Constat în ultima vreme că-mi plac revederile. Nu pentru că m-ar încânta atât de tare trecutul, cât mai mult pentru că am şansa să observ în ce s-a mai transformat sufletul omului.
Dacă la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, am văzut o grămadă de colegi care şi-au umflat muşchii pectorali şi tot ce puteau spune despre ei era raportat în număr de maşini şi case, la întâlnirea de 20 de ani am avut cea mai mare şi mai plăcută surpriză. De altfel, de la cea de 10 ani nici nu-mi amintesc mare lucru. Nici măcar ce am sopus eu nu-mi amintesc, dar după cum mă cunosc am fost inhibată probabil de numărul de maşini al celorlalţi şi nu a fost cazul să spun că eu am doar una. :)) La întâlnirea de 20 de ani, în schimb, oamenii au revenit la ei înşişi, am auzit poveşti triste, poveşti îmbrăcate cu umor, poveşti grozave de viaţă. Nimeni nu a mai vorbit de maşini şi case.
Iată că zilele trecute sora mea îmi spune că sunt invitată, de altfel şi ea, la o întâlnire a vechilor agenţi de asigurare care au lucrat cândva la ADAS, vechiul Asirom de acum. Perioada mea a fost scurtă acolo, însă sunt mereu curioasă de ce devine omul în timp, astfel încât mi-am zis că merg, că doar ca să pleci dintr-un loc unde nu te simţi bine nu presupune decât să te ridici şi să te îndrepţi spre uşă. Iar eu cu asta chiar nu am probleme.
De la început. Nu am reuşit la facultate (nu pentru că eram proastă, ci pentru că nu ştiam încotro vreau s-o apuc, iar când nu mi-e clar ceva nu fac mai nimic spre a mă îndrepta în vreo direcţie incertă), era in anul de graţie 1988. Tânără, 18 ani, habar nu aveam că intru în altă lume. Cum nu mă ţinea nimeni acasă, dă-i drumul în câmpul muncii. Având o structură fizică fragilă am evitat fabricile şi uzinele. Am ajuns agent de asigurări la Adas. Desigur, habar nu aveam ce înseamnă asta.
Fiecare începător primea o mânuţă mică de ajutor, adică un număr mic de asiguraţi rămaşi de la alţii care au plecat şi zona de lucru unde trebuia să dezvolţi.
Bun! Mare scofală.
Am primit fabrica de tractoare şi fabrica de prelucrare a lemnului. În zona industrială, în afara oraşului, să caut muncitorii în cele trei schimburi. Distanţa de la marginea oraşului la fabrici (măcar erau una lângă alta), 2-3 kilometri.
Mare scofală! Eu naivă...doar ştiam să vorbesc atât de bine cu colegii de clasă...eram încrezătoare.
Întru în secţie, utilaje şi maşini...păşesc gânditoare, încet spre mijlocul secţiei...cum să-i adun pe muncitori, cum să le vorbesc...
Dar vin ei inspre mine, că doar eram o floricică. Şi în câteva minute, toţi, ciorchine în jurul meu. Eu, încep să le spun în cel mai inexpresiv mod cine sunt şi ce doresc, ei mă privesc, mă măsoară din priviri, mă analizează şi care mai de care încep să se întreacă în vorbă.
Dacă am făcut vreo asigurare? Categoric, nu. Pentru că ei doar ar fi vrut să se întâlnească cu mine (cei mai tineri), iar cei mai căsătoriţi ar fi vrut să meargă la Tuşnad cu mine, unul chiar mi-a zic că ar vrea să mi-o 'tragă', ca să-l citez. De fapt mi-a zis-o pe şleau.
Ce face o copilă de 18 ani, de 157 cm într-o gloată de bărbaţi?
Se smulge de acolo, iese din fabrică plângând, o ia pe jos acasă, ajunge în oraş şi încă nu a terminat de plâns. :))
Aşa a fost prima mea experienţă în asigurări.
Acea perioadă a fost pentru mine un şoc, să ajung în lumea celor mari. În felul acesta.
Pe scurt, mai apoi am început să caut şefii de secţie, oameni serioşi, pe care am cautat să-i câştig şi care m-au ajutat. Cu muncitorii m-am împrietenit, stăteam uneori cu ei la cuptoarele din secţia de forjă, îmi făceu loc între ei, şi ne încălzeam toti, iarna, la orele 5 sau 6 dimineaţa, ei aşteptând ieşirea din schimb, eu aşteptând muncitorii din schimbul de dimineaţă. Povestind decent, despre viaţă, lume şi familii.
Ce-am mai făcut? Mi-am înţeles handicapul de a nu şti să vorbesc cu adulţii, m-am lipit de o colegă mai mare , de aproape 30 de ani, şi o vreme am însoţit-o pe ea pe teren, când îşi făcea ea treaba, ducând-i geanta, nefăcând altceva decât să observ. Să observ cum le vorbeşte oamenilor, cum se poartă, cum face faţă avansurilor de tot felul, cum păstrează în permanenţă controlul discuţiei, cum convinge. Asta am învăţat furând. În vremea aceea totul mergea pe bază de simpatie. Şi am avut noroc că ea m-a simpatizat. O cheamă Eva şi trăieşte în Germania.
Tot gaşca asta de tipe de 27-30 de ani m-au primit în grupul lor, pe mine o mucoasă mică, şi am avut parte de experienţe interesante, petreceri pe cinste între fete, chiulit de la muncă la ştrand, sau la una acasă unde ne uitam la filme pe video-ce mare lucru!, să caut eleganţa în orice fac şi să nu-mi pierd controlul.
Şi le-am revăzut ieri, nu şi pe Eva! Şi-au amintit cum îmi spuneau 'kicsike' (micuţa), dar acum îmi spuneau pe nume, le-am simţit că nu le mai vine să-mi spună aşa. Deşi pe mine nu m-ar fi deranjat :)
Lucruri mari şi mici învăţate de la oameni pe care nu-i mai vezi şi care îşi pierd urma.
Un sertar cu amintiri uitat, de care nici nu mai ştiam. De-atunci, de când oamenii erau uniţi: în nevoi, în suferinţă, în bucurii, în noroc, în viaţă.
