Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

marți, 31 mai 2011

Nu am chef azi

Exist, pentru că simt mâhnirea.
Exist, pentru că ştiu iubirea.
Exist, pentru că am suflet.(îl vezi?)
Exist, pentru că îmi aud gândurile.
Exist, chiar şi atunci când dorm.
Exist, când simt mirosul ploii.
Te simt, dar cred că totul e bine.
Exist, pentru că mă abat gândurile.
Exist, chiar şi atunci când dorm...

În rest, zbor...cu aripi intinse, din hârtie de pergament.
În rest? Privesc. Într-un punct fix. Aleg calea cea mai scurtă.
Tu vrei să aleg drumuri încurcate.
Cine mai are timp să se abată de la drum?!
Poţi să treci viaţa pe pilotul automat?
Mi-ar prinde bine.
E cald afară, nici nu-mi trece prin cap să mă plâng, nu sunt atât de bogată.
Dacă mi-e cald? Nu chiar aşa de tare...


Dar, nu am chef azi.

luni, 30 mai 2011

Alegerea lui Vladi

- Dacă ai putea fi un obiect, ce ai alege?
- Aş vrea să fiu cub, se aşează bine pe oricare parte.

sâmbătă, 28 mai 2011

La colindat


N-am rotit decât privirea. Asta am văzut, de la stânga la dreapta...Nu-s decât o 'fată verde cu părul pădure'.








Diferenţe

Sunt o iubitoare a tenisului de câmp.Mare!
Zilele astea mai trag cu ochiul la open-ul francez.
Iată ce am găsit pe eurosport.com, săptămâna trecută, când mă uitam pe furiş la rezultate.


Cel mai mult mi-a placut Marat Safin, însă temperamentul l-a doborât. Dar, era talentat, inteligent, creativ...până îl apucau nervii.

joi, 26 mai 2011

Mama şi copilu'

- Sărut mâna! mă salută băiatul cu ziarele.
Îl ştiu, îl văd deseori la magazinul de la blocul meu, e un băiat de 20-22 de ani, deşi pare mai....mic, ca mulţi tineri crescuţi în sistemul de protecţie.
Îl salut.
- Ce frumoasă sunteţi! spune, apropiindu-se de mine. 
Zâmbesc, ştiu că spune aşa tuturor femeilor, dar îi răspund:
-Mulţumesc, eşti amabil.
- Ştiţi cum sunt eu?...Curtenitor! mă priveşte mândru, ştie că e de bine.
- Eşti, aşa şi eşti, curtenitor. Ne vedem mâine tot aici? o dau eu pe glumă, dar treaba se îngroaşă.
- Ştiţi, mie mi-ar plăcea să găsesc o doamnă, aşa ca dumneavoastră, independentă, care să mă înfieze.
Îl privesc şi mă întreb cam cât ar dura până să spună că îi e frică să doarmă singur şi vrea să doarmă cu mama...e deja cu capul pe braţul meu.
- Sincer, nu că nu vreau, dar nu pot! Mai am doi copii acasă.
Mă mai roagă o dată. Îmi promite chiar şi un articol în ziarul pe care îl vinde, în care să mă laude.

Nu, domnule, ramân la doi! Am zis!

luni, 23 mai 2011

Scrisori din balamuc

- Scrie-mi!
- Nu ştiu, nu-mi vine...ţi-am mai scris şi n-ai citit...
- Scrie-mi! Aştept...Aştept să-mi scrii.
- Dar n-ai să citeşti.
- Am să citesc.

Şi-am scris. Mult !
E multă vreme de atunci...am scris despre ieri şi mine, azi şi tine şi ieri şi mâine..am scris vântului să-mi poarte vorbele, să le aşeze pe ochi şi pe buze şi în palmele tale.

Nu te-a găsit! N-ai aşteptat!

Sunt pradă vântului acum toate gândurile, ochii şi buzelor mele crăpate.
Ştiu că nu poţi privi în sus, ai lucrări la termen!

Când mai vrei o scrisoare, am să-ţi scriu scurt: fuck you very much.  Nu, nu te cert, te laud :)

duminică, 22 mai 2011

Azi e aşa

Dacă aş putea să plec oricând aş fi mult mai legată, dar pentru că sunt legată vreau să plec oricând.

sâmbătă, 21 mai 2011

Hei, tu! Şi tu...şi tu...şi tuu...

Ai privit-o mult timp.Ţi-a plăcut esenţa ei, ţi-a plăcut vorba ei, dar ai tratat-o la fel, ca pe celelalte, cu esenţe amestecate.Ai vrut să-ţi faci un tron din ea, pe care să te aşezi sperând că va urma încoronarea. Esenţa a fost prea tare, ea nu a vrut să devină tron, s-a construit într-o scară şi ţi-a oferit braţul să urci. 
Prea mult, prea mult pentru tine şi picioarele tale, subţiri. Tu nu poţi păşi fără bastoane, încă! Dar ai putea, categoric ai putea! Nici nu-ţi trece prin minte că tu eşti primul care nu crede în tine!
Priveşti şi spui că imaginea nu e bună. Cum ai vrea să-i fie esenţa? Că tot facem transferuri... Unii!

Dar ştii să începi  atât de frumos. Finalul îţi dă de furcă. Chiar şi când crezi că gestul ţi-e frumos. Nici nu-ţi trece prin minte să oferi sincer şi cinstit, să ţii cont de ceea ce i-ar plăcea celuilalt. 
Oare de ce nu te poţi opri?
Lasă uneori munca, ieşi din casă, mai fă şi altceva. Du o viaţă normală. Trăieşte!

Micul Prinţ-Saint Exupery-fragment . 

Îi mulţumesc Monicăi pentru mesajul primit în dar de ziua mea.

 Chiar atunci sosi şi vulpea:
- Bună ziua! zise vulpea.
- Bună ziua! răspunse cuviincios micul prinţ, care se întoarse, însă nu văzu pe nimeni.
- Sunt aici! zise glasul – sub măr…
 - Cine eşti tu ? zise micul prinţ. Eşti tare frumoasă…
 - Sunt o vulpe! zise vulpea
 - Vino să te joci cu mine! o pofti micul prinţ. Sunt atât de trist…
 - Nu pot să mă joc cu tine! zise vulpea. Nu sunt îmblânzită.
 - Ah, iartă-mă! Rosti micul prinţ.
Însă, după un răstimp de gândire, adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti de prin părţile locului – zise vulpea – ce cauţi pe-aici?
- Caut oamenii! zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
 - Oamenii – zise vulpea – au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?
- Nu! Zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”…
 - A-ţi crea legături?
 - Desigur! zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. şi nici tu n-ai nevoie de mine. eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume…

Cel mai scump cuier



Cel mai scump cuier într-o casă este bicicleta de interior. 
Uneori seveşte şi ca suport de haine.
Rar, când  îi este redată adevărata utilitate, se face de către cea mai slabă şi bine construită persoană din casă.
Eu?
Şterg praful cu cârpa. :)

joi, 19 mai 2011

Gândurile zilei

Azi am văzut o manifestaţie de sensibilizare a societăţii cu privire la copii cu handicap.
Am văzut un tată cărându-şi fetiţa pe braţe, am văzut copiii cu sindromul Down într-un dans al răţuştelor pe lac...
O cunoştinţă m-a privit cu privirea celui căruia i-a încolţit spaima în suflet, pentru că, la fel de bine, putea să fi fost altfel. A spus pierdut: 'ce norocoşi suntem!'. Problema e că uităm des.

Mă enervează cărţile puse în bibliotecă fără noimă. Îmi ridic privirea şi mă enervez: Patanjali-ştiinţa sufletului, J.Piaget-Psihologia copilului, T Mihadaş-Pe muntele Ebal, Z Stancu-Poeme cu lună, Let's learn english, P Bruckner-Luni de fiere, Sociologie şi societate, Aghata Christie-O autobiografie, Modelarea deciziei economice, Andrei Pleşu-Obscenitatea publică, The woman in white, Povestiri divin inspirate, Al treilea val, Şocul viitorului, Dostoievski-Demonii...ceea ce mă face să decid: 'fă-o acum, nu mâine'.
Gata! Am rearanjat. E vorba de mica bibliotecă de deasupra biroului. Acum, pe primele două rafturi, sunt cărţile mele de suflet :)
Voi cum vă aranjaţi cărţile în bibliotecă?

Şi mai am vreo două gânduri, destul de neclare, dar le las să se contureze în voie.

Am uitat! Am citit asta: 'Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri.' Cred că cea mai des întâlnită cauză a depresiilor la adolescenţi este că nu ştiu să gestioneze eşecurile. Constat că nimeni nu-i mai învaţă ce să facă când nu reuşesc, când sunt părăsiţi, când sunt îndepărtaţi din grup, când nu sunt acceptaţi...
Şi nici eu nu-mi încurajez suficient copiii. Când ei fac ceva bine, mi se pare firesc şi mă forţez să fac aprecieri, asta când nu uit, că de cele mai multe ori le trec la categoria 'bineînţeles'. 

marți, 17 mai 2011

O zi ca oricare

Astăzi, 18 Mai 2011,
 este ziua mea de naştere.

Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase ce vă vin în minte când citiţi acest mesaj.
Le simt şi ...abia pot face faţă.
41 de ani, pentru curioşi...

S-a potrivit să fie în zi de Miercuri, dar rămân numai eu cu mine şi programul meu obişnuit.

No! Cică fără limite...

Mai demult, l-am pus pe Vladi să cureţe nişte cartofi (ăsta fiind unul din avantajele de a avea copii).
Nu i-am spus câţi şi ne-am văzut, fiecare, de treabă. După o vreme îmi amintesc de el şi mă uit ce face în bucătărie. Curăţa cartofi liniştit, când erau deja prea mulţi cartofi curăţaţi.

Ce se întâmplă când nu ştii unde să te opreşti, când nu-ţi spune nimeni unde să te opreşti, când interiorul te îmbie să mergi înainte, iar credinţa că faci bine este fără de limită?

Când învăţăm limitele şi de ce trebuiesc ele să ne îngrădească? 
Dacă adulţii ne învaţă încă din prima copilărie ce e binele şi ce e răul, ne învaţă cum să desenăm, fără să ieşim din contur, ne trezim la maturitate că ar fi indicat să scăpăm de 'trebuie'.
'rar americanii cu best-seller-urile lor :)

duminică, 15 mai 2011

Intuiţia

Un mijloc al cunoaşterii este intuiţia. Poeţii o numesc vocea inimii, în religie o întâlnim ca inspiraţie, psihologii o recunosc ca intuiţie şi o leagă de inconştient şi lumea viselor. Intuiţia, sunt toţi de acord, este o cunoaştere dincolo de raţiune.

Chiar şi structura creierului este împărţirea între raţiune şi intuiţie, emisfera stângă înseamnă raţiune, emisfera dreaptă este dincolo de raţiune, ea este intuitivă.

Atunci când mintea oboseşte, nu mai are soluţii, intervine intuiţia.
Intuiţia presupune o întoarcere spre interior. Ea nu poate fi explicata cu ceva din exterior, ce aparţine exteriorului.

Intuţia, deci, trebuie să se afle la mare distanţă de raţiune. Cunoaşterea interioară are la bază simţirea. Simţirea poate fi între raţiune şi intuiţie. Cu cât mai mare cunoaşterea interioară cu atât mai aproape e simţirea de intuiţie.

Intuiţia se află în noi, nu este dobândită, şi este invers proporţiunală în manifestare cu uzul raţiunii.
Când fac linişte în mintea mea, când nu mai vreau să-mi explic nimic, când raţiunea nu mă mai ajută, am şansa să trec dincolo de ea şi să devin atent. Intuiţia e ca o fulgerare, sare direct de la problemă la rezolvare.

Dacă-i dau curs sau nu, înseamnă să trăiesc periculos, să mă expun nesiguranţei din cauza lipsei logicii, dar să-mi ascult acea voce interioară, care-mi şopteşte, scurt şi precis, ca un bisturiu de chirurgie.
Cred că cea mai puternică manifestare a intuiţiei am avut-o când l-am conceput pe Vladi, desigur fără să ne propunem asta :) Atunci i-am spus soţului meu că vom avea un copil. La 3 săptămâni nu am mai rezistat, mi-am făcut un test de sarcină şi a ieşit pozitiv. La 5 luni am simţit că nu va fi fetiţă aşa cum doreau Silvia şi soţul meu. Medicul mi-a spus la eco că nu poate să vadă încă sexul fătului. Acasă am căutat în fişă şi am găsit semnul masculin trecut de medic.

Mai am o poveste ce ţine de intuiţie grozavă, dar nu pot să v-o spun pentru că nu suntem atât de intimi.
Recunosc, de asemenea, că multă vreme m-am împotrivit, am căutat numai explicaţii raţionale, dar acum, când trebuie să iau decizii importante, încerc să fac linişte în mine, minte, şi să îmi ascult simţirea. Ştiu că vine din intuiţie.

sâmbătă, 14 mai 2011

Cleo

Având în vedere confuziile create din faptul că suntem mai multe sofici in blogosfera, pentru ca eu însămi am căzut într-o stfel de confuzie, răspunzând la un comentariu care era adresat lui sophie, dar nu mie :) iau trista decizie şi renunţ la numele de 'scenă'. Simt nevoia de diferenţiere.
Până mă obişnuiesc vă rog să mă iertaţi, în prealabil, pentru propriile mele confuzii de identitate, iar în continuare o să mă semnez precum mi-e numele, Cleo.
Pentru curioşi, numele meu e Cleopatra. Really!

Zilele şcolii

Au fost săptămna trecută.

Miercuri s-a întâmplat festivalul de teatru.
Ca părinte, nu-ţi rămâne de multe ori decât să-ţi măreşti lista cu renunţări.
Ca un părinte norocos ce sunt, nu pot să spun decât că renunţarea mea a fost înlocuită de surprizele foarte plăcute.
Nu ştiu nici cu cine seamănă copiii mei, nici când au devenit mai buni ca mine.
Pe scurt, Silvia a jucat într-un fragment din Moromeţii, Poiana lui Iocan, ea jucându-l pe Victor Bălosu. Şi a făcut-o foarte bine, dicţie bună, atitudine. Unii din băieţi au molfăit cuvintele, dar... locul I la secţiunea liceu. Fetele au jucat foarte bine rolurile masculine. Perfect pentru un grup de elevi neîndrumaţi de vreun profesor.

Vladi...hmmmm, Vladi l-a jucat pe Mache din Amicii lui I.L.Caragiale. Cum a fost? Cu peripeţii şi 'victime colaterale'. Dar locul II, la gimnaziu. Dupa ce ma grăbesc de la serviciu direct la festival, să prind şi eu un loc ca tot omu', când ajung Vladi nu are scriptul la el. Niciunul nu avea scriptul la el. Fug acasă, aduc scriptul, rămân calmă. Am ocazia să observ un Vladi emotiv.
Au încurcat replicile spre final, profesoara care ţinea scriptul, după cortină, îl răsfoia disperată înainte şi înapoi. În spatele meu aud: 'cred că s-au încurcat, pentru că unul din băieţi s-a înroşit', dar nu Vladi. Cumva au scos-o la capăt, după un şir de replici haotic repetate. 
Desigur, 's-a pierdut' pălăria profesoarei şi o cămaşa nou-nouţă. Ştiu sigur că a avut-o, pentru că eu i-am cumpărat-o, dar nu am să-i înţeleg niciodată logica de a avea la el două cămăşi. Noroc cu timpul şi uitarea. 

Până la deliberarea juriului, ne-au încântat nişte pici de clasa I, demenţiali. Juriul, după premiere, a solicitat picii să repete sceneta, ei nefiind de faţă la prima reprezentaţie. Încep copiii sceneta, iar eroul principal, un băieţel, se opreşte din replică, ne priveşte fix, încrucişează picioarele, se strânge ca Peter Sellers in Petrecerea, după care spune tare, răspicat şi franc: fac pipi! Am izbucnit în râs, s-a tras cortina, pipi, gata, continuare cu o dezinvoltură de invidiat. O fază superbă!

Joi, Festivalul naţional de dans 'Pluteşte prin dans nu prin droguri'.
Sala superplină, amândoi copiii în culise, eu pe nicăieri, credeam eu că sunt fără loc. După ce fac două ture prin toată sala, mă resemnez şi-mi spun că voi rămâne în picioare şi mă grăbesc să prind un loc în faţă, la perete. Totuşi, îmi trece prin minte să o sun pe Silvia. Îmi spune că a pus nişte lucruri în sala, ocupând trei locuri, în rândul 2, în dreapta, pe la locurile douăzeci şi ceva, nu mai ştia precis. După alte două ture de sală (pentru că am aflat că locurile erau în a doua parte dreaptă a sălii, asta e! unii au două părţi drepte :D, iar copilul avea clar una stângă şi alta dreaptă), ajung la locul meu, pe scaun.

Dacă picii din clasele I-IV de la noi şi alte judeţe, intră cei de gimnaziu. Cred că vârsta pubertăţii e cea mai ingrată. Nu eşti nici mare, nici mic, nici scândură, dar nici cu forme, dansurile cuprind figuri care-mi zbârlesc părul pe mine, ba mai văd o trupă de fetiţe, cu nişte costumaşe...de zici că erau copiii străzii. Secţiunea gimnaziu m-a durut!.

Încep greii, cei de la liceu.
În juriu, spre deosebire de alte dăţi, când era format din coregrafi şi dansatori, au numai nume de diletanţi, un consilier la Prefectură, o tipă de la Antidrog, un ciovârgău de la nu ştiu care instituţie, dar funcţionar...şi tot aşa.
Deci, criteriile de evaluare au rămas 'ne place', 'nu ne place'.
Locul I luat de o trupă cu un dans plictisitor salvat de un moment mai deosebit în finalul reprezentării, dar super văzut pe la televizor. Nimic inedit. Sala a huiduit.
Două trupe, locurile II şi III, cu o tematică, cu idee, cu recuzită, cu creativitate şi multă muncă, cu originalitate. 
Juriul a ales, locul I trupa care a plăcut ochiului format cu imagini de tipar. 
Trupa Silviei, locul III. Nu va mai participa niciodată la festival. Spune ea, după o muncă de câteva luni de zile, nu se mai lasă la cheremul unora care nici măcar nu ştiu să danseze, n-au idee despre dans, n-au făcut un dans în viaţa lor. O înţeleg! Dar e păcat. Că tot am vorbit eu despre creativitate cândva.

Săptămâna viitoare va fi un concurs în alt judeţ. Ciudat este că şcoala a ales pentru participare la acel concurs, locurile II şi III. Mi se pare corect, aceste două trupe au făcut spectacol. Ceva ce n-am mai văzut. Ele mititicile, fără coregrafi, fără profesori, căutând o idee, cu pixul în mână, măcinată şi trecută prin filtre de o mie de ori până la rezultat. 

Cu ce am văzut în două zile, viitorul chiar arată bine. Probabil că nu vor rămâne la noi, ci se vor duce acolo unde vor avea speranţe de şansă.

marți, 10 mai 2011

De ce blog?

Astăzi am citit un articol deosebit la Gabriela Savitsky.

Nu m-a tentat până acum să scriu despre ce m-a motivat să-mi fac un blog. Dar articolul Gabrielei m-a făcut să mă întreb şi să-mi amintesc şi cum sunt eu, şi cum cred alţii că sunt, şi cum nu sunt eu.

Cel mai greu este să fii tu însuţi şi să-ţi asumi condiţia de imperfect onest. 

Nu sunt scriitoare, nu sunt povestitoare, nu am imaginaţie, iar uneori abia îmi amintesc cuvintele.
De multe ori mă întreb despre ce este blogul meu, ce tot scriu eu aici.
Când sunt binedispusă îmi zic că scriu despre nimic. 

Sau poate...scriu despre zâmbetul pe care ţi s-a părut că-l vezi, despre privirea pe care nu eşti sigur că ţi-am adresat-o, despre gestul pe care nu l-ai văzut şi te amăgeşti că e adierea, despre surâsul din colţul privirii, despre durerea pe care crezi că nu o am, despre desuurile de senzaţie ascunse într-un colţ de sertar, despre forme neregulate, despre imperfecţiune, despre pereche şi nepereche, despre mângâierea unui alint, despre un fleş de amintire, despre o imagine pe care n-o cunosc dar vreau s-o aflu, despre intuiţie şi despre mine, cea care simt. Uneori am impresia că scrisul îmi e ca mantra 'lansată' în meditaţie. Aştept ca undele să întoarcă un alt cuvânt, al altcuiva.

Sunt aici ca să comunic, şi-aţi fi stupefiaţi să ştiţi cât de nevorbită sunt peste zi. Sunt aici pentru a fi cu alţii. 
Deşi sunt împotriva comunicării cu necunoscuţi, abia când am îndrăznit am întâlnit oamenii cei mai interesanţi.
Ce ste blogul pentru mine? Compresă pentru răni grele. Un loc frumos, unde mă simt bine.
Dacă spun tot ce simt, ce văd , ce cred? 
Categoric, nu!

luni, 9 mai 2011

Gândurile zilei

De fapt, sunt gândurile rezultate din întâmplările week-end-ului tocamai trecut.

Lucrul în grup nu este tocmai uşor, fiecare aduce cu sine o încărcătură emoţională.

Sinceritatea nu este identica cu a spune adevarul.

Când ceea ce simţi nu este prelucrat, vorbele tale au foarte multă încărcătură emoţională. Celălalt va răspunde la fel sau cu agresivitate.

Dacă ajungi la înţelegerea trecutului, parcă nu mai simţi nevoia de iertare. Mai ierţi, în aceste condiţii?

Un conflict te invaţă mai multe, despre tine, decât o zi senină.

Acum că socrul meu o fi citit Kirkegaard, nu ştiu, dar concluzia conflictului intern (dacă să spun şi să pierd ceva/pe cineva, sau să nu spun, dar nu sunt împăcat cu mine însămi) a tras-o bine: ' fă oricum, nici aşa nu va fi bine'.

Să aveţi o săptămână frumoasă!

marți, 3 mai 2011

Grătarul de 1 Mai muncitoresc!

Nu ştiu din ce motive agreez tot mai puţin postări din categoria 'din puţul gândirii'. 
Să ne revenim, deci.
Poate credeţi că am fost la un grătar de 1 Mai şi am făcut enterocolită, de am o prezenţă sporadică pe blog, şi aşa, în mare fugă.
Răspunsul este: deci, nu.
Dacă unii îşi dospesc gândurile în pereche, împărtăşesc preferinţele, fac planuri împreună...la noi, se dospesc individual. Organizarea nu e proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.

Ca tot omul, Duminica, mai e şi 1 Mai,  pe deasupra, după masa de prânz, mă pregătesc să mă bag cu Silvia la un film. Nu mă trage aţa, încerc să găsesc ceva să ne prindă pe amândouă, dat fiind faptul că are dureri la un picior şi nu poate face altceva, cum ar prefera. Suntem la minutul 30 din film, când cineva sună la uşă, iar soţul meu, colegul de apartament, mă cheamă. Îmi prezintă un domn care urmează...să ne zugrăvească şi să facă izolaţie la doi pereţi exteriori.
Poftim? Vrem noi să facem aşa ceva?
Iată, gândului dospit i-a venit vremea să fie rostit. Dar cu meşterul de faţă?
No, bine, dacă aşa sunt datele problemei, la prima vedere, iar mie nu-mi plac deloc surprizele venite din partea oamenilor perfecţi, încep, ca o femeie adevărată ce sunt, să mă crizez şi să pun rapid nişte întrebări pertinente.
Bietul meşter, el ce să ştie şi să înţeleagă decât că a dat peste o nebună şi face automat front comun cu partenerul de apartament.
Mă simt rapid constrânsă să-i strepezesc şi ăluia vreo două, după care întreb totuşi 'ce vrem să facem?'
Cum ei discută între ei, cu spatele la mine, bag întrebarea la categoria 'retiorice', mă întorc şi-mi văd de film.

Nu trece bine filmul că muncim toţi ca albinuţele să golim camera, cărţi, rafturi, calculator, haine, dulap, noptiere, covor şi restul.
Găsesc în lada patului nişte cursuri 'foarte importante', dar care nu mi-au trebuit şi nu mi-au lipsit absolut deloc. Nici măcar nu ştiam că sunt acolo. Dar, aşa e colegu' de apartament, ori le doseşte, ori le aruncă şi-apoi 'se jură că nu fură'. N-ar fi nicio problemă, dar spune-mi dom'le şi mie!

Comunicarea, de asemena, nu este proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.
Eu insist că nici n-aş vrea ceva exagerat, aş vrea să ştiu măcar înaintea meşterului ce mi se întâmplă, că poate vorba aia, am week-endul următor ocupat cu formarea la Braşov. Şi, mai ştii, poate că ar mai trebui să mă pregătesc puţin.
Mnaaa...zice că se 'fecalează' în comunicare...

Şi dacă zic să nu aducă meşter cârpaci, şi precizez şi cine, a doua zi, sigur că da, cârpaciul e la mine în casă...să-mi taie ţevile de la sistemul de încălzire centrală. După ce stabileşte strategia de tăiere, pleacă după scule. Ei bine, recunosc spăşit că am cedat. Dar şi acum cârpaciul e plecat după scule. Sigur, l-am sunat şi i-am explicat că vreau să lucrez cu cei ce au instalat sistemul. Îi mai zic vreo două, până l-am îmbunat.
Azi, vin cei care au instalat sistemul, în 3 minute rezolvă, în mod straniu, altfel decât voia cârpaciul, alerg cu meşterul zugrav după una-alta, mă învoiesc de la serviciu pentru toate astea, căci cel care a crezut că poate tăia copacul, e plecat în alt judeţ.

Păi, Nilă tată, vrei să ştii de ce am tăiat salcâmul? Ca să se mire proştii!

Poate au sărbătorit ei: Vania, Carmen, Caius, Dan, Moşu, Ioan Sorin Usca, Ana Usca, Ilarie.

Despre lucruri-la propriu dar şi la figurat


Lucrurile au valoare doar când sunt la îndemână, când privirea le mângâie. Ne despărţim greu de ele. E ca atunci când iei o carte cu tine în călătorie, deşi ştii sigur că nu ai timp pentru ea. 
Credem că ne sunt indispensabile, dar, de fapt, ne dau o oarecare siguranţă.
Dintr-un motiv sau altul suntem constrânşi să le depozităm undeva, fie chiar o pivniţă.
Le aranjăm cu regret, ne promitem că vom reveni şi le vom gasi din nou un loc de onoare.
După o zi, două, dispar din aria preocupărilor noastre. Locul lor este ocupat încet de alte lucruri.
Paradoxal, trăim în continuare de parcă nu ne-ar lipsi nimic.
Când facem curat în pivniţă, le răsfoim rapid, cu nostalgie sau cu surpriza regăsirii, dar n-avem nicio îndoială că vor sfârşi în tomberon.

Ne ataşăm repede, ne despărţim greu.

duminică, 1 mai 2011

Ele vs Ei

Mă opresc să văd la ce se uită fiica mea la televizor. Un film cu tineri, două 'ele' discută despre 'semne'. Adică, dacă tipul a vorbit cu ea la telefon în timp ce el era cu o alta...asta spune multe, nu? Categoric tipul e interesat. 
Mie îmi scapă un 'ce patetice sunt!'. Aşa este, un tip zice/face ceva şi tipele iau ceea ce a făcut/zis tipul şi-l schimbă şi transformă până când seamnă cu ceea ce ar vrea ele. Mereu femeile 'brodează', nu ştiu de ce fac asta.
Fii'mea e de părere că lucrurile se întâmplă astfel pentru că bărbaţii gândesc şi fac totul prea simplu. :)
Eu n-am nimic împotriva simplităţii. Mie îmi convine.  :)) 
În ciuda acestui fapt, tipii aleg mai întâi cele mai complicate femei. Ceea ce îi exasperează îi şi atrage, totodată.