Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

luni, 10 ianuarie 2022

Demonii din noi

 Am o constantă surpriză când văd că pacienții nu sunt deranjați, mirați, surprinși, sau afectați când asistă la ieșirile ori situațiile de criză ale altor pacienți. Au pentru persoana în criză o acceptare nelimitată și o tratează ca pe o normalitate. Și atunci au două reacții, trec pe lângă ca și cum nimic deosebit nu se întâmplă sau intervin în situație. Atunci când intervin în situație, poziția mea se ingreunează pentru că nu numai am de gestionat o criză dar și o potențială a doua criză. Deseori când al doilea pacient intervine, ori încearcă să calmeze primul pacient ori se aliază cu el în criză amplificând cu problemele personale. 

Când recuperarea începe, conștientizarea situației se redirecționează și se amplifică în persoana care face progres, are acum se îndepărtează și înțelege că este o criză la care nu mai rezonează. Revelația se manifestă și înțelege că locul lui/ei nu mai este acolo și că merge, în acest moment, pe sârmă.

Și partea asta e întotdeauna una mișto! Dar mamă, ce călătorie până aici!


luni, 20 decembrie 2021

Ne da sau nu cu plus?

 Asfaltul e lucitor pe-alocuri unde nu mai sunt umbre, calc pe oglinzi si franturi de amintiri, Atat de ciuntite ca nici nu le mai recunosc.

Viata- o adunatura de petice, de unele iti amintesti, iar altele se scufunda in luciul asfaltului. Maine, pe ziua, nici urma de ele.

Suntem creatia durerilor noastre trecute si viitoare. Durerea ne modeleaza cum vrea ea , iar noi ne modelam dupa capacitatea noastra de a indura. 

Credeam cu tarie ca nu imi va trebui in viata matematica.


marți, 14 decembrie 2021

Facem păcate sau greșeli?

 Iertarea este doctorul ăla care ne curăță până în celule, dă pastla gratis: zici ”Iartă-mă!/Te iert!” , și-ți trece.

Și-atunci de ce e așa de greu să o faci? Și mai ia și timp, de la o secundă până la o viață de om.

Unde se termină păcatul și unde incepe greșeala? 

 De ce mă ții cu capul plecat?


Mă pregătesc să merg la botez. Asist pentru prima data la un botez în Anglia, și la biserica anglicană. După ce găsesc biserica, vad lume îndreptându-se spre fundul curții. Nu-mi bat capul și urmez cârdul. Apropiindu-mă aud cântarea în biserică, brusc devin atentă...recunosc cântarea! Deschid ușa și mă plesnește mirosul de tămâie...cunosc asta, recunosc icoanele ortodoxe și realizes cu surpriză că e o biserică ortodoxă românească in fundul bisericii anglicane. Wow! mă străfulgeră gândul că Dumnezeu a vrut să-i găsesc casa nu departe de unde locuiesc. Mă și vedeam în ajun de Crăciun venind. Mă trezesc din reverie, când e prea frumos să fie adevărat, e clar că nu e adevărat. Biserica e o sala mai mare, plină ochi, nimeni, dar nimeni nu poartă mască. Mi se face teamă, mă retrag spre ușă rapid, dar golul din suflet strigă să mai stau, să ascult măcar câteva cuvinte. Preotul zice același lucru ca pe-acasă, femeia are răul în ea, păcatul și Iadul, bărbatul nici el nu e bun când nu merge la biserică sau oprește femeia din a merge. Lumea privește jos, cu capul plecat, încuviințând. Depresia mi se agravează, așa că ies.

Revin la biserica anglicană, prietenii au sosit. Cu tot cu nași și familie sunt vreo 12. Ea îmi explică, cazurile de covid cresc, nu au vrut să aglomereze biserica, au vrut să simtă participanții ca sunt în siguranță. Toți, fără excepție își pun macă pe față. Preoteasa, da e o Ea, arată și vorbește cu multă căldură și empatie. Slujba e complet diferită. Niște persoane din comunitate, necunoscute, citesc doua rugăciuni, cu atata căldură și emoție, atît de înălțătoare și pozitive că ne dau lacrimile. Preoteasa cântă și îmi pare hazlie. Cântă cu atâta patimă și zel de pare un fel de gospel al albilor. Prietenii mei care botează sunt de culoare, dar pentru moment comportamentul parcă s-a transferat. Slujba, cuvintele, rugăciunile sunt foarte pozitive, toți privesc în sus. Isus și Dumnezeu sunt slăviți! Ce diferență. 

Măcar de-ar fi purtat mască! Ai mei. Cred în Dumnezeu, dar nu cred că m-ar vrea iar cu Covid. Nu de-aia mi-a mai dat o șansă, ca să îl mai fac o dată.



marți, 30 noiembrie 2021

50+

 Ziua în care am împlinit 40 de ani este ziua în care mi-am conștientizat vârsta pentru prima dată. Nu am simțit-o ca pe o sărbătoare, ci mai degrabă am avut un sentiment de ”wow”, am ajuns și aici. 

De atunci nu mi-a mai trecut prin minte să analizez nici un an din cei care s-au tot adăugat. Aritmetica mea s-a terminat la 40 de ani. Îmi amintesc ziua aceea, iesisem dintr-un spital, ajunsesem acasă și eram singură. Mă simțeam foarte norocoasă că m-am întors! Mi-am adus aminte de vârstă, conceptul vârstă, azi, după ce am dat de un blog al femeii 40+ căutând interviuri cu Marie Rose Mociorniță. Părerea mea este că ne dăm prea multă importanță și analizăm mult mai mult decăt este necesar. Posibil ca cei care se analizează să o facă excesiv pentru a echilibra balanța, cu a celor cărora nu le pasă/nu le mai pasă de vârstă.

Consider că în viață bunăstarea/starea bună vine din menținerea echilibrului. Aveam și un slogan, pe care îl repetam copiilor mei: ”În viață totul este echilibru.” O mantră în care cred și acum și care nici mie nu-mi iese mereu, dar tind spre ea.În ultimii ani emoțiile mă copleșesc, contrar așteptărilor mele de a-mi păsa mai puțin spre deloc despre Lume. Ce am învățat până acum este că în viață iubirea nu este de ajuns. Poți să iubești și să fii iubit, dar să sfârșești prin a te separa. Poți să îți iubești copiii la nebunie dar să nu-i poți ține aproape. Natura ta organică este ca un vulcan adormit și erupe când nu te aștepți (nu se așteaptă nimeni). Nu este adevărat că o dată cu vărsta ești mai echilibrat, ci doar chestiile de care iți pasă, se schimbă, se transformă, iar tu posibil să devii indiferent sau, uneori, chiar reactiv. Toleranța la prostie și nesimțire este extrem de scăzută. Singuratatea devine umbră. Probabil pentru că ajungi să ai parte mai puțin de oameni ”de-ai tăi” și nu mai faci compromisuri. 

Am pornit de la Mociorniță, pentru că din când în când reascult interviurile despre viața ei. Trecutul ei este trecutul României. Deși îi cunosc interviurile, mereu mă revolt până la insuportabil pentru un trecut pe care nu trebuie să îl uităm. Anul ăsta am avut ocazia să vizitez Inchisoarea de la Sighet, un ”must” pentru orice român. Și mă întreb când și cum de s-a întâmplat ca, noi, cei care nu am suferit în închisorile comuniste, ne-am pierdut curajul de a ne menține credința pentru o idee, pentru adevăr, pentru onoare, pentru cinste, pentru a da înapoi ceea ce nu ne aparține și pentru integritate. 



sâmbătă, 27 noiembrie 2021

Doua intrebari

 Mai foloseste cineva, in ziua de azi, telefonul public? Adica, mai stim numere de telefon din memorie, "mai retinem minte"? In afara sa sun la salvare sau la politie nu mi-as aminti nici un numar de telefon. E exagerat sa spun ca "mi-as aminti", defapt nu stiu niciun numar de mobil pe de rost.


Ce se intampla cand nu mai simtim? Cand ma uit sub piele si e gol, e liniste, nu e nicio tresarire.



vineri, 29 octombrie 2021

Toamna nu-i ca primavara

Toamna îmi produce emoții de adult târziu, culorile nu sunt vesele, nu sunt triste. Sunt cu multe nuanțe, ca și sufletul tăbăcit. Frunzele cad fără zgomot. La fel și întunericul.