Egoista

 Așteptam ca tot amărășteanul pachetul de la Amazon, drept urmare am apăsat direct accesul la ușa de intrare, fără să mai întreb cine e. Ce să vezi, nu era Amazonul. Un tip îmi întinde victorios un permis de conducere, ca să mă surprindă. Și m-a surprins, căci habar n-aveam cine e polonezul (aducea cel puțin după nume) din poză. Mi s-a părut firesc să întreb, ce e cu permisul ca nu-l cunosc pe posesor.

Tipul s-a dezumflat, explicându-mi că a găsit permisul pe stradă și s-a gândit să îl aducă la destinație. Îi explic că, ei bine, în afară de numărul apartamentului nu corespunde nimic cu ce e pe permis, Omului i s-a pus pata zicăndu-mi ca el și-a făcut datoria și de-acum e responsabilitatea mea, dând să plece.Nu mă dau bătută și i-o întorc  ca NU, nu am nicio obligație pentru situație, după care omul s-a lansat într-o logoree amenințătoare zicând că sunt o nerecunoscătoare, că dacă eu mi-aș pierde ceva cum m-aș simți să nu mi-aducă nimeni documentul pierdut, că sunt o mare egoistă. Cum se îndrepta amenințător spre mine mi s-a părut foarte potrivit să-i închid ușa în nas și să mă asigur că s-a închis bine.

Aveam sentimente amestecate, deci m-am întrebat: sunt oare foarte egoistă? Aveam eu datoria să umblu prin satul ăsta Londra, să pierd timp și să caut persoana respectivă? Apoi, mi-am pierdut și eu câteva chestii de când sunt aici, dar nu m-am așteptat să mi le aducă nimeni la ușa. Și nici nu mi le-a adus nimeni la ușa- fapt ce nu mi-a venit în minte decât când mă gndeam la ce s-a întâmplat.

De unde începe responsabilitatea noastră și ce poate să o limiteze? Trebuie să fie consensuală sau de facto?

Este corect să ne plângem pe FB că țara noastră acceptă să ajute afganii care își părăsesc familia, casa, țara de urgia talibanilor în loc să ne ocupăm de bătrânii, copii săraci, drumurile proaste, economia României? Dacă sunt împotriva afganiilor o vor duce bătrânii, copii săraci, drumurile și economia mai bine? Vor da guvernanții românilor ceea ce vor să dea afganilor refugiați? Ne facem răi sau egoiști? Ori nu facem nicio derogare de la mentalitatea ”să moară și capra vecinului!”.

Si ce m-am mai incurcat

 Acum, nu ca mi-ar trebui mie 10 intelepti sa ma descurce, dar inca il aud pe Moromete in capul meu intreband:"Unde mergem noi, Niculae?"

Si tot ca Moromete, sunt in ceata. In ceata lunga, de vreo 4 ani.

Ma mai gandeam din cand in cand ca imi placea, si asi mai scrie. Dar nici condusul nu e la fel dupa 4 ani de pauza, ai reflexe ruginite, e parbrizul aburit de la emotii si stres, Ca na, acum nu sunt nici din categoria "condusul ma relaxeaza!", sunt din cealalta categorie:" Ma relaxeaza, pe dracu'. Dar e util si necesar."

Si-apoi ma uitam la un video pe Youtube in care un tip povestea de angoasele lui sa inceapa un blog unde, zicea el, trebuie doar sa scrii ca nu interezeaza pe nimeni ce scrii.

Daca-i asa, si eu pot. Mai ales acum, ca lucrez la Psihiatrie.

Birocratia e deasa tare, nu prea mai ai timp de pacienti. Imi ramasese o jumatate de ora pana sa plec asa ca m-am asezat langa o pacienta care a vrut ieri sa se sinucida prin strangulare cu manecila de la bluza. In camera de zi erau vreo patru pacienti. Pe cand sa deschid gura sa vorbesc, nigerianul din fata noastra ma roaga respectuos: Cleo, ma ajuti sa imi gasesc odorizantul de camera, ca mi l-au luat astia (confiscat) si miroare a partz in camera la mine. Pai nu sunt partzurile tale?intreb eu, bazandu-ma pe mitul ca singurele chestii pe care le putem suporta in viata, fara sa-i invinuim pe altii, sunt copiii nostri si partzurile noastre. El, nu, ca partzurile sunt puturoase de la mancarea oribila din spital. Ca din cauza mancarii oribile culoarea pielii i s-a schimbat si a devenit alb. Si de cand el e alb nu-i mai suporta pe cei de culoare (cei de culoarea lui, noul alb e tot negru). Si a mai continuat el cu ceva de genul: maimute, draci, pedofili, creieri pe gratar, si multe altele.

Am mai consiliat pe naiba, am scos-o pe sinucigasa in gradina, la plimbare. Macar e liniste. Acolo ea a vorbit. Uneori, ce fac acum, imi place.