Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

luni, 30 aprilie 2012

Nimic nu e întâmplător

Sliding Doors- filmul despre „Dacă și cu Parcă”. 
Mai interesant decât filmul este situația în care cauți la întâmplare un film și dai exact de ideea care te-a copleșit săptămâna trecuta, ”Dacă și cu Parcă”... ce s-ar fi întâmplat/nu s-ar fi întâmplat dacă nu se îmbolnăvea trainera, nu-mi mai anulam ziua liberă, nu mai renunțam la după-masa liberă, nu mai eram prezentă la momentul întâmplării, nu mai făceam rapoarte, nu mă mai mutam unde n-am visat să mă mut, nu mai întâlneam oamenii pe care i-am întâlnit, nu mai beneficiam de câteva zile de o alta experiență...și încă nu s-a terminat lista cu evenimentele ce decurg din cauza îmbolnăvirii ființei ăleia.

Mi-am zis, oricât m-a înspăimântat ideea de schimbare fără să vreau, fără să doresc această schimbare (vorba lui Dan V și a altor specialiști, experiențele ne pocnesc în față), că ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă. Sunt deșteaptă și profundă, nu? (întrebare retorică)

Ei bine, filmul zice chiar asta: ”Cleo, ești atât de deșteaptă și profundă, încât regizorul m-a creat pe mine ca să îți întăresc concluzia: ceea ce trebuie să se întâmple, până la urmă se întâmplă; indiferent dacă pierzi un metrou sau nu, finalul e același”.

Vi s-a întâmplat? (nu să pierdeți metroul, ci asta cu dacă și cu parcă...)

Yeeeah, I'm happy! :))


sâmbătă, 28 aprilie 2012

Gândul zilei

Înțelepciunea nu se dobândește prin acumulare de informații, ci prin transformare ca urmare a experiențelor trăite.
Șansa la înțelepciune se pierde atunci când fugim/ne ferim de experiențe.
Chiar dacă fugim de frică.

miercuri, 25 aprilie 2012

Fără cuvinte...Creioanele lui Vladi

Dacă e Miercuri, e Carmen.








Tot Miercuri este și pentru: Vania , Raul , Cristi M , Zâna Bună Rău , Rareș , Mircea F, Abbibal, Sergiu, Pandhora, Max Peter, Balantza, Luna pătrată, Teo, Florentin, Mircea V, Sorin, Cora, CLM, Angi, Eugen, Dan V, Mosu, Iulisa, Digodana, Costel.

Editare specială!
A fost Miercuri și pentru: Întuneric ( la muncă!) și Ana P. Gata, nu mai puteți alege oricare altă zi din săptămână. :)

luni, 23 aprilie 2012

De morți...numai de bine!

Uneori mă gândesc că românii au totuși propria filozofie. 
Atâtea vorbe din bătrâni, transmise din generații în generații, iar autorii rămân necunoscuți.
Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Moromete și pe alți câțiva moromeți care au lăsat moștenire atâtea vorbe din bătrâni.
Toată cunoașterea lumii sintetizată în câteva vorbe, de oameni simpli, fără altă educație decât școala vieții!
Omul simplu are altă percepție asupra lumii, trăiește mult mai atent la momentul prezent, la ceea ce îl înconjoară, la natură. Înțelege într-un mod intuitiv nașterea, viața, moartea. 

Așadar, avem din bătrâni vorba: ”De morți să vorbești numai de bine!”

Să vorbim morții de bine chiar dacă nu sunt morții noștri. Să îi vorbim numai de bine...pentru că avem legături cu morții noștri? Sau doar din respect?
Iar dacă omul a fost rău, merită respectul nostru? Cui acordăm respectul, omului rău sau „mortului„?

O prietenă are o sensibilitate aparte, ea visează mereu cu morții familiei, nu îi este teamă, știe chiar să interpreteze semnele din vis.
A știut când îi va muri tatăl. a știut că va muri bunica ei.
Însă nu toți avem sensibilitatea asta.
Aparent, după moarte nu ne mai leagă nimic în afară de amintiri.

Ei bine, dacă vorbesc de rău un om care a murit dar nu face parte din familia mea, l-am cunoscut puțin, devine păcatul meu. 
De ce? Pentru că nu se poate apăra? Mi se pare similar cu ”a bârfi”. Avem vorbe din bătrâni despre bârfă?

Și totuși, putem fi răniți cu morții noștri.
Tot românul poate să te lovească cu ” Morții mă-tii!”
Pare ceva serios. De ce nu se înjură cu morții părții masculine?
Vorbind urât despre morții noștri, vorbim urât despre noi? Că nu demult îmi amintisem de tatăl meu, bravul de el.
Ar trebui să spun că a fost om bun?
Ajunge să recunosc că a fost greșit ca tată, ca om, fără resentimente? Îmi este spălat păcatul?
Sau trebuie să-mi fac altul, vorbindu-l de bine, adică mințind.

Ce legături mai avem cu morții? Mă refer la cele subtile, nevăzute, nu la amintirile cu ei.

marți, 17 aprilie 2012

M-am acomodat

Azi am avut o evaluare în vederea stabilirii nivelului meu de cunoștințe pentru un curs, așa că sunt iar la bibliotecă.
În același corp de clădire se află și colegiul cu pricina, ba mai mult, au aceeași intrare.
Fiind în drum spre aripa cu colegiu, în urma mea, venea o femeie in varstă, plângând.
O fracțiune de secundă m-am gândit să o întreb ce s-a întâmplat. Nimeni în jur nu a reacționat, iar eu am ales să merg mai departe.
Acasă eram în stare să mă opresc când vedeam un derutat în fața aparatului de taxat parcarea, iar acum am ales nepăsarea.
Cred că m-am acomodat în cel mai nefericit fel.

Sentimentul perfect descris la Vania.

vineri, 13 aprilie 2012

Biblioteca, locul unde faci de toate

Ce îmi place la Suttonești, este biblioteca.
Biblioteca centrală este o cladire maricică, cu două etaje și jumătate.
Parterul are mai multe spații. În prima parte se află un bar unde găsești gustări, cafele, ceaiuri și o ciorbă la prânz. Se continuă cu o sală cu rafturi și cărți, apoi urmează sala de lectură.
În partea a doua se află o sală de expoziții, o sala de studiu și o sală pentru internet/diverse.
Etajele sunt împărțite în biblioteca pentru copii împreună cu biblioteca pentru tineret, biblioteca cu CD-uri, DVD-uri etc (unde găsești și ce nu gândești).
La următorul etaj este biblioteca de adulți, de specialitate, acolo studiază studenții. Mai au o sală cu calculatoare pentru doritori, plus toate perifericele posibile, imprimante fel și fel, scannere etc
Ultima parte este numai cu carți de specialitate, cu regim de studiu în bibliotecă.
Sigur, la intrare în bibliotecă există un computer unde îți înregistrezi singur ce cărți aduci înapoi și ce cărți scoți. Nu stă nimeni să te urmărească. De altfel se află în partea cealaltă de recepție.

Biblioteca este animată continuu, dar este liniște. Alarmă se află la bufet.
Uneori sunt activități pentru copiii/tinerii cu dizabilități.
Se mai întâlnesc aici grupuri de doamne care tricotează împreună
în timp ce schimbă o vorbă. Profesori care au ore private cu studenții/doritorii.
În sala de lectură sunt toate ziarele zilei, nu din ziua precedentă. Sunt citite pe rând, nimeni nu pleacă cu ele.
Unii vin și doar așteaptă, mai moțăie prin fotolii. Alții stau și citesc câteva ceasuri.
La biblioteca pentru pitici, părinți cu copiii mici, foarte mici, se adună și stau acolo, se uită în cărțile cu poze cu animale, cărțile cu desene. Pe jos se află un covor protector special pentru copiii.
Acum este vacanță, dar în timpul școlii găsești întotdeauna grupuri de copiii.
Uneori fac lucrări, alteori stau și vorbesc. Mai sus se studiază, e liniște de mormânt.

La parter partea cu bar și sala de internet este mai animată. Am văzut oameni care au intrat în bibliotecă, au căutat un colț, s-au rugat și au plecat.
Tot aici, la parter, sunt prezentate periodic cărți. Săptămâna asta, pentru adulți am văzut oferta de autori irlandezi. Alta dată oferta a fost despre Rusia, autori, istorie, ghiduri de orașe.
Oferta pentru tineri este separată. În mare parte cărți de interes direct, dar strecurate printre ele și cărți de literatură obligatorie.

Nimeni nu te urmărește, toaletele sunt curate mereu. Este curățenie, fiecare își aruncă mizeria la coș. Poți să mănânci acolo. Doar un anunț te roagă să ai grijă să nu-i deranjezi pe ceilalți când o faci. Atât!
Stau câte o zi întreagă și nu știu cum trece timpul.
Ba da, știu. Trece frumos!

miercuri, 11 aprilie 2012

Când ceea ce pare că nu este, este!

Această poveste nu are sens fără citirea celor ce au precedat-o:  ”Dă-te-n psihanaliza mea primară” ,  pe care Moșu a continuat-o frumos, cu umor, în Cealaltă față.




Îl privi fără să fie mirată, de parcă se aștepta să-l vadă acolo. Nu apărea el mereu acolo unde se afla ea? Mâinile îi căzură pe lângă corp, iar rochia alunecă ca o frunză veștejită, pe jos.
Mâinile astea…niciodată nu știa ce să facă cu ele.
L-a privit gândind că totul e pierdut…
Nu-și mai amintea de când renunțase să se mai privească în oglindă, înainte să plece undeva. Uitase ca o are.
Viața ei părea plină cu mirări, mai nimerit ar fi fost să o cheme Mirela.
Era plină de contradicții; nu îi păsa, dar ar fi vrut să-i pese.

Apoi privirea ei se schimbă: ”Ei bine, asta sunt! Nu mai am ce să ascund. Nu mai ascund nimic!”
Mai stătu câteva clipe în speranța ca el va spune ceva. Dar nu a spus. Timpul le juca întruna feste, îi prindea în permanență pe picior greșit, incapabili de armonizare.

Plecă încet, simțind cum se descompune, fără să privească în urmă. Privea doar înainte, pe aleea pierdută în ceață. Un gând fulgerător o făcu să zâmbească amar ”mă duc la Tara!”. Tipic ei să se autopersifleze. Cu gândul după himere . Mereu în trecut, mereu în viitor, niciodată în prezent.

Cineva îi puse pe umeri o haină. Recunoscu haina bărbătească, haina lui. Un firicel de speranță și o emoție lăuntrică îi împietri privirea spre înainte. Nu avea atâta putere să privească bărbatul de lângă ea. 
Dacă dorința devenise atât de puternică încât își închipuia?
Dacă nu o urma nimeni? Dacă pe umeri apăsa doar ceața deasă?

Pașii lor găsiră în sfârșit aceeași cadență, sunau ritmic pe asfalt. Într-adevăr, o urma.
Începuse să-i simtă prezență. Ridică ochii pe furiș, îl descoperea. Acum observă că era mai înalt decât ea. Și, în lumina lunii, părea...frumos. Și cald. Pentru prima dată îl vedea.

Iar el știa. Știa că ea începe să înțeleagă. O luă de mână și o conduse acasă în tăcere. În fața casei o cuprinse în brațe, iar ea, pentru prima dată, după multă vreme, știuse ce să facă cu mâinile. Îl îmbrățișă lipindu-și obrazul de pieptul lui, tare, cât să îl imprime adânc, pentru totdeauna.

În casă se duse direct în fața oglinzii. Se dezbrăcă de tot. Își privea picioarele goale, gambele, coapsele. Își puse palma peste abdomenul plat, apoi mâna îi urcă într-o ușoară atingere pe piept. Își atinse sânii, pe rând, apoi gâtul...se întalnea pe ea, după multă vreme.

”Și mâine e o zi!” Își aminti de Scarlett pentru a doua oară în aceeași seară. O pufni râsul, nu avea nimic în comun cu Scarlett. Doar dacă nu făcea o asociere forțată de nume, avusese în copilărie scarlatină.

O durere puternică în pântec o făcu să icnescă de durere. Își aminti că într-o seară, la bar, când era cu el, i se întâmplase la fel. Atunci pornise brusc spre toaletă, încercând să transforme grimasa de durere într-un zâmbet. Își mai aminti că și în acea seară bause același ceai. Verifică grăbită cutia, iar gândul străfulgerat se confirmă. Era ceaiul pentru slăbit.

Ieșind din toaletă, bău o pastilă pentru durere de cap și porni muzica. Louis și Ella se auziră în toată casa ” Heaven, I’m in Heavean…”

Ce mai seară! Râdea de una singură...In Heaven, de ce nu?

Iubirea nu e  niciodată ca în filme. Vine când nu te aștepți, te ia pe nepregătite, te ia pe sus. 
Iubirea e simplă. O simți sau n-o simți!


duminică, 8 aprilie 2012

Dă-te-n psihanaliza mea primară!



Stătea cu vodka în față, parcă uitase unde se află și ce trebuie să facă cu băutura. Privea fix în raftul al treilea al barului, plin cu sticle de băuturi.
Venea de ceva vreme în localul ăsta, atrasă numai de numele barului: ”I’m in Heaven”. Deși, invariabil, răspunsul în mintea ei era ”În Heaven pe dracu’!“, continua să vină aici seară de seară. Locul îi devenise familiar, iar familiaritatea aparentă îi dădea senzația de apartenență.

Brațele, abandonate parcă de trup, bălăngăneau pe lângă corp. Greutatea lor o făcu să-și revină din reverii și își aprinse o țigară. Habar n-avea ce să facă cu mâinile. Noroc cu fumatul. Sorbi din pahar și întoarse privirea în direcția din care simțea că este privită.
”Doamne, iar tipul ăsta. Oare ce tot vrea? Iar dacă vrea ceva, de ce nu spune? Numai amețiți pe lumea asta, așteaptă să îi iei mâna și să o pui singură pe țâțe.”

Nu era nici urât, dar nici frumos. Totuși era atrăgător în felul lui. Privirea ți se oprea inevitabil pe chipul lui, din cauza șuviței de păr alb pe care o avea lateral, la tâmpla dreaptă. Avea cearcăne, părea aproape de 50 de ani. Când îl întrebase îi spusese că are 48. Era mulțumită, a fost pe-aproape.
Nu avea niciodată inițiativă, doar se lipea de ea ca un scai. Dacă își comanda mâncare, cerea imediat și el aceeași mâncare. Alteori venea când ea deja comandase, atunci o întreba ce manâncă, chema chelnerul și cerea ” La fel ca doamna, vă rog.”
Nu-i făcea niciodată complimente. Doar se apropia foarte mult de ea, atunci când își vorbeau. Își lăsa capul mai jos de umărul ei, atunci când ea povestea ceva, și își lipea aproape nasul și buzele de pielea brațului ei. Ea nu înțelegea niciodată ce trebuie să facă, părea un gest inconștient din partea lui, iar ea  nu voia sa pară isterică. Simțea cum corpul i se încălzește.
Nu îl dorea, doar era nedumerită, încerca să nu interpreteze greșit, dar nici normal nu i se părea felul lui de a fi cu ea.
Altădată, ieșind de la toaletă, spălându-se pe mâini, privi întâmplător prin ușa ușor întredeschisă a WC-ului, iar el o fixa prin crăpătură, de pe scaunul barului. O scutură frigul. I se părea ciudat rău.
Discuțiile cu care o aborda el erau neutre, despre serviciu, despre anumite plante, cu totul șocante și fără altă finalitate.
Se întreba adesea dacă o place sau nu, încercând să înțeleagă ce vrea el și ce ar putea ea să facă.
Cu o seară în urmă ea avea în față gin cu tonic. El venise, tot așa, mai târziu. O întrebă ce bea în timp ce îi luă paharul și sorbi prin paiul ei, câteva guri de gin.
Brrrr... O scuturase din nou frigul și gândi cu năduf că o să o ia răceala de la atâta frig.

Acum, stătea cu câteva scaune mai încolo. Venise mai târziu, iar scaunele de lângă ea erau ocupate. Nu spunea nimic, doar o privea. O privea ca pe o poveste știută, fără să pară întrebătoare, fără curioziate, nimic senzual. Doar o privea.
Se gândi cu obidă la mă-sa care l-a făcut bărbat, iritată de genul bărbaților care vor și știu, dar așteaptă.
Ar fi preferat să vină direct să-i spună ”Vreau să ți-o pun!”, să o ia de mână și să o ducă. Că s-ar fi dus. Dar așa...
Se așeză lângă el, pe locul devenit liber, așteptând mișcarea următoare. El începuse o discuție cu tipul din dreapta lui, îi explica cum să ajungă la drumul principal, apoi dintr-o dată se întoarse spre ea și începuse să deseneze cu degetele harta, pe piciorul ei. Și explica despre curbe și clădiri reper desenând fin, atât cât să simtă ea foarte bine, în sus și în jos, revenind sus, aproape de bazin, alunecând cu degetul, într-un gest natural, chiar între copasele ei.
Respirația i se opri, o cuprinse o căldură care urca dinspre coapse, direct în pântec, unde se intensifică și făcu să simtă o tensiune teribilă. Privea pierdută spre el, iar el, cu glas egal, fără nici cea mai vagă tulburare, explica în continuare despre curbe și clădiri reper, în timp ce desena cercuri si curbe invizibile cu degetul, pe piciorul ei.
Mai ceru o vodka. O bău dintr-o suflare, se ridică de pe scaun spunându-i că trebuie să plece. El o privi derutat câteva clipe și își luă rămas bun.
Mai mult amețită de senzații, atinse parcă la apogeu, decât de băutură, măcinând în pântec ca o boală, o făcu să simtă golul și mai tare.
În dreptul casei se întâlni cu tipul care amenaja de câteva zile grădina vecinilor, un tip vânjos, obișnuit să sape, să lucreze cu pământ, tufe, plante și sisteme de irigare ușoară, dar și extrem de priceput să alunece cu privirea în grădina ei de fiecare dată când ieșea sau se arăta la fereastră.
Fără un cuvânt, îl luă de mână și il trase după ea, doar atât cât să-i arate intenția. El o urmă, zâmbind satisfăcut.

Gemând, suspinând, cabrându-se sau doar în voia mișcării lui, scrâșnii printre dinți: ”În Heaven, pe dracu’! Pe Pământ vreau…”

*****
Literatura comparată, pentru studierea simbolurilor adânci de tot, între 17-20 cm, recomandăm Sandra Brown, Daniel Steel și alte parașute atinse de romantism.

Textul are la baza ”imaginarul”, nimic din cele relatate nu au sursă in real.
Dacă există cerere pot să descriu cum a atins fata Nirvana.
Desigur, aceasta este o dedicație specială pentru Rudolph Aspirant, scrisă cu umor, în 30 de minute. O capodopera, ce mai!

vineri, 6 aprilie 2012

Vineri, un prieten pe insulă

Lasă-mă să-ți calc pe suflet ca și cum ți-ai călca singur. Să-mi scârțâi pantofii în inima ta, nedumerit tu să privești.
Am să-ți strig în creieri că nu mai am loc de cuvinte infipte adânc.

Am chemat pompierii să le scoată, ei salvează orice și pe oricine, dar mi-au rămas numai găuri.
Nu pot decât să privesc sângele care se scurge din mine. Străzile sunt pline de urmele întinse  de cauciucurile trecute prin el, trotuarele poartă urmele pașilor trecuți prin el...
Nimeni nu mai are tot, nici eu, nici trecătorii. Suntem doar manjiți, purtăm doar umbre care ne înfioară.

Îmi apăr plămânii, să nu mai înfigă nimeni cuvinte sau priviri.
Am nevoie de aer să ating locuri de neatins. Sunt atât de multe. Toate prin mine!