine" cu atât mai mult, îmi zic să nu insist că oricum voi afla, tot ce-i de rău iese la iveală. Mi-am văzut de despachetat când îl văd pe Vladi apropiindu-se, Silvia cu tatăl alunecând, sperau ei, nevăzuţi în încăperi diferite.

Normal, respir adânc şi mă întorc spre Copilu.

-Ştii, acum trei zile am fost în curte cu bicicleta şi m-am întâlnit cu alţi copii...şi ne-am dus la un loc de joacă mai îndepărtat unde ne-am jucat. După care am plecat acasă fiecare. Şi eu am uitat că eram cu bicicleta...

Mda...cu bicicleta pe care n-a stat nici de zece ori...În fine, când nu mai e nimic de făcut să te enervezi ...e "Cooperativa Munca in zadar"! Mi-am făcut datoria şi i-am vorbit părinteşte cât am putut de răstit cum că trebuie să înveţe să aibă grijă de lucrurile sale, pentru că înseamnă respect pentru munca părinţilor şi aşa cu creierii împrăştiaţi nu se va alege nimic de capul lui şi bla bla. El şi-a făcut, de asemenea, datoria. S-a jelit, alea-alea...Că s-a întors să o caute...după două zile :) când a vrut să meargă cu ea la ora de pian. şi nu era la loc. Zău aşa! Aici m-am mai enervat o dată.

După alte 4 zile se întâlneşte cu un copil pe care nu îl cunoştea. Acela îl întreabă dacă nu avea el o bicicletă albastră bla, bla...la locul de joacă din a treia curte bla bla, că a gasit-o un bătrân din scara lui şi să meargă să şi-o recupereze.

Bicicleta a fost recuperata!

Într-o seară, mai de curând, se întoarce tatăl acasă la ora 10 seara...Aud ceva ce mă face să mă crispez şi să mă rog repede în gând:"Dă Doamne să răspundă cum trebuie"...aud: "Vladi, bicicleta ta unde este, că nu e la loc?"

-Păăăi...am fost la pian, am legat-o în faţa liceului, apoi....a! apoi am plecat la Sala sporturilor la antrenament, am uitat că sunt cu bicicleta şi-am plecat pe jos. De-acolo am venit acasă.

Nu mai zic nimic, ne urcăm în maşină...ce să mai găseşti bicicletă parcată în centru ? Când este întuneric de la ora 5 după-masă...Îl ameninţ că de data asta a încurcat-o. Copilu fuge ca tras din arc, bâjbâie în întuneric...de unde se iţeşte pe bicicletă.

De ziua lui îi cumpăr un telefon...din acela la care eu nu ştiu să umblu. Cu pixeli şi cu...în fine când i l-am cumpărat el se uita la modele şi pe mine mă interesa doar cât costă. Întrebam băiatul din magazin: "cât costă?". M-a citit dintr-o privre că sunt profană  în ale telefoanelor şi cu o grimasă m-a întrebat dacă Copilu ştie să vorbescă. Sigur că ştie!

Eu am mai vorbit doar la sfârşit când am spus că n-am pix cu ce să semnez factura. Ei bine, acest! telefon, Vladi din greşeală l-a pus într-un loc umed pe masă. Într-adevăr, dacă nu priveşti din unghi potrivit se poate să nu observi apa (pe care o vărsase tot el, dar nu a şters). Tatăl îl certa de zor când el vine spre mine distrus şi plângea de se rupea cămaşa pe el...

-Mama, telefonul nu-mi mai merge, nu am observat şi l-am pus în apă...Să nu-mi mai cumperi nimic niciodată, nu merit nimic, nu ştiu să am grijă de lucruri....

Când auzi asta...îţi vine aşa...să nu-l mai cerţi...îmi amintesc câte telefoane am scufundat eu...mă rog, nu atât de costisitoare, dar...vorbim despre atenţie până la urmă.

Fac ce mă duce şi pe mine capul, desfac urgent telefonul, îl şterg cu ceva absorbant şi-l las desfăcut până dimineaţă.

Iar dimineaţă a funcţionat şi de-atunci tot aşa...

Altădată, eu la Braşov şi el în Gheorgheni. El la concurs cu sportul.

Seara mă sună tatăl că s-a întors copilu fără adidaşi...Eu de un pragmatism fără pereche mă gândesc rapid că oricum am intrat în iarnă şi până în primăvară nu i-ar mai fi fost buni, că oricum vorbisem cu el să-şi cumpere tenişi pentru că îl tot certa profu de fizică din cauză că mergea în adidaşi, că eu sunt la Braşov şi oricum nu pot face nimic...că totul este tardiv de târziu ca de fiecare dată :) . Mi-l dă la telefon, Copilu distrus:" Mi-a cerut antrenorul banii pentru taxa de înscriere şi erau foarte mulţi acolo şi eram emoţionat  şi nu am pus înapoi adidaşii în geantă...tu mami, nu ştiu să am grijă de lucrurile mele şi am avut aşa o zi frumoasă, am primit o medalie... şi acum am stricat-o....şi nu e nimeni lângă mine. Unde eşti?"

Încerc să-l liniştesc şi să-i spun că va trebui să-şi noteze ce are la el şi să verifice la plecare dacă şi-a pus totul, că acest lucru poate să fie educat, faptul e consumat şi să-şi amintească doar lucrurile frumoase. Era primul lui concurs.

După două zile, la antrenament fiind, antrenorul îi dă adidaşii. Se pare că este acolo în Gheorgheni o doamnă care după concurs adună lucrurile uitate şi le păstrează până sunt căutate sau urmează un alt concurs. Am aflat că nici pe departe nu este singurul ameţit.

Azi, cum imprimanta s-a stricat şi am şi aruncat-o nu şi-a putut tipări proiectul pentru fizică, iar luni trebuie să-l prezinte. Bun, hai în oraş la Sooters, tot am treabă prin zonă. Fată vigilentă pun pe stick lucrarea şi mai salvez în mail ca nu cumva....

La Sooters închis. În oraşele mici viaţa încetează de Sâmbătă de la prânz. Bun, mă gândesc să-mi fac treburile apoi să sun la cunoscuţi. Cum eram în magazin după cadouri trec pe lângă un loc dosit unde se fac ştampile...Vedeam eu că fetele sunt pe picior de plecare, dar totusi le întreb, fără speranţă, dacă mă pot ajuta cumva să tipăresc câteva pagini contra cost. Fata căreia m-am adresat o întreabă în limba maghiară pe cealaltă dacă ştie să lucreze cu stick-ul. Nu!...A...dar ştiu eu :D . Mi-a pornit calculatorul şi m-a lăsat să fac ce vreau. Copilu rânjea bucuros.

Agentul 007 a rezolvat problema fără sânge, fără pistol.

A! Fata a fost atât de drăguţă încât nu mi-a luat bani, a zis că e de Moş Nicolae. Drăguţă, nu? 

De asta cred eu ca am Copilu norocos! 

Şi cine ştie câte mă mai aşteaptă.

Poveste

"Un mullah, adică un predicator, intră într-o sală, pentru a ţine o conferinţă. Sala era goală, singura persoană prezentă fiind un tânăr grăjdar, care stătea în primul rând. Predicatorul îl întrebă pe grăjdar:"Nu este nimeni aici în afară de tine. După părerea ta, ar trebui să vorbesc sau nu?" Acesta răspunde:"Domnule, eu sunt un om simplu. Nu înţeleg nimic din ceea ce predicaţi. Dar când intru într-un grajd şi văd că toţi caii au fugit şi numai unul a rămas, eu îl voi hrăni totuşi pe acela". Predicatorului îi mersese la inimă aceste cuvinte şi îşi începu predica. Vorbi mai mult de două ore.Apoi se simţi foarte uşurat şi fericit şi dori să afle de la spectator în ce măsură îi plăcuse cuvântarea sa. El întrebă:" Ţi-a plăcut predica mea?".Grăjdarul răspunse:"Eu v-am spus deja că sunt un om simplu şi nu înţeleg prea multe. Dar când intru într-un grajd şi văd că toţi caii au fugit în afară de unul, eu îl voi hrăni pe acela. Nu îi voi da lui însă tot nutreţul." (poveste persană)

Se numeşte NU TOTUL DINTR-O DATĂ, la fel de bine cum putea fi Povestea Sophiei. Dar persanii nu m-au cunoscut. :)

Decembrie!...1 Decembrie...!

Azi dimineaţă era nins, strat mic de zapadă. Apoi toată ziua  a plouat, ploaie rece, astfel că abia aşezata zăpadă de dimineaţă s-a transformat în gheaţă.

Copilu' bâzâie. Vrea în oraş, la Retragerea torţelor şi foc de artificii. N-am mai ieşit de ceva vreme spre seară, în plimbare.

Cum nu mă transpunea niciun sentiment şi cum aici lumea nu organizează nicio Revoluţie cum am aflat că se organizează în Timişoara, m-am gândit că tot am mâncat ceva mai mult la prânz (chiar şi mie îmi place cum gătesc :) ) şi o plimbare chiar nu mi-ar strica. În ciuda faptului că ploua, am purces spre centru. Cum nu ştiam ora exactă a paradei, dar ştiam traseul soldaţilor ce urmau să poarte torţele de la Primărie înspre platoul din centru, am verificat dacă sunt pregătiţi.

I-am văzut zgribuliţi sub streşini, drept urmare i-am zis lui Vladi să fim eficienţi şi să dăm o tură prin Leonardo să vedem de bocanci pentru iarnă, în loc să stăm aşteptând în ploaie.

Am alunecat spre Leonardo, între timp s-a făcut tot mai rece, astfel ploaia s-a transformat în gheaţă, iar trotuarele în patinoare. La ora fix am ajuns pe platoul din centru. O mână de români, cu exagerare să fi fost 150. 

Parada cu torţe a decurs în mod alert, soldaţii probabil cei mai zgribuliţi de ploaie. Platoul plin de gheaţă şi apă. Nu ne-am descurajat, ne-am prins în horă pe muzică de fanfară...Dar nu am apucat să facem un cerc că muzica a şi încetat.

Surpriză! Anul ăsta ne-au oferit artificii.

Frumos! Când văd artificii sunt ca un copil. Doar că mă jenez să urlu cum urlă ei, WOW! Îmi dau capul pe spate şi privesc cerul. Îmi place să cadă stele pe mine. Parcă nu mai aud lumea. Doar tunetul artificiilor trimise spre cer. Suntem numai eu şi stelele căzătoare. Colorate. Vladi mă trage uşor de mânecă. Îmi cobor privirea...îmi zâmbeşte. Ştiu că-i plac şi lui. 

Cum ce-i frumos durează fizic puţin, o luăm spre casă. Uzi. Ploaia ne însoţeşte. A fost...scurt. În drum spre casă tufele de tuia şi copacii par  ireal de strălucitori. Sunt îmbrăcaţi în gheaţă. 

În oraş e întuneric. Nu există feerie. 

Închei seara aici, cu ciocoladă caldă cu scorţişoară şi Caro Emerald (prin bunăvoinţa Speranţei, care mi-a scos-o în cale, eu neştiind cine cântă melodia ce-mi place şi mie).

Gândurile zilei...

Nu poţi sta afară, în 5 minute îţi vâjâie tot capul (nu de alta dar face şi mai mare dezordine). Vorba Silviei, am timp în cele 6 luni de iarnă să găsesc măcar un motiv pentru care să-mi placă iarna.

Oamenii sunt plini de complex-ităţi :D. La serviciu am fost la baie să mă spăl pe mâini (de data asta), iar la doi metri de uşa toaletei întâlnesc o colegă, roşie la faţă, foarte jenată ...Îmi spune că a uitat să-şi ascundă hârtia igienică şi au vazut-o cei doi străini aflaţi pe coridor. M-am uitat ce scrie pe uşa unde tocmai vedeau ce-i doi că intrăm. WC! Mi-a venit să le spun că avem pauza de cafea, dar cine să mă creadă. Oricum habar n-aveau de noi. Oare ce se putea spune despre mine, pentru că nu aveam hârtie igienică la mine...? Aşa-i când ai mintea prea odihnită!

Clar! Este mult mai obositor să te prefaci a fi cine nu eşti, decât să fii tu însăţi. Asta pentru cei care nu trăiesc funcţionând aşa.

Dacă service, atunci Ghiţă ! (foileton de aventuri)

În iarna trecută mi-am dat seama cum "colegul meu de apartament" :) ( ca să-l citez)  m-a păcălit ani la rând. Conduc autoturism de vreo 12 ani. Nu îmi amintesc după câţi ani am auzit că există cauciucuri de iarnă şi cauciucuri de vară. Oricum, sunt detalii. Dar când am aflat l-am întrebat dacă eu am cauciucuri potrivite şi mi-a răspuns că am cauciucuri "patru anotimpuri". :) Buuuun.

Acum doi ani, am schimbat maşina. Cum am primit-o in 15 septembrie şi cum la noi iarna vine repede ,l-am întrebat dacă am cauciucuri corespunzătoare anotimpului ce sta să vină. Mi-a spus ca sunt cauciucuri pentru iarna să fiu liniştită. ( Acum e momentul pentru "Doamne, ce naiva!":))

Mă rog, nu am avut probleme în iarna aceea , ori au nu am circulat foarte mult, ori iarna a fost mai blândă, ori au curaţat prea bine drumurile...din două, numai una.

Vine vara, io cu-minte, întreb:" nu trebuie să le punem pe cele de vară?". Îmi răspunde că sunt bune, să nu-mi bat capul. Mi-am scuturat zulufii şi mi-am zis că el e specialistul.

Ce să-i faci, vremea trece, anotimpurile se schimbă şi vine din nou iarna. Iarna trecută. Frig mult, zapada bătătorită la minus 25-30 de grade cu zilele...patinoar nu altceva...eu cu privirea înainte, maşina lunecând la vale...Pttiiii...ce să fie, domnule...Îi spun mirată că nu înţeleg cum de sunt ca o sanie pe şosea, dacă am cauciucuri de iarnă.

Simplu, pentru că n-am de iarnă, ci de vară.

Acu' dacă posed aceste preţioase informaţii, fată vigilentă cum sunt, iau măsuri de una singură pentru iarna asta.

Cum mi-a expirat garanţia la maşină nu mai sunt obligată să merg la service-ul autorizat aşa că  sun la vechiul meu prieten de la celălalt service (de fapt, e singurul om din service pe care-l cunosc)...domnul Ghiţă.

-Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?

-Ei, cum să nu.

-V-am lipsit? întreb eu râzând...

-Nu!  (Doamne, ce-mi plac tipii ăştia dintr-o bucată )

-Cum? Nici dumneavoastră? Pfff....păi atunci să ne vedem de prietenia noastră din interes...Vine iarna, îmi trebuiesc cauciucuri de iarnă (vedeţi, măi, bărbaţi, cum vorbesc eu ca o profesionistă? mare scofală!) 

-Păi ce mărimi? (Doamne, cum mai ştiu ăştia să înjure...)

-Păi sunt pe mărimi? Pot să vă spun ce maşină am...şi-i spun :D

-Bine, se rezolvă. Când veniţi după ele?

-Păi...ce să fac cu ele? cum se pun alea pe roţi?

-Bine, aduceţi maşina că le rezolv eu cu totul.

-Cât costă 4 cauciucuri? (zâmbeam larg în telefon, speram să mă vadă şi să mă placă...să mai lase la preţ)

-tz lei...dacă nu aţi venit acum două săptămâni...s-au scumpit 40%.

-Aşa de mult???? Haide domnu Ghiţă ...zău dacă nu, păi ce prietenie e asta...

-Hai doamnă...staţi să-l mai întreb pe băiat (şi-aud discuţii bla-bla-bla, la-la -la...nimic special, dar am eu aşa o presimţire că vorbele erau însoţite de semne..n-aud să răspundă băiatul celălalt şi-l aud tot pe el )

-Bine doamnă, hai pentru dumneavoastră cu ntz lei (asta era scumpirea cu aprox 20%)..

-Mai puteţi scădea un pic? Fac la schimb menajul...

-Nu se mai poate doamnă, şi-aşa am scăzut o grămadă, ăsta e un preţ numai pentru dumneavoastră.

Mă rog, ce era să mai zic ...începem politeţurile de încheiere. El:

-Ce mai face soţul?

-Bine, ce să facă şi el.

-Se descurcă?

-Cred că da, ştiţi, nu suntem chiar atât de intimi...(eu râd, el nu, el ţine mereu cu băieţii, misogin domnu Ghiţă).

După ce a rezolvat tot, m-a sfătuit cum să depozitez cauciucurile de vară (şi doar ştiam că există!) şi m-a avertizat să nu mă impacientez, voi auzi un zgomot de la roţi, din cauza cauciucurilor..."că ştiţi doamnă, astea-s de iarnă" (nu zău!) .

Îi mulţumesc pentru avertizare, că doar deja ştiţi că mie totul îmi sună bine la maşină, întotdeauna.

Îmi spune că de-acum mă aşteaptă pe la el, iar eu îmi fac cruce.

Şi când dau să urc în maşină, aflată în parcarea din curte, mă întreabă de la distanţă :"Puteţi să o scoateţi?"

Îl privesc şi-i răspund: "Întotdeauna!".

Mă întreb în gând dacă întrebarea lui a fost maliţioasă sau răspunsul meu...

Nu-mi mai pasă, dau aproape la maxim  When The Saints Go Marching In (Louis Armstrong), şi la cap mândră, dar la buzunar strâmtă, mă întorc spre oraş...

Copiii spun lucrurilor pe nume...(5)

Io, muma, către planeta Vladi :" Pantofii se curaţă înainte de plecare..."
Planeta Vladi: "...păi..."
Silvia : " Lasă-l mamă, el crede că trebuie să-i cureţe numai de Moş Nicolae"

he, he, he...la orice vârstă moşii aştia există (am să povestesc odată cum am trecut peste suferinţele existenţiale în ceea ce-i priveşte pe moşi).

Unde te afli? Pe partea cealaltă.

Am citit pe blogul Klarei Incze un articol "Demenţa-o clementă?". Mi-a plăcut ideea de demenţă ca un act de clemenţă la sfârşitul vieţii. E o idee atractivă şi pe mine personal mă gâdilă numai din punct de vedere literar. Eu mă străduiesc să desfac lucrurile încercând să ajung la miez, la ceea ce nu se vede dar se simte tare. Realitatea!

În realitate demenţa este o boală grea şi complexă.
Demenţa este o afectare progresivă a celulelor nervoase ale creierului care sunt distruse lent. Este afectată memoria de lungă sau scurtă durată. Persoana suferă tulburări ale gândirii abstracte, tulburări de judecată, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat; încapacitate de a face mişcări coordonate din cauza leziunilor pe creier; pierderea sau tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzute, auzite, pipăite, de recunoaştere a obiectelor, a persoanelor; afecţiuni a relaţiilor sociale, a activităţilor de muncă şi altele.
Şi dacă toate astea sună sec, mă gândesc care ar fi transpunerea lor la o persoană dragă. Dacă este într-adevăr o "iertare". Dacă povara conştiinţei dispare în totalitate sau doar parţial. Şi dacă doar parţial, mai este boala asta o clemenţă? Căci cine poate suporta cu fruntea sus şi maximă înţelegere propria degradare.
Şi viaţa funcţionează după regulile bipolarităţii. Ceea ce e luat de pe umerii celui bolnav, respectiv responsabilitatea propriei persoane, judecata, capacitatea de a face lucrurile mărunte, îngrijirea personală, cad pe umerii persoanelor apropiate. Ei înşişi se confruntă cu propriile probleme şi confuzii, îndoiala asumării supravegherii celui bolnav. Mulţi nu înţeleg natura condiţiei bolnavului. Este şi greu să accepţi degradarea, mai ales că se instalează în timp. Trebuie să înţeleagă nevoile şi speranţele de viitor ale acestuia. Iar şi mai greu înţeleg efortul care urmează să-l depună pentru cel bolnav. În realitate se întâmplă un transfer. Unul e "iertat" , altul "impovărat".

Cel bolnav va trece prin stări diferite, halucinaţii, depresie, anxietate, agresiune, tulburări de somn, obsesii. Suicidul în cazul bolnavilor este reprezentat în procent semnificativ. De regulă când îşi conştientizează degradarea.
Să vedem care este viaţa celor bolnavi.
Se mişcă tot mai greu, începând de la simplul ridicat de pe scaun, până la mersul împleticit sau mersul cu bază largită, începând de la ideile delirante (furt-acuză orice persoană din jur de furtul banilor, spre ex,...care se află ori în buzunarul propriu, ori sunt pierduţi din neglijenţă/incapacitate de păstrare a valorilor, ori i-a cheltuit şi nu-şi mai aminteşte; persecuţie -de regulă acuză chiar persoana apropiată care îl îngrijeşte, urmărire, infidelitate, abandonare, delir), halucinaţii şi iluzii patologice, depresie, hipomanie, apatie. Pe lângă tulburările de somn mai sunt şi cele alimentare- uită că a mâncat şi în decurs de 3-4 ore, în cursul serii, ia cina de 5 ori cu aceleaşi cantităţi. Sau în faţa medicului declară că nu mănâncă nici carne, nici legume, nici fructe, ci salată din frunze de păpădii şi lobodă. Bolnavul hoinăreşte până îl răzbeşte foamea şi din fericire încă îşi aminteşte adresa de domiciliu şi se întoarce. De multe ori persoanele apropiate se panichează pentru că trec orele iar bolnavul ,,,ia-l de unde nu-i. Se recurg la strategii, în cazul fericit în care el îşi recunoaşte boala acceptă să poarte asupra lui adresa şi numere de telefon. Este mai greu când bolnavul nu-şi recunoaşte boala...şi-aici familia trebuie să fie inventivă. Posibil când nu hoinăreşte să aibă stări de lentoare psihomotorie, poate sta în pat chiar şi zile. Manifestă de multe ori stări de agresiune verbală şi/sau fizică, de regulă cu cei apropiaţi, fie ei adulţi sau copii. De multe ori cuvinte grele.

După cum am spus, apropiaţii se aleg cu starile de nelinişte, angoasele, agresiunile şi restul tulburărilor. Gradul de frustrare are cote alarmante de cele mai multe ori.
Of!
Apropiaţii suferă învers proporţional cu nivelul de înţelegere şi acceptare al acestei boli.
Nu înţeleg cum tatăl/bunicul nu-i recunoaşte, cum ajung să se certe cu el pentru a face un duş, pentru faptul că poartă pijamaua pe care a uitat-o în baie o persoană de sex feminin... nu înţeleg cum atunci când pleacă undeva cu el trebuie să ai o grijă mult mai mare decât gija pentru un copil de 3 ani, cum nu pot să-şi întoarcă privirea de la bolnav când se afliă în locuri aglomerate...pentru că îl pierd...sau el se pierde. Cu cât locul e mai străin şi mai aglomerat cu atât bolnavul e mai dezorientat.
Nu înţeleg cum ajung să trebuiască să-şi caute bolnavul 2-3 ore pentru că au "păcătuit" întorcând capul spre proprii copii.
Mai rău, persoana care îl îngrijeşte poate avea propriile boli, iar grija pentru un bolnav de demenţă este solicitantă, stresantă, dar rămâne o datorie.
Am văzut cazuri când au fost în excursie, un loc mai aglomerat, bolnavul la câţiva metri, iar cel care îl îngrijea se afla în starea de a nu se mai putea bucura de excursie, era cu ochii numai pe cel bolnav...cu ochii pironiţi îl auzi că spune:"uite cum stă acolo, ca o boanghină...acum dacă aş avea o puşcă şi-aş trage nimeni n-ar şti cine l-a împuşcat"...Mda.

Sau te duci în grup la ...ştrand. Acasă i s-a spus bolnavului să-şi pună slip de baie...iar când se dezbracă constaţi că şi-a luat doar ...o altă pereche de chiloţi. Bărbăteşti. Cu despicătură în faţă. Se vede tot din lateral. Şi trebuie să îl convingi că nu e slip de baie. Sfârşeşti să o laşi baltă. Lumea vă priveşte. Îl laşi, renunţi. Îl vezi în depărtare cum umblă haotic printre oameni...a uitat unde este pătura. I se face foame sau poftă de ce vede prin coşurile cu de-ale gurii ,ale altora. Nu are o problemă să se servească. Apropiaţii mereu trebuind să se scuze. Să îl scuze. Apoi faci pace între el şi copilul de 2 ani pentru o prăjitură, pentru un fruct.
Şi mai rău este când vine cu "lucrurile lui" din containerul de gunoi. Dacă nu verifici permanent îţi umple casa.

La ultima întâlnire cu colegii din liceu o colegă povestea cum şi-a petrecut ultimii 10 ani îngrijindu-şi tatăl bolnav de Alzheimer. Inversase ziua cu noaptea, noapte el voia să umble ea trebuia să doarmă căci mergea la serviciu. Ne-a arătat vânătăile de pe braţe. Noaptea tatăl ei umbla sau cădea din pat, iar când voia să-l ridice n-o recunoştea şi se credea atacat...aşa că se apara. Regretul colegei a fost cel de a nu fi avut şansa să schimbe scutecele unui copil, dar a trebuit să le schimbe tatălui.

Demenţa e o boală tristă! Extrem de tristă.
Sacii sunt lăsaţi nu jos, ci pe umerii altcuiva.

Obsesie (2)

"... infinity’s a great place to start.
Time is irrelevant, it’s not linear "

Unul din motivele pentru care-mi canta in urechi Bono.
Nu e frumos, interesant? Nu ramai pe ganduri?

Gandul zilei

M-am trezit in minte cu doua ganduri (atatea am constientizat, mai corect spus).

In primul rand trebuie sa redefinesc "trebuie" in viata mea. Ca sa regasec bucuria in lucrurile marunte, in rutina. pffff.....

M-am trezit cantand in minte melodia "(u2) moment of surrender". Ieri "(u2) no line on the horizon"...Hmmmm...mai bine decat ciripit de pasarele :)

Ce înseamnă să fii mamă?

În ziua trecută vorbeam la telefon cu o prietenă. Ştiţi prietenele alea venite din prieteniile de când lumea şi pământul, prieteniile alea care arată ca o haină ruptă de uzată ce e, dar de care nu vrei să te scapi. Ei bine, în prieteniile astea discuţi tot Şi suflet şi job şi marmeladă şi ... copiii.
Discutam noi despre o întâmplare cu băiatul ei. Mă trezesc că mă întreabă "da' chiar, ce înseamnă să fii mamă?". Pe moment i-am răspuns că e complex răspunsul şi nu face să-l "fuşereşti" la telefon. Dacă mă gândesc bine acum, nu ştiu dacă de fapt nu "m-am scos", acum că stau pe loc şi nu ştiu bine să explic ce înseamnă să fii mamă. Dar ce-o fi însemnând să fii mamă bună?

Vorba unui mare artist in viata, citit prin bloguri (nu spui cine), nu ştiu alţii cum sunt dar eu ...pot să mă gândesc cum sunt eu...eu ca mamă.
Curat imprefectă. Nu, nu, nici chiar aşa, cum ar fi că nu mă pricep dar ce bine ştiu să critic, ci aşa..încercând să fac cât mai bine şi uneori ieşind prost.
Se spune că devii cu adevărat un bun părinte abia după al treilea copil, că abia după al treilea scapi de toate inhibiţiile, complexele, capriciile şi încrâncenare şi laşi doar să curgă lucrurile sau iubirea în voie.
Eu totuşi m-am oprit la doi copii. Am să-i cred pe cuvânt pe teoreticieni.
Dar pot spune că dacă la primul copil eram superstresată, la al doilea m-a izbit relaxul...dacă la primul copil îi ascultam ritmul respiraţiei în somn, la al doilea mi s-a intamplat să intru în cameră, să lucrez la dulapul cu haine ...şi să mă sperii de respiraţia lui. Uitasem că doarme în cameră.
Dar nu am uitat să-i iubesc. Părerea mea este că e total eronat ce se spune: "nu-l alinta, nu-l tine in brate, nu-l pupa....". Eu i-am iubit. Şi i-am certat când au greşit. Şi am fost blândă, dar şi aspră când a trebuit. Am fost şi mamă, de multe ori şi tată. I-am cărat în spate, în braţe, când şi cum am putut. Silviei i-am citit mult, lui Vladi nu prea. Silvia se orientează inclusiv 3D, eu şi Vladi trebuie să întoarcem harta pe direcţia de sens şi abia de pricepem. Copiii aud de la mine "numai proştii se plictisesc" şi "urăşte-mă acum şi mulţumeşte-mi mai târziu". Trag de ei şi trebuie să menţină ritmul alert.
Cu toate astea ne îmbrăţişăm zilnic, pupici zilnic...chiar dacă îmi pierd răbdarea la matematică cu Vladi.
Când putem, călătorim. Suntem înnebuniţi după asta. Şi pentru că nu sunt o mamă singură dar merg foarte mult numai în trei, ei sunt recunoscători. Copiii mulţumesc pentru tot, fie că-i duc la muzeu, fie că-i duc pe deal, fie că-i duc în altă ţară, fie că-i duc la îngheţată. Eu nu i-am obligat.
Şi când greşim, ne iertăm unii pe alţii.
Uneori le-am sărutat hinuţele de drag, de multe ori am plâns de dorul lor. Nu mă împac când lipsesc mai mult de două zile.
Îi învăţ să se descurce singuri, în rolul lor.
Cineva drag mi-a spus că nu ne creştem copiii pentru noi, ci pentru ei.
Nu ştiu ce înseamnă să fii mamă bună.
Mă trezesc la 5 dimineaţa, mă culc la 12 noaptea. Acum că sunt mari, am şi ceva timp liber. Azi am scăpat la 9 jumate seara. Am ajutat Copilu la chimie. Şi la română. Şi am vorbit puţin. Am râs cu Silvia puţin.
Cum trebuie să fie o mamă bună?
Eu cred că trebuie să fie ACOLO. Pur şi simplu.
Iar dacă vin înainte de culcare şi se lipesc de mine...înseamnă că ceva fac şi bine.


:)

Copiii spun lucrurilor pe nume...(4)

Copilu':
"Pedofilia este o boala? Despre homosexualitate la inceput se spunea ca ar fi o boala, iar acum se spune ca nu este. Daca nici pedofilia nu este boala?"

Muguri de iubire ?!

După ce am trecut prin etapele întrebărilor despre iubire şi mai ales despre sex, iată că începe etapa experimentărilor.
:) Copilu. Nu eu.

Peste câteva luni împlineşte 14 ani. Observ firişoare fine dar tot mai evidente la mustăcioară.Lui nu-i plac. Observ mici schimbări în comportament, mai o întârziere, mai o lipsă de elan la învăţat...îmi zic, hai că e normal. Sunt cu ochii pe el. Dar când se grăbeşte să ajungă la calculator, repezit să-şi deschidă messengerul...încep să mă scarpin gânditoare...Copilu nu stă pe messenger. Il vezi maxim de două ori pe an făcând asta şi-atunci deschide şi închide...nici în mail nu se uită. Copilu e genul care trebuie împins afară din casă. Îl şi împing. Îi spun să stea afară un timp anume...apoi dacă se întâlneşte cu alţii uită să mai vină. În timpul şcolii "ieşitul" se întâmplă numai cu rost, la orele de pian, la taekwondo. În week-end, da.
Şi vine într-o sâmbătă, de-afară, într-un suflet să ceară bani pentru clatite.În oraş. Cu nişte băieţi.
"Îţi dau şi de suc", eu de colo.
"Nu-mi da că punem banii la un loc şi ne ajung pentru o clatită şi suc. Au şi ELE bani",Copilu.
"Pai care ELE, n-ai zis "nişte băieţi"?", eu de colo.
"Shhhhhtttt...",Copilu. (să n-audă tata).
În fine...nu-l reţin. Aflu eu mai târziu.
Apoi au urmat proiecte pentru şcoală făcute cu colega Paula şi încă o colegă (pentru a distrage atenţia), apoi plimbări cu Paula, apoi pe bicicletă cu colega Paula, apoi iar la noi Paula, apoi el la Paula, apoi nişte minciunele şi lipsit de la ora de pian o dată, apoi încă o dată (timp petrecut cu o colega...aţi ghicit, Paula), apoi pedeapsa, nu e respectat programul nu mai există nici altceva.Îl pedepsesc până în week-end...totuşi. Multe telefoane. Mai închid ochii când deschide mess-ul. Are liber duminică. Apoi urmează excursia cu clasa la Sibiu.
Când se întoarce ne face semn mie şi Silviei să mergem în cameră. Discuţii în secret. O mamă ştie că în general acestea sunt dicuţii cu probleme.
"Paula este o proasta!"...Copilu.
Şi povesteşte cum i-a cumpărat un colier şi în prima seară i l-a dăruit şi a întrebat-o dacă vrea să fie prietena lui. Cum ea a luat colierul în timp ce-i spunea "Mă simt jenată să accept cadoul tău pentru că am prieten, este Liviu" (Liviu? cocălarul clasei? mincinosul?cel care fumează din clasa a IV-a? cel care a baut la petrecerea unui coleg din vinul furat de la masa adulţilor?) .
Copilu i-a zis să facă ce vrea cu colierul, lui nu-i trebuie. Şi n-a mai vorbit cu ea niciodată.
Privirile mele se întâlnesc cu ale Silviei, nu înţelegem nimic, în ultimele săptămâni, când nu au fost împreună, au vorbit ba pe mess, ba la telefon. Când apar Livii aştia?
Ce trebuie să-l învăţ pe Copilu? Că fetele se iau pe sus?
Îi spun doar că amândoi sunt copii, amândoi trebuie să înveţe cum se construiesc prieteniile, îi spun că el nu a greşit nimic, îi spun că atunci când începe să-i placă o fată s-o întrebe direct dacă are prieten, îi spun să scoată cadoul din buzunar numai când aude un "da", îi spun că el e un băiat frumos şi deştept şi vine ea vremea când fetele vor alerga după el, dar el trebuie să ştie că este deosebit. Nici nu se compară cu Liviu. Paula are şi ea de învăţat să cunoască omul dincolo de gelul din păr.

Şi iată cum de mici fetele îi preferă pe cei care nu dau doi bani pe ele.
Ce să-i mai spun?

Dorinta

Imi doresc atat de mult sa-mi schimb profesia!
De 4 ani ma pregatesc pentru asta.
Acum cand am toate armele, ma impiedic de niste chestii de neimaginat, minore, invizibile. Cand nu reusesc ceva imi spun mereu ca nu e buna metooda...si tot incerc. Nu s-a intamplat sa nu-i dau de capat. Si-acum...parca sunt in lanturi.
Visez noaptea, cum fac lucruri noi, cum reusesc, cum stiu incotro s-o apuc...
Cand ma trezesc e greu, constat ca mi s-a terminat galeata cu idei.
Numar pe degete conditiile, le bifez...si totusi nu merge!

Si-o iau spre scarbiciu. Fara chef, fata motivatie, ma duc de parca m-as intoarce.

Sper la noapte sa visez drumul bun...sa ma trezesc transpirata si sa zic:
"Rhett !"(Butler)
:)

Copiii spun lucrurilor pe nume...(3)

Coboram cu Copilu' Vladi dealul Şumuleului...spre seara. La poalele dealului se află Catedrala catolică...se auzea slujba de seară, "Tatăl nostru..." cântat cum îl cântă ei în tonalitate joasă...

"Am auzit asta şi la radio...mă îngrozeşte" îmi spune Copilu'.
"De ce? Este Tatăl nostru..." încerc să-l liniştesc, şi-i privesc faţa cu umbre.

"Sună de parcă ar fi incantaţii...pentru spirite...sau pentru blesteme".
"Vezi tu Vlădică, se pare ca religiile folosesc tonalităţi aparte...catolicii folosesc tonalităţi joase, liniare aproape, ortodocşii cântă mai diferit "Tatăl nostru", folosesc şi note înalte...iar în America comunităţile creştine de negri au gospel-ul".

"Cred că mi-ar plăcea gospel"...îmi spune Copilu zâmbind cu toată faţa.

Apoi ne-am apucat de mimat mişcările văzute la televizor, în filmele americane, când se cânta gospel. Ne-am veselit. Credinţa e bucurie! Sau ar trebui să fie...

...şi mi-e tare drag Copilu'!

Dupa bloGuri suntem noi care te facem pe tine

De câteva zile mă plimb printre bloguri să înţeleg cât mai bine ce înseamnă un blog şi să înţeleg cum şi cine sunt bloggerii. Ambiţioase şi pretenţioase dorinţe.
Presupun că blogurile sunt locurile unde fiecare îşi satisface o nevoie. Nevoia de exprimare altfel, de exprimare a interiorului, de afirmare, de a primi atenţie, de a lega prietenii, nevoia de refugiu din cotidian şi crearea unei lumi imaginare, nevoia de comunicare, nevoia de a împărtăşi, nevoia de refulare a lumii copleşitoare în care ne ducem viaţa în realitate şi câte alte motive.
Odată blogul creat intervine comunicarea. Felul de a comunica vorbeşte fără echivoc despre noi, structura noastră, personalitatea noastră şi scoate la iveală angoasele.

Am pornit în "periplu" folosindu-mă de listele cu bloguri preferate, de pe blogurile celor apropiaţi mie (virtual şi sufleteşte). Dintre cei faţă de care am aplecare, cei din lista mea, recunosc că nu cunosc pe nimeni în realitate. Totuşi cu unii dintre ei mă ştiu de la forumul unde mi-am dus veacul înainte de blog.

Una din calităţile mele este deschiderea, iar verbul care mă caracterizează acum ar fi " a simţi". Cu aceste arme am citit prin bloguri. Am să încerc să-mi explic de ce înjură unii pe bloguri, ce ascund unii care cred că le ştiu pe toate. Căci dacă suntem diferiţi, totuşi trebuie să trăim împreună.

Ce să fie comunicarea decât un mod de exprimare a ideilor şi până la urmă a nevoilor. Aceste nevoi scot omul din starea lui şi permit construirea lumii şi a sinelui.
Incapacitatea individului de a-şi satisface nevoile, în cadrul mediului său socio-cultural, conduce la frustrare, violenţă şi conflict.
Lumea de astăzi aproape că este condusă de violenţă, multă violenţă verbală cu origine în stimă de sine scăzută, cu deficit fundamental de afecţiune, de aplecare asupra celuilalt. Individul rămâne preocupat de consum, eficienţă şi alte aspecte exterioare, în detrimentul confortului interior.
Cât lăsăm să se vada din ceea ce suntem, cât din ceea ce suntem este supus controlului mai mult sau mi puţin riguros, cât ne străduim să ajungem la o comunicare nonviolentă, câţi dintre noi se supun reevaluarii propriilor nevoi, frustrări şi agresivitate acumulate, devin aspecte care ne afectează modul de comunicare. După câtă violenţă verbală întâlnim cred că avem, implicit, răspunsul. Nu mulţi se preocupă de analiza deficitului de afecţiune, nu mulţi se opresc/realizează importanţa :)

Ce ştim cu certitudine este că puterea produce putere, agresiunea determina agresiune, iar afecţiunea şi compasiunea ne schimbă.
Dar...capabil de această răsturnare (acţionarea cu afecţiune şi compasiune faţă de exercitarea puterii sau agresiunea) este cel care se respectă, se iubeşte suficient pentru ca să nu se simtă personal atacat de reacţia celuilalt la frustrare.
Devine interesant să observi cum reacţionează lumea la violenţă sau cum gestionează violenţa altora. Felul în care actionăm si reacţionăm împotriva violenţei să fie o măsura a deficitului nostru de afecţiune? (da, ştiu!, ştiu cum sună).

Dacă ajungem la a comunica cu noi înşine fără violenţă, dacă ne-am accepta aşa cum suntem am putea începe să ne iubim. Ca să ne iubim trebuie să nu mai presăm interiorul cu trebuie...să fac, să fiu aşa, să corspund cuiva... Calea spre compasiune o găsim atunci când nu trebuie să compensăm niciun deficit de sine, suntem bine, ne "simtem bine" cu noi înşine. Nu ne mai învinovăţim şi nu ne mai raportăm la nevoile altora, prin comparare, clasificare etc-toate generatoare de conflict. Conflictul se naşte din nesatisfacerea trebuinţei, care conduce la frustrare. Frustrarea este sursa agresiunii prin judecăţi de tot felul.

Pe de altă parte, judecarea celuilalt este întotdeauna o formă de evitare a rezolvării problemelor în fluxul afectiv personal şi de exprimarea mijlocită a nevoilor nesatisfăcute.

Pentru a dezamorsa potenţialul agresiv cu care ne raportăm la celălalt trebuie realizată separarea dintre simţire, observaţie şi credinţă. Este important să ştim ce simţim şi nu cum credem că suntem pentru că simţim un anumit lucru. Exprimarea trăirilor şi sentimentelor este importantă, şi autodezvăluirea eu cred că nu este dăunătoare, pentru că vorbim despre noi nu despre ceea ce credem sau vrem să fim. Autodezvăluirea este un exerciţiu de contact cu sine.

În ciuda a tot ce ştim despre comunicare, chiar dacă reuşim să practicăm comunicarea nonviolentă ea nu ne fereşte întotdeauna de violenţă, întrucât interlocutorul este mult prea înglobat în propria frustrare şi continuă cu propriile revendicări, fără a ne asculta mesajul. Suferinţa şi frustrarea produc incapacitatea de a asculta şi câţi dintre noi nu ne-am trezit urlându-ne poziţia faţă de o problemă fără putinţă de a asculta urletele celuilalt. Cu cât urlăm mai tare, cu cât ne certăm mai tare cu atât mai puţin auzim.

În concluzie, individul care este frustrat şi furios nu simte decât nevoia de a se descărca şi de a pedepsi. Soluţia ar fi să menţinem mesajul nonviolent până când se produce descărcarea, iar interlocutorul re (capătă) capacitatea de a asculta. Mă rog, pentru cine poate. Şi nici nu cred că ceilalţi trebuie să rezolve problemele celor care înjură pe la commenturi.
De asemenea, cred că dacă ne deranjează în măsura în care ajung să ne perturbe din demersul nostru (cei care înjură) avem şi noi o temă de gândire. De ce ne supără atât de tare? Iar "atât de tare" înseamnă că am abandonat slalomul printre ideile prezentate şi ne oprim întrerupând fluxul de energie creativă spre cineva distructiv. Pentru că dintr-o replică, două la comment, răspunzănd cu agresivitate...nu facem decât să producem şi să provocăm o agresivitate crescută.

Mi-ar plăcea să putem face la fel ca la înot (sau la patinaj?), sa tăiem notele extreme (cea mai mare notă şi cea mai mică) pentru a obţine valoarea reală a unui exerciţiu.

Cei care înjură există, cei care cred că reinventează roata trâmbiţând că practică o "gândire arogantă" ;))-la asta am râs binişor şi cei care folosesc ocaua lor găurită arogându-şi dreptul de a judeca pe oricine, există...

Eu mă străduiesc, cândva am fost şi eu aşa, am reacţionat. Apoi mi-am dozat energiile într-un mod mai înţelept, mi-am ales bătăliile, mi-am ales războaiele.
(Şi mi-a plăcut Vania cum trece peste înjurăturile altora...:)) )


"Daca omul nu merge in acelasi ritm cu camarazii sai, probabil ca aude un alt tobosar. Lasati-l sa mearga in ritmul muzicii pe care o aude, oricat de mult s-ar indeparta."

Io-n scuba...2

Mă gândesc că nu aţi râs cu mine de mine pentru că nu v-am aratat ce înseamnă relax la scuba ....
io n-am putut...dar coooopiiiiii ohooooo

Cerul poate fi si roz

Banc

La magazinul din cartier...

Io: "buna seara, aveti mustar Bunica?

Vanzatoarea:" nu, avem numai mustar Crenvustila".

Io: "...aaaa, bun si ala pentru maioneza, dati-mi un mustar".

Vanzatoarea: " de care doriti?"

Io:"(clipesc des, ma uit la vanzatoare si-mi dau seama ca vorbeste serios) cu voce sovaitoare cer: un mustar Crenvustila".

:D

Singuri pe ultimul drum

Încep să cred că frecvenţa cu care încep de la o vreme să merg la înmormântări îmi arată că nu mai sunt tinerică, biologic vorbind. Probabil este timpul să-mi fac şi garderobă pentru asemenea eveniment, aşa cum auzeam pe la altele mai mari :"trebuie să-mi iau un palton negru pentru înmormântări".
În fine, azi am fost la înmormântarea bunicului colegei de birou. 103 ani ! Se pare că atunci când mori la 103 ani lumea este atât de plictisită de tine şi viaţa ta lungă încât nici nu mai vorbesc despre tine când te conduc pe ultimul drum.
Cum a fost o înmormântare catolică oficiată în limba maghiară mintea îmi mai fugea prin vecini...lângă mine persoanele se bucură ca s-au revăzut, actualizează informaţiile despre familii, altele descriu nepoţii (asemănări esenţiale la nivelul urechilor, păi cum, să nu semene nepotul cu bunica?), iar lângă mine doi bătrânei discută în şoaptă:"...a fost un nemernic..." (nu ştiu dacă e vorba despre mort sau despre altul care a murit).
Eu însămi admir peisajul şi mă gândesc că am noroc de vreme caldă. Mă mai bucur că este înmormântare catolică ceea ce înseamnă că durează mai puţin. Uneori mă întorc la predica ce se aude prin difuzor, mă rog odată cu preotul şi-mi traduc în gând rugăciunea...după un timp soarele care-mi bate în spate mă toropeşte şi nu mă mai obosesc, mă rog în gând cu restul lumii, în maghiară.
Mă urc în maşină puţin obosită şi toropită de soare, sunt totuşi 6 grade.

În ultimul an din cauza unor probleme de sănătate memoria mi-a fost afectată. Mă bucur de orice amintire sau cuvinte ce îmi revin în minte...
O altă înmormântare...murise mama unei colege, cu ani în urmă. Ne-am dus toţi "în păr", de data asta o slujbă ortodoxă. Preotul se străduieşte să-şi adapteze predica şi-o ancorează cât mai mult în realitatea zilelor noastre. Astfel, auzim cum "sufletul părăseşte corpul precum discheta scoasă dintr-un calculator", cum biata decedată având în timpul vieţii meseria de frizeriţă (tundereasa de la bărbaţi) , meserie ce încet şi sigur a fost asociată de către preot cu cea de cosmeticiană, apoi de aici până la cosmos numai un pas şi din cosmos direct în Rai...Dacă la început ne uitam pieziş unii la alţii să ne menţinem sobrii, de aici s-a rupt firul...aşa că în spatele meu aud numai râsete infundate. Eu în primul rând, mă străduiesc să rămân întristată.
Dar greu tare, pentru că ce a fost mai rău abia a urmat. În spatele meu, un coleg (pictor în timpul liber, dar cu acte în regulă, cu expoziţii organizate etc, un om extrem de tăcut şi ciudat) începe comentariu asupra unei tipe întârziate la eveniment... "uite şi la asta cum arată, cum vine îmbrăcată în halul ăsta...brrr, păi asta nu i-ar trebui nici unui negru care a stat 25 de ani în puscărie şi de-atunci n-a mai văzut femeie..." şi tot aşa până ne-am transformat într-un grup vesel, dar fără bun simţ.

Să fiu sinceră, dacă mă gandesc mai bine, înmormântările la care am participat cu sufletul au fost cele la care cel petrecut îmi era rudă şi am fost prezentă (acolo cu mintea) la cele unde nu am cunoscut pe nimeni .
Parcă mi-e un pic ruşine...dar nu chiar aşa de tare. E greu să rămâi pătruns dacă mortul nu-ţi aparţine.
...şi cum mortul nu ne mai aude...

Herta si Amos

Ei bine daca atunci cand am citit-o pe Herta Muller tensiunea mi-a scazut pana mi s-au racit sentimentele, daca ea m-a facut sa simt cum lumea se imparte intre Eu si Lumea in care se afla ceilalti, daca ea m-a facut sa simt neputinta acomodarii cu sine prin faptul ca orice loc in care s-a aflat protagonista cartii Calatorie intr-un picior o facea sa tanjeasca dupa "celalat" loc, impresia creata ca oriunde ar fi isi doreste "celalalt" loc, chiar si atunci cand se afla in "celalalt" loc, iar orice loc devine "celalat" prin absenta (oare se intelege ceva? :) ), ei bine la Amos Oz alta-i treaba.

Amos Oz e tipul meu, te face sa simti, sa-ti fiarba sangele in tine, sa razi , sa-ti amintesti cum e sa te chinuie iubirea, cum e sa te doara iubirea, cum este iubirea... sa zambesti la comicul de situatie...ce mai, totul este incandescent. Amos bucatareste prin suflet cu adevarat, pana la sange, cu finete, cu umor. Atinge...

Concluzia zilei

Azi am participat la o formare.
Concluzia pe care am tras-o este: cea mai buna democratie intr-un grup functioneaza cand grupul este condus de un bun dictator :))
(vorbesc prostii, "ne simtem bine")

Fara cap si coada

De ceva vreme sunt mai mult in vizita, cum imi si place. Nu-mi mai plac cuvintele mele desi le scriu, nu le mai simt, nu le mai inteleg sensul. Am o gramada de postari nepublicate, mai vechi , mai noi.
Am sa postez ceva scris mai demult, asa cum am lasat textul atunci, nefinisat.

Lucruri minunate, 16.10.2010

cum m-am jucat in Gradina, la tara, seara , dupa o zi de munca...in zilele de vacanta;
cum faceam baie in Rastoaca cu copiii, tot de la tara;
mirosul de fan uscat;
cum am primit cadou de la Mos Gerila pentru "cel mai bun copil" din camin-ala fiind singurul primit multi ani;
cum ma incheia mama la uniforma, cand eram o mogaldeata, si ma minunam in gand cat e de frumoasa;
cum am gasit resurse intr-un mod inexplicabil nici macar acum, cand pot sa-mi explic multe, astfel nu am incurcat drumurile (desi, recunos, la mustata);
cum mi-am propus mereu un obiectiv de atins si in general am reusit;
cum raul, frigul si uratul nu m-au asprit;
cum m-a intalnit Neneea si mi-a aratat (fara sa stie?) alternative;
cum am avut mereu o prietena;
cum mi-au placut cartile (Neneea...);
cum am razbit avand un start cu totul nefavorabil;
cum am stiut intotdeauna ce e bine si ce e rau, desi nu de fiecare data mi-am ascultat vocea interioara;
cum mi-am dat in tinerete banii pe carti, in loc sa-i dau pe "carpe";
cum am avut mereu prieteni mai mari, mult mai mari, care au avut grija de mine;
cum m-a impresionat "Pe aripile vantului", desigur Scarlett O'Hara si iubirea ei aiurita pentru Rett Butler;
cum m-au lasat fara cuvinte "Oameni si soareci"-filmul si "Van Gogh"-cartea;
cum nu am inteles de ce a putut sa aleaga Sophie din "Sophie's choice";
cum am stiut ce inseamna asteptarea din "Could Mountain";
cum mi s-au parut de frumoase prietenia si loialitatea in "The deer hunter" si cum imi place de tare scena de la bar cu melodia Can't take my eyes off you;
cum am stiut sa ma regasesc atunci cand nu mai stiam ce si cine sunt, iar pentru asta am renuntat la munca mea si toti au zis ca sunt nebuna;
cum infrunt problemele mai intai rezolvandu-le abia apoi intrand in panica "de rigoare" ,dar tardiva;
cum sunt eu asa "justitiara" si mi-am urcat multe in cap sarind pentru altii, numai pentru ca nu suport nedreptatea, nu din altruism;
cum ma straduiesc sa le fac cat pot de bine pe toate atat in iubire, cat si in reusita sau esec;
cum fac haz de necaz si ma autoironizez;
cum cred eu ca toata lumea e exact ca mine;
cum imi place sa pun lumea in incurcatura;
cum vine lumea inspre mine;
cum imi place Louis Armstrong;
cum citesc 4-5 carti in paralel, in functie de stare;
cum nu vorbesc despre necazuri decat dupa ce au trecut;
cum ascult...
(si aici m-am oprit atunci)

Io-n scuba...

Ma simt ca o pasare ce in zborul ei s-a izbit de un geam curat...nu l-a vazut...si s-a lipit. Ca in desenele animate aluneca, se prelinge si lasa o dara pe geamul curat.

Am decis ca atunci cand sunt in cadere libera sa privesc pozele de la scuba diving...daca am facut asta pot sa fac orice :))

Impartasesc cu voi...io-n scuba :) Si daca par calma recunosc ca de fapt aveam atac de panica, iar pozele mi s-au facut in cele 2 minute in care mi-am luat "tentaculele" de pe bietul instructor.







.

Danut

Dan,

mestec in fasole de 5 zile...tu ce faci?
mai stau dezechilibrata?
...putina consecventa te rog...pai se poate?
(eu sunt cititoare)

Gandurile zilei

Un prieten

"Ce-ai facut in ultimii doi ani?"
"Depresie, insomnie accentuata, controale, operatie, spre ultimul drum, reintoarcere, controale,abandon...o pauza...degradare fizica accentuata, medic, alti medici, spital, spre ultimul drum, reintoarcere, alt spital-opreatie, alt spital, vacanta, bine".

Interviu

Cea care intervieveaza este tanara. Vorbeste mult. Ma intreb cine se afla la interviu.Apoi gata :)) Imi schimb meseria, totusi credeam ca ma intreaba ceva.

Copilu'

"Am luat 9 la civica pentru ca nu am reusit sa gasesc posibilitati de a imbunatati "dreptul copilului la stabilirea si pastrarea identitatii sale", in scoala.

Diriginta (psihologul scolii)

"V-am chemat sa discutam despre Copilu'. Oare ce voiam sa va zic?"...priveste disperata paginile A4 goale din fata ei...nu are notat nimic...intalnirea e stabilita cu o saptamana inainte...se foieste, mai trec minute...transpira...sare "salvata de clopotel"-ul din cap "aaa, ma duc sa aduc catalogul"...il aduce..privim minunate cele 3 note ale lu' Copilu'...eu le stiam...privesc in jos gandind " uite cum este de nepregatita, nu poate sa-mi spuna nimic despre Copilu' desi e diriginta lui al 3-lea an, iar timpul meu...". Am sfarsit prin a-i povesti eu despre Copilu' ceva...ea si-a notat sarguincioasa...nu stiu ce...nici nu-mi pasa...ma intreaba daca m-a deranjat...aaa NU...si-a amintit de ce m-a chemat, vrea o legatura stransa cu parintii...cand o sa ma mai prinda!

Instalatorul

"fata, nu pot sa termin azi...teava flexibila e prea scurta"...el a cumparat-o...eu demult le spun ca "si 3 cm conteaza"...

Ma doare capul. Tare!

Per total o zi buna!

Herta

Am Calatorit intr-un picior cu Herta Muller.

Recunosc cinstit ca in ultimii 10 ani m-am lasat binisor de citit carti de literatura, foarte rar accept sa citesc asa ceva. Nu pentru ca nu-mi place, ci pentru ca am de ales intre ce trebuie sa citesc neaparat in timpul scurt pe care il am si literatura ori altceva. In ultimele doua luni m-am mai avantat pe terenul asta. Dar nu ma pricep sa incadrez intr-un curent literar, daca mai exista asa ceva si nici macar nu mai stiu care sunt alea. Asa ca ma rezum la "imi place" sau "nu-mi place".

Mi-a placut si nu foarte tare. Cam asa ca titlul, intr-un picior.
Or fi celelalte carti mai bune si ghinionul meu sa incep cu acest volum?
Mi se pare o carte ...cu relatari. Scurt si nemteste.
Mi-e draga doamna Herta Muller, am vazut-o pe youtube la discutii cu Dl.Liiceanu. Atunci mi-a devenit draga, pentru ca mi-a amintit de o prietena buna de-a mea, care nu mai e...Si ea nemtoaica si ea cu acelasi stil de expunere, scurt si direct ca un dus cu apa rece din Dunare , turnata in cap direct din galeata...Cu lucrurile spuse direct, fara false fineturi.

Eu nu ma pricep, dar probabil se pricep cei ce i-au acordat acel premiu...si daca fata l-a luat inseamna ca a meritat. Si-asa am auzit si eu/noi romanii de ea.
Oricum suntem specialisti de a ne recunoaste valorile abia dupa ce au facut-o foarte bine altii.
(Liiceanu mi se parea ca nu se prea bucura, parca avea asa un nod de cautat prin papura...)
...dar ce stiu eu...
Concluzie: mi-a placut si nu mi-a placut !
Renunt sa vad ce-a mai scris.

Dar la dl Brumaru pe blog am dat de alt autor, recunosc spasit, necunoscut mie...dar nu pentru mult timp caci acum degust la el. Amos Oz...sa vedem.

Alte sugestii? Dar repede, ca in noiembrie incep specializarea si iar se scurteaza timpul, punand la socoteala si iarna :D

Avantajul

Avantajul orasului mic il constitue in primul rand distantele scurte.
Asa ca ieri, venind de la serviciu, mi-am amintit ca nu ma asteapta nimeni acasa la acea ora , drept urmare am tras volanul stanga si dusa am fost spre padure.
Desi imi plac oamenii am multe momente in care prefer sa fiu singura, nu am probleme de a fi singura sau de a merge singura in locuri straine, fie ele si tari straine. (testat!)
Daca cineva imi spunea odata ca in calatorii prefera sa fie insotit pentru a putea impartasi cu cineva, eu nu simt nevoia asta.
Am facut o plimbare eu si cu mine.
Si m-am intors zambind...

Gandul zilei

Cineva/ceva a ucis muza?
Dupa 3 zile de fara poveste intru in sevraj...
de-acum puterea obisnuintei.
(creatorului de povesti)

Replicile săptămânii trecute...

"... dar e apă din păsărică!"

- piesa de teatru "Manej" după I.Băieşu-Teatrul "Andrei Mureşan" (este vorba de fluierul acela în formă de păsărică, de regulă făcut din ceramică, care umplut cu apă, la suflare, scoate un fel de tril)


" vreau să miroase a femeie, nu a floare"(parfumul)

-Filmul "Coco Chanel et Igor Stravinsky"

Telefonul

Ca tot omul am şi eu diverse treburi prin oraş. In drumurile mele ajung la sediul unei subunitaţi, urcând scările cătinel privesc pe fereastră lumea şezând pe zidul clădirii. Lume de tot felul...un tip gras, imens, cauta ceva pierdut in palmă...mai urc două trepte...aaa, un telefon. In mod paradoxal cu cat sunt mai gorase degetele de la mâini şi palmele mai mari, cu atât oamenii ţin să aibă un telefon mai mic, cu butoane minuscule. Cu cât sunt mai săraci cu atât vor vrea telefoane mai scumpe şi mai performante. Copiii , la şcoală, schimbă telefoanele la fiecare nouă generaţie.

După cum bănuiţi, eu sunt altfel. In mod straniu am alergie la telefoane performante. Mie îmi plac "telefoanele cu două butoane". Dacă văd trei butoane şi un meniu complicat încep brusc să mă scarpin în cap, iar când eu mă scarpin în cap...e de rău.
Prima condiţie pe care trebuie să o aibă un telefon bun, este să aibă două butoane. A doua condiţie este să nu coste mult...pentru că viaţa lor este scurtă. Mor repede. În cele mai cumplite locuri. Înecate.
Cum? Simplu...Moa poartă la serviciu costumaşe, taioraşe, jacheţele...încerc să-mi ţin în frâu tentaţia de a îngrămădi prin buzunare ceva, pentru că dacă pun acolo un telefon, în celalalt buzunar am să-l pun şi pe al doilea, apoi pun şi-un serveţel, apoi cheile, apoi, dacă încape, şi-un pix...mare lucru să-ţi umfli buzunarele...aşa că mai bine le las cusute.
Pentru că am nevoie de telefon, îl pun în spate, în pantaloni. Cu timpul se lipeşte de piele, preia temperatura corpului şi nu-l mai simt. Ce nu ţi-e în coastă, e bine uitat.
Şi-mi amitesc de el când aud ..."pleosc", în apă.
Ştiţi voi unde...
Şi unde istoria este uitata, ea se repetă...
Uite aşa îmi valorific eu punctele Thank you.

Lichita de ...suflet (nu de perete :) )

Dialogul întâmplător de jos (scos de la comentarii şi din context fără a-i perima ideea) m-a inspirat pentru a mă intreba cum şi în ce fel reusesc eu să mă strecor în sufletul cuiva, cum şi în ce fel primesc în sufletul meu pe cineva şi ce am observat pe la alţii. Astfel că, intratul şi ieşitul ăsta nu-i treabă de colea .

"Sophie:As fi mai mult decat onorata sa am un locsor in sufletul cuiva...Dar numai proprietarul sufletului are dreptul sa primeasca...

Dan V:Trebuie doar sa bati la poarta..."

Pare...simplu. Şi totuşi nu e chiar atât de simplu.
Citisem la Marin Preda într-o carte, că punându-ţi sufletul pe masă rişti să scuipe toţi beţivii în el. Acum nu pot să zic că l-am ascultat pe Preda în totalitate, însă din fragedă tinereţe am păstrat o oarecare distanţă.
In mod cert sunt destui care şi-au construit un sistem de autoprotecţie confortabil de genul blocaj la suflet...ba mai mult au ridicat nişte ziduri groase la care au proptit o poartă imensă încuiată şi cheia "ţâpată" într-o tufă cu mărăcini.

Acum ştiu că dacă nu lăsăm nimic să intre nici nu vom avea ce lasa să plece.
Mai ştiu că suferinţa este acea care ne face pe toţi egali într-un sens dublu şi ciudat, pentru că suferinţa ne dezarmează, ne descoperă vulnerabilitatea, ne arată cât de puternici suntem şi când ne arată toate astea o face cumva privindu-ne de sus, uneori copleşindu-ne. În orice fel se manifestă, rezonanţa sufletului se ascute. Oarecum suferinţa umanizează, doboară condiţia socială şi-l lasă pe om dezgolit. Atât pe bogat cât şi pe sărac. Suferinţa este cea care se manifestă după bunul plac, ne cuprinde după cum suntem de pregătiţi.
Şi dacă n-am ratat nicicum războiul cu suferinţa este posibil să colectăm pe lângă medalii şi multe sechele.
Cert este că toate războaiele din suflet ne sensibilizează, ne fac mai receptivi, mai empatici , mai aspri, mai acri sau ne izolează.
E oarecum de înţeles teama şi dorinţa fiecăruia de a nu fi rănit. Şi nu vreau să vorbesc de cazurile de extremă până la patologic.
Am întâlnit persoane care ţin portiţa sufletului încuiată de teama dezechilibrului interior, le este atât de frica de felul cum presupun că vor fi afectaţi încât preferă să-şi ferească sufletul de intruşi.
Dar eschivarea nu e strategia folosită numai pentru "protecţia" sufletului, se pare că pentru a trăi chiar e nevoie de curaj.

Iubirea rămâne cheia porţii sufletului dar nu poţi ajunge la iubire dacă nu priveşti în interior şi nu laşi pe nimeni să intre.

Deci...pentru a primi în suflet, trebuie să facem din acesta un loc ...curat, un loc în care am scormonit prin unghere, am şters destul de bine praful până am făcut din el un loc care ne place. Şi dacă ne place în sufletul nostru, ne place ce vedem când ne privim în suflet, suntem în relaţie de iubire cu noi înşine , iată că putem să stăm cu uşa deschisă, cu braţele deschise şi cu inima deschisă pentru a primi oaspeţi. Condiţia musafirului este de privilegiat, el este primit cu încântare, iar apariţia lui ne înviorează sufletul.
Reciproca, cel ce ne intră în suflet este cel care ne vede frumuseţea, curăţenia, căldura, cel care nu ne atinge rănile dar are compasiune pentru ele şi nici vorbă să producă altele.
Dar suntem oameni, doar nişte oameni...uneori nu ne ţinem promisiunea aceasta nespusă, putem face mizerie, putem călca pe răni...

...eu n-am să bat la uşă. Am ochiul sufletului format, văd frumosul, simt curatul, am curaj şi la randul meu am sufletul deschis pentru oricine nu intră cu forţa, nu vrea să stăpânească şi îşi lasă bocancii la usă.
...n-am să bat la uşă, dar am să mă strecor prin gaura cheii, pe la pragurile uşii...până când stăpânul sufletului o să tresară surprins aflându-mă acolo, acum când ştia că locul meu e demult acolo. Plăcut surprins.

(da, sunt încrezută :) )

Muzica la care sufletul meu râde, plânge, este nostalgic sau pur şi simplu Este...
Rachmaninov, Rhapsody on a Theme of Paganini (Var 18), Prelude în C sharp minor
Beethoven, Moonlight sonata
Satie, Gymnopedie no.1
şi în primul rând Louis Armstrong, Body and soul-varianta numai cu orchestră

Concluzie: când întâlnesc oameni frumoşi nu mă feresc să mă ţin aproape. Pentru că sunt rari.

(am făcut mici completări pentru că m-am grăbit la pilates când am scris cele de mai sus, iar Speranţa mi-a spus cu cuvinte frumoase că am făcut o varză în postare :) )

Coincidente

Buuuunn

Mi-am facut blog din intamplare, pentru ca imi spuneau cativa de mai mult timp sa fac...preferam sa scriu pentru altii, pe la altii (oricum, recent, mi s-a spus ca scriu mai mult pe la mosu ;)) ). Mie imi place in vizita, mai mult pe la altii. Mi se pare mult mai interesant.
In fine...daca tot a fost sa-l fac, catinel am inceput sa scriu...mai usor de scris la altii :)

Din blog in blog, am ajuns la blogul lui mosu, de la mosu la alti prieteni. Imi place si la Dan Vaideanu si aici...coincidenta...dau de blogul poetului Emil Brumaru. Si de vreo doua saptamani mai recitesc o poezie (coincidenta, in timp ce scriam cuvantul poezie am primit in mail o porcarioara intitulata "Poezia unui african" de la prietenul despre care tocmai vreau sa scriu). Si de la poeziile astea imi amintesc de prima mea "intalnire" cu Emil Brumaru...acu' daca zic ca asta se intampla acum 21 de ani o sa ziceti ca sunt sotia lui Matusalem...Si-mi amintesc ca fusesem operata in Tg Mures la clinica de O.R.L., internata cu pile pentru ca in timpul lui Ceausescu nu te primeau din alt judet, si cum mintisem eu ca sunt eleva la un Liceu din Tg Mures ,si cum eram singura romanca din acel moment pe sectie, si cum eram eu acolo singura ca aveam un singur parinte care trebuia sa ramana acasa, si cum prin curtea spitalului m-am cunoscut cu Misu care era si el din alt oras (dar din judetul Mures) , si el singurul roman de la partea cu baietii , si cum vorbeam noi , mai mult el, ca eu aveam cate 2 m de tifon in fiecare nara din cauza operatiei, si aveam un nas cat jumatate din fata mea, si cum era el mai mare cu 8 ani , inginer, si cum trebuia sa merg la control periodic ca totul incepuse de la o hipoacuzie la urechea dreapta, adica eram intr-o ureche si nici acum nu mi-a trecut, si cum ne-am inteles sa venim in aceeasi zi la control si intre consultatie si trenuri mergeam la un prieten acasa si mancam salam, direct din hartia de la magazin, cu paine, si Misu citea din volumul "Dulapul indragostit"...ei, si cum ma cuprinse nostalgia il sun pe Misu:"Mai stii tu cand citeam din Emil Brumaru si ne durea la basca ca ne e frig sau foame sau pierdem trenul, las' ca vine altu'...?" Sigur ca-si amintea, imi spune , coincidenta ! a luat ultimele doua volume, acum 2 zile le-a cumparat, cu poeziile lui Brumaru...da-s poezii mai grele acolo...zice el..Poezia e poezie, ori o simti, ori nu...parerea mea!
Si cum am vorbit eu cu el ieri, azi scrie mosul despre Nostalgie :)) ...sorry mosu, e cum vreau eu!

Acum sa mai zic ca incep sa-mi scriu intr-una din zile postarea si in timp ce scriam vad postare noua la cineva din lista mea...citesc, pentru ca nu ma pot abtine sa nu citesc intai la altii ,si sa ma ia durerea de cap nu alta, citesc despre aceeasi tema ce tocmai ma munceam eu cu ea...pfuj! am dat-o cotita ca era scrisa pe jumate, am schimbat putin si am scris cumva altfel. Dar, oricum, mi-era ciuda. (Coincidenta)

Mai trec zile, scriu o postare noua, mai am de scris un rand...dupa cum ghiciti...ma intrerup ca sa citesc ce au scris altii...dau de o mare nedreptate...o postare dar exact cu aceeasi tema ca a mea...am stat bombanind pana seara , s-o pun, sa n-o pun...parca as copia zau daca nu...si uarsc chestia asta...
Am postat-o...dar in sila :)) ca sunt o mare lenesa, mi-era groaza ca "iar ma vede" si scriu degeaba. (Coincidenta)

Si-ar mai fi vreo 2-3 da's mai profunde...si e ora prea tarzie...

Concluzie:" cosorul lui Moceanu are doua parti, partea lemn-oasa, partea fer-oasa". Eu ma simt mai mult "oasa".

Alta coincidenta, cei mai multi prieteni vechi fete si baieti sunt la o distanta de 8 ani de mine. Porbabil asa se explica de ce ma simt mai apropiata de cei de 50 de ani decat de cei de 30 de ani.

Învăţând iubirea II

Ma intorc la Hellinger...

O relatie reusita, zice domnul, este atunci cand atat barbatul cat si femeia recunosc ca au nevoie de celalalt pentru desavarsirea lor. Atunci devine relatia un intreg, cand fiecare daruieste celuilalt, ceea ce ii lipseste.
Egalitatea dintre parteneri nu trebuie privita ca egalitatea muncitoreasca, sau nascuti egali, ci ca egalitate de pozitii. Adica, au acelasi start in nevoia pentru celalalt.

Despre echilibrul in a da/a primi
Cand primim, chiar daca este ceva frumos, faptul ca primim din partea celuilalt ne creaza in interior o presiune, pentru ca simtim ca pierdem ceva din propria independenta. Automat apare nevoia de echilibru, asa ca cel care a primit, pentru recastigarea pozitiei va intoarce darul. Pentru linistea sa, cu ceva mai mult decat a primit. Din nou se strica usor starea de echilibru, astfel ca celalalt este obligat sa actioneze pentru a o restabili. Niciunul nu are liniste, in mod paradoxal, amandoi sunt intr-un proces continuu de a mentine acest echilibru.

Starea de nevoie este atragatoare, asa ca multi o intretin.
Altii prefera sa tot ofere, insa destul de greu primesc, zicandu-si in sinea lor: "mai degraba sa te simti tu obligat fata de mine decat eu fata de tine". Acest fapt , de cele mai multe ori, are la baza convingerea ca este facut cu cele mai bune intentii. Cand cineva tot daruieste, tot daruieste, dar nu vrea sa primeasca in schimb, in timp se va lovi cu refuzul celui care primeste.
Acest mod de comportament dauneaza relatiei parteneriale, pentru ca cel care tot da ajunge sa isi inteleaga pozitia superioara fata de celalalt, neprivindu-l pe celalalt ca egal, ci ca inferior.
Pentru trainicia relatiei este foarte important sa nu oferim mai mult decat noi insine putem accepta, iar celalalt e capabil sa rasplateasca.
In consecinta, cel care ofera si ofera ( si Cerul stie ca femeile fac extrem de bine asta...) fara sa-l lase pe celalalt sa rasplateasca, daca are ce rasplati, daca are cu ce rasplati, il pune in pozitie inferioara pe partener şi determina dezechilibrul si afectarea relatiei.
Spun ca femeile fac asta de multe ori pentru ca ele cad in pacatul de a oferi exact ceea ce vor sa primeasca la schimb. Or asta...nu se poate. Barbatii sunt diferiti de femei. Nu mai buni, nu mai rai, doar diferiti.
Datul asta bezmetic si continuu al femeii destabilizeaza nu doar relatia, ci si echilibrul interior. Asa apar dezamagirile, cauze ale unor asteptari mari neimplinite.

.......
Hellinger mai spune ca atunci cand iti intalnesti perechea sa fii pregatit sa vezi in preajma ei parintii, bunicii, strabunicii si alte rude. Desigur, e valabil si invers. Noi purtam in noi/mostenim "istoria capacitatii de a iubi" a generatiilor anterioare. De aceea modul de terapie se refera la constelatia familiei, nu este o terapie axata pe individ, ci individul in contextul familiei.
Am participat la un astfel de workshop, este ceva ce m-a marcat, m-a ajutat sa inteleg mai bine de ce sunt cum sunt si si mai bine am inteles cat de mult ne afecteaza istoria familiei.
Mentorul meu ramane in primul rand batranul Osho fara de care nu as fi inteles nefericirea, fericirea, singuratatea, solitudinea, bucuria, curajul si constientizarea. Si cate or mai fi de stiut...dar sunt deschisa. Asa a fost sa fie, asta sa mi se potriveasca mie si sunt norocoasa ca l-am intalnit cand eram in cadere libera...