Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

luni, 31 ianuarie 2011

Mereu de actualitate, disperarea

Criza înrădăcinată poate avea reprezentare în două forme:

1. Panică

2. Oportunitate

 

Despre disperare -Andrei Pleşu

În vremuri grele, disperarea devine ambianţă cotidiană. Numărul celor desfiguraţi de griji, nesiguranţă sau revoltă şi al celor dispuşi să facă gesturi extreme creşte simţitor, pînă la a ajunge un fenomen social. Cum poţi veni în ajutorul unui om care şi-a pierdut speranţa? Ce strategie, ce tip de reacţie poţi adopta pentru a reduce patosul spaimei? Nu mă gîndesc, fireşte, la ce are de făcut guvernul, la soluţiile politice şi administrative care ar trebui să vină de sus, de la deţinătorii puterii. Mă mulţumesc să spun că n-aş vrea să fiu în pielea lor şi că mi-e greu să pricep cum de pot funcţiona pe fondul unei iminente catastrofe. Ori suferă cu toţii de insomnie, ori s-au baricadat, din instinct de apărare, într-o formă de anestezie inerţială, vecină cu nesimţirea. Mă gîndesc, mai curînd, la cum trebuie să ne purtăm fiecare dintre noi cu cei ajunşi, în ierarhiile disperării, sub nivelul nostru. 
Mai întîi, e limpede că discursul nu ajută. Cînd cineva e în pragul prăbuşirii interioare, nici o teorie a redresării nu funcţionează. Peroraţiile înalte despre sensul nobil al suferinţei, despre curaj şi despre neobosita protecţie dumnezeiască nu sînt nici măcar auzite, darmite asumate terapeutic. Efectul lor e mai curînd iritant. Disperarea se preschimbă rapid în blasfemie: cu alte cuvinte, din dramă circumstanţială, ea devine metafizică a neantului. Sentinţe de tipul: „Viaţa e, totuşi, frumoasă!“, „Toţi trecem, uneori, prin situaţii grele, dar nu trebuie să ne pierdem cu firea!“, „Gîndeşte-te ce copii minunaţi ai!“, sau „Ferească Dumnezeu de mai rău!“ nu fac decît să adauge exasperării un halou de plictiseală şi furie. 
Mai eficientă decît un meşteşugit ambalaj de vorbe este, de obicei, o încercare de intervenţie concretă. Te străduieşti să ajuţi, să pui umărul, să faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a uşura, cît de cît, situaţia celui năpăstuit. Nu valorificăm, în suficientă măsură, ingeniozitatea la care ne poate obliga nevoia. Nu trebuie să te gîndeşti, neapărat, la mari mijloace, la investiţii supradimensionate, la gesturi spectaculoase. De multe ori, un cadou discret, o modestă depanare financiară, mobilizarea unei comunităţi de întrajutorare, a unei reţele instituţionale binevoitoare – pot face minuni notabile, incomparabil mai potrivite decît orice sublimitate retorică. 
Iar cînd nu sîntem în situaţia de a ajuta în chip nemijlocit, cînd ne lipseşte capacitatea materială şi operativă de a contribui direct la corijarea împrejurărilor nefavorabile, atunci rămîne să punem la lucru resursele noastre de compasiune. Tăcerea înţelegătoare, o mîngîiere, o privire tandru cooperantă au darul de a atenua într-o nesperată proporţie atracţia abisului. O îmbrăţişare venită la timp poate inhiba gîndul sinucigaş, transformînd disperarea precipitată într-o melancolie suportabilă. Nu poţi face niciodată risipă de tandreţe, de „talentul“ esenţial de a fi aproape, alături, împreună. 
Ar mai fi de spus şi că disperarea nu trebuie nici dispreţuită drept „slăbiciune“, nici condamnată drept „păcat“. Omul are dreptul (şi destule motive) să fie, la răstimpuri, disperat. Nu trebuie să-i fie ruşine de disperarea lui, s-o trăiască sub stigmatul derapajului solitar, al unei „nelegitime“ patologii. Şi Iisus are momentul lui de disperare, cînd se simte abandonat de Tatăl. Evident, se poate rezista disperării, se poate rupe cercul „fatalităţii“ ei. Dar a cădea, în anumite situaţii, sub trauma disperării face parte din complicaţia – aş spune providenţială – a condiţiei umane. 
Aş îndrăzni să spun şi ce nu trebuie făcut într-o lume destructurată de disperare: nu trebuie s-o amplifici. A folosi disperarea generală ca sursă de rating, a o transforma în spectacol televizat sau în armă politică, a vîna sinucigaşi pentru a face paradă de iubire creştină şi de simţ civic e obscen. E iresponsabil. Şi recunosc că oridecîteori văd un fost disperat reciclat în analist politic la cîte o emisiune de televiziune, sau adus, cu comentarii funebre, în studio, ca să frîngă inimile concetăţenilor, mi se pare că, pentru întreţinerea stării de disperare, guvernul şi presa colaborează armonios, de pe poziţii egale.

Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/disperare

duminică, 30 ianuarie 2011

Probleme minore

Cât de minore par problemele noastre atunci când aflăm de ale altora!

Eu:
-Ce îţi lipseşte cel mai mult acolo?

Prieten plecat cu treburi undeva in Africa:
-Siguranţa!

Nu-mi pot închipi cum e să te baricadezi în casă odată cu lăsarea serii.
Unii aşa trăiesc toată viaţa, cu spaimă pentru existenţa lor.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Învingători

Ce îi deosebeşte pe învingători de restul jucătorilor este felul în care abordează eşecurile.

(În sfârşit o finală frumoasă jucată de fete la Australian Open 2011)

Later edit:
Cu un Djokovic mai determinat s-a incheiat si finala baietilor.
Concluzie : daca nu esti pregatit mental sa castigi ocazia trece pe langa tine.

vineri, 28 ianuarie 2011

Originile binelui şi răului. Întrebări retorice.


Întotdeauna m-am întrebat ce resort împinge un copil înainte, un copil care creşte în lipsa iubirii, cu lipsa unor repere, cu lipsa unor modele, cu imagini create de proprii receptori. Când nimeni nu îţi spune/arată ce e bine şi ce este rău, cum poţi să ştii ce este binele, ce este rău?
Să fie vorba de moştenire genetică în parte, de ...şi de ce anume în cealaltă parte?
Să fie durerea cea care te ajută să faci alegeri în viaţă? Durerea, amprenta durerii sau amintirea durerii?
Cum ştii?

De ce un mediu care nu-ţi oferă nimic, ba dimpotrivă îţi ia şi ce ai, nu te doboară? 
Ce mecanism ingenios de protecţie construieşte un asemnea copil pentru a răzbi în viaţă!
Să fie Uitarea? Uitarea a tot ce ne-a făcut să ne doară sau doar uitarea durerii.
Se pare că în vremuri tulburi mulţi căutăm răspunsul privind originea binelui şi răului
Când privim în noi suntem vreodată suficient de obiectivi încât să recunoaştem care din cei doi sălăşuitori  au prins rădăcini ce se înfig tot mai adânc în fiinţa noastră? Ce fapte producem ca să îi hrănim?

N-am să ştiu niciodată când sau cum mi-am construit conştiinţa binelui, a răului.
Dacă am făcut cuiva un bine este pentru că am vrut să nu sufere, iar dacă nu am făcut cuiva un rău este pentru că nu am vrut să sufere.(Nu e interesant cum pentru a fi bun  trebuie să pui un "nu" în faţa răului?Să fie vorba despre opţiune, cum spune o prietenă?)
Să faci bine, cred eu, este act intuitiv dacă are rădăcini în tine, iar să faci un rău devine un act conştient dacă nu are rădăcini în tine.
Cel care face rău, fără să aibă conştiinţa binelui va fi ferm convins că tot ce face e de bine.

În noi există atăt binele cât şi răul, doar prin puterea lor asupra noastră ajung să ne definească.
Definiţia binelui este individuală, doar raportările la normele societăţii, religiei, bunului simţ o validează ca definiţie de uz general.
Binele e ceea ce faci şi nu doare, dar mă face să mă simt deosebit, norocos, binecuvântat, fie  prin faptă sau cuvânt.

Răul este ceea ce faci şi doare, fie prin faptă sau vorbă.

De ne ce întrebăm mai des dacă am fost răi decât dacă am fost buni?

De ce strălucire are răul şi nu binele?

Sunt un om bun? Categoric!
Am spus vorbe care au durut? Categoric!

Se pare că am dat în regresie, am ajuns din nou la vârsta de ce-urilor.
(Îmi plac sunetele casei, Copilu cântă în patul meu, în timp ce scriu, " ia caramele, ia caramele/două-două dacă vrei/ ia caramele, ia caramele/ două-două la 5 lei.:) )

marți, 25 ianuarie 2011

Am auzit

...la radio părerea unui tip ce a trăit o vreme prin China.
Se pare că filozofia de munca a chinezului este diferita de a românului. Pe când românul omoară capra vecinului, chinezul e de părere că dacă vecinul are o capră, el musai trebuie să aibă două. Desigur, din muncă cinstită.

luni, 24 ianuarie 2011

Bunici de tot felul

Faptul că bătrânii preferă OTV-ul e deja binecunoscut. Observi fenomenul persuasiunii ca şi la cei care mint continuu şi după un timp ajung să-şi însuşească minciunile ca adevăruri. Cunosc o persoană care şi-a construit o astfel de viaţă imaginară încât îţi vinde gogoşi cu atâta seninătate de tu însăţi începi să ai îndoieli asupra propriei percepţii.

Probabil sunt bătrâni care trăiesc tumultul vieţii prin OTV. Te aştepţi ca aceşti pensionari să fie dintre cei plictisiţi, cu viaţă monotonă. Ei bine, din ce am observat eu, cei mai mulţi pensionari atraşi de OTV sunt dintre cei care ar putea fi protagonişti în unele emisiuni. Sunt atât de impresionaţi de can-can-urile de acolo încât au devenit dependenţi.

Mai trist este când viaţa le este "tulburată" de vizita nepoţilor şi te aştepţi ca lucrurile să evolueze în firescul normalităţii. Şi totuşi, vezi aceşti bunici certându-se pentru telecomandă cu nepoţii care vor să urmărească desene animate ori se plâng cât de schimbată le este viaţa pentru că nu au acces la OTV  timp de câteva ore/zile. Atracţa pentru dramoletă, can-can, scandal şi mahalagism este atât de puternică încât lipsa pentru câteva zile a televizorului îi face să intre în sevraj.

Alţi bunici, de fapt două bătrânele, ambele văduve, întâlnite azi (una 75 ani, cealaltă 78 ani) derulau filmul vieţii de zi cu zi. Una povestea cum merge în altă ţară unde are 4 copii, toţi cu familii, făcând naveta între cele două ţări, a doua bătrânică spunea că merge la un club de internet, merge la gimnastică, merge la înot, copiii mai vin pe la ea, nu vrea să le pretindă mai mult ştiind bine cât sunt de ocupaţi cu viaţa lor , dar  în general face totul  pentru a fi sănătoasă, să nu devină o povară pentru copiii.  

Un alt bătrân, vecin cândva, s-a întâlnit cu o altă vecină, care l-a întrebat amabilă ce mai face. Am auzit cel mai nostim răspuns:
-Doamnă dragă, eu fac tot ce vreau eu, dar mai întâi întreb soţia 'ce vreau eu?'.

...ce mai, de tot felul.

joi, 20 ianuarie 2011

Şoferu'

Eram cu un picior afară din birou când mă strigă un coleg. Îmi întinde o poză mare plasticată. Privesc din reflex şi îi trag o privire de genul " hai măi, îţi arde de prostii". Îmi răspunde tot din priviri " mi se apleacă, dar n-am ce să fac".
Mergând, privesc fotografia plasticată, şoferul de la serviciu îmi zâmbeşte din poză în timp ce e cu mâna pe poponeaţa unei fete. Sigur, domnişoara în cauză se află într-un poster. 
Ne întâlnim şi-i dau fotografia. O priveşte şi zâmbeşte extaziat.
Am uitat să precizez că şoferul are 50 de ani împliniţi.

Ajunşi în curte, ne apropiem de doi dintre şefi, fiecare sosind din altă direcţie. Mă urc în maşină şi privesc cum şoferul arată poza unuia din şefi. Râd. Celălalt şef mă întreabă care-i treaba cu cei doi. Dau din mână a lehamite...Îl văd îndreptându-se spre ei. Râd toţi trei. Sunt dezamăgită.
Se îndură să revină la maşină şi pornim. 
E foarte încântat. Mă întreabă dacă-mi place. 
"Aveai mai mult păr în poză", zic neinspirată.
"Cum dragă, asta e poză recentă...făcută în vară" şi clipeşte contrariat.
"Nu ştiu, atunci ţi-a mai crescut fruntea" agravez eu.
Se priveşte în oglinda retrovizoare.
"Ai dreptate, dragă" îmi spune contemplativ şi continuă.
"Ştii cum îmi place mie?...Vara, când sunt bronzat, tuns foarte scurt...aşa de sexy sunt!"
În gândul meu mă întreb cine-i mai naşte şi pe aştia...
Conduce şi la drum drept mă priveşte insistent. Întorc privirea spre el. Îşi ţuguie buzele şi-mi trimite un pupic.
"Eşti complet tâmpit!" e tot ce mi-a venit în minte pe moment. Râde.
Ajung la destinaţie şi cobor.
Mă saluta cu "pa, scumpete".
Toate suntem "dragă" şi "scumpete/scumpete mică".
Dar are un fel de a spune că nu te poţi supăra pe el.

duminică, 16 ianuarie 2011

Aşteptarea

Azi am avut ocazia să observ cât de diferit omoară timpul copiii în comparaţie cu adulţii.
Copilu a avut examen pentru centură la taekwondo. Totul s-a petrecut într-o altă localitate.
Cum pentru examen erau prezenţi în jur de 70 de copii ziua a fost destul de lungă. Examenul se întâmpla într-o sală la etaj, copiii erau chemaţi pe serii, în funcţie de culoarea centurii. Restul aşteptau la parter în sala cea mare. Mai puţini părinţi, mai mulţi copii.
Ce mai vuiet! 
Ore în şir au alergat, s-au provocat la joacă, la lupte, au socializat, cei mari au avut grijă de cei mici. În agitaţia continuă de ore în şir, în situaţiile extreme, considerate de mine, când închideam efectiv ochii să nu văd coliziunile între ei...care erau evitate în mod miraculos, credeam eu, abia la sfârşitul zilei am auzit un plâns de copil...în acel moment toţi au încremenit, s-a făcut o linişte de mormânt, iar cei în apropierea plangăciosului s-au asigurat că totul e în ordine. Copilul alunecase pe gresie.
Niciun copil nu a reclamat faptul că au stat în sala aia de dimineaţă de la 8 până după-masă la ora 16, în aşteptare. Nimeni obosit. Doar părinţii care au zăcut pe scaune. Niciun copil nu s-a plâns...Nici jucării nu au avut, dar ce s-au mai jucat. Din foliile de la pachetele cu mâncare au făcut mingi, din pet-urile de apă au făcut săbii...etc.

Într-o secundă m-am întrebat dacă eu pierd timpul. Copilu mi-a multumit că i-am fost alături. E frustrat căci e singurul care nu înţelege limba, mai degrabă ghiceşte ce are de făcut. I-am tradus.
Nu am pierdut timpul !
Deşi eu sunt cea care dacă stau mult prea mult la o coadă , bat ceasul şi spun persoanei care mă întârzie, în mod vădit din motiv de viteză redusă, "tic-tac, tic-tac...ne apucă seara".

Părinţii? Au aşteptat resemnaţi, au fumat, s-au plimbat. Eu am citit, am căscat, am vorbit cu ei, am râs, am turbat, am făcut de toate.

Avem prima centură, cea albă :)) El pentru că a dat examen, eu pentru că am reuşit să aştept.








Motto-uri

După o anumită vârstă ţi-ai creat propriile motto-uri, pe lângă cele moştenite de la părinţi, bunici.

Motto-uri personale:

"În viaţă totul este obişnuinţă"
"Pregăteşte-te din timp" (pentru orice, fie şedinţă, întâlnire, călătorie etc)
"Tot ce nu necesită operaţie pe creier, se poate rezolva"

Spuse copiilor:

"Înainte de şcoală nu există nimic". (abia dacă sunt rezultate bune pot apărea alte cerinţe/dorinţe)
"Mai bine să mă urâţi acum şi să-mi mulţumiţi mai târziu" (auzită...)

Anti-motto:

"Eu pe vremea mea...."

Moştenite (şi singurele sfaturi primite):

"Nu există diferenţe, înainte de orice suntem oameni. Egali."
"Nu judeca pe nimeni, întâmplările tale de viaţă abia urmează"

vineri, 14 ianuarie 2011

Supraveghetorul

Excesele lui Vania mi-au amintit de anii de cămin. 
Pe vremea aceea eu eram un copil extrem de cuminte, un fel de copil transparent, pe care nu-l observa nimeni. Iar eu eram preocupată numai de a găsi cele mai retrase colţuri să le umplu. În general ocupam cel mai mic spaţiu cu putinţă, dar şi cel mai ascuns.
Pe vremea aceea foarte rar auzeai de bone. Copiii mergeau la cămin. Căminele erau pline. Educatoarele puţine, câte una pe grupă.

Pentru programul de somn copiii erau amestecaţi, cei de la secţia română cu cei de la secţia maghiară. Eram mulţi.
Existau nişte paturi pliante care se desfăceau pe lungime, iar salteaua era o pânză groasă. Dormeam bine în ele, acum le-aş asemăna hamacurilor.

Cu atâţia copii, educatoarele aşteptau cu nerăbdare programul de somn, pentru ele pauză de cafea, de vorbe, de ţigară.
Conştiincioase din fire nu puteau să ne lase nesupravegheaţi în sala unde se întindeau paturile, în consecinţă au găsit un supraveghetor.

Supraveghetorul era un puşti dintre noi, rău tare, brunet cu ochii verzi, în general mucos, iar mucii îi ştergea cu mâneca de la bluză.
După ce se lansa comanda "închideţi ochii şi dormiţi" eram lăsaţi pe mâna mucosului. Şi pe mâna lui eram la propriu. 
Se plimba printre noi ca un gardian, pândind un gest, o mişcare care să tradeze faptul că nu dormim.
Şi nu dormeam, dar ce tare strângeam din ochi! Nu era suficient să stai cuminte, nemişcat, trebuia să ţii ochii închişi.

Într-o zi nu l-am auzit apropiindu-se, eram cuminte, după cum spuneam, transparentă. Nici măcar eu nu-mi sesizam respiraţia. Mucosul m-a prins cu ochii deschişi.
Şi mi-a tras o palmă de mi-a ars obrazul mult timp. Ştiţi de ce? Mucosul scuipa în palme, astfel creştea el eficienţa loviturii, căci nu ajungea durerea trebuia să te şi usture bine.

Rar, din timp în timp îl vad pe stradă. Cu copiii de mână. Are doi. Mă întreb invariabil de fiecare dată oare ce fel de părinte e. Pare un părinte bun. El nu mă mai cunoaşte. Poate nici nu-şi aminteşte de cămin.
E tot aşa, brunet, acum şi cu fire albe, ochii foarte verzi. 
Hm, supraveghea atât de bine, încât educatoarele nici nu intrau în sală să arunce vreo privire...uşa era mereu deschisă, le auzeam vorbind, ele auzeu plesniturile...or fi crezut că dă mucosul după muşte.












marți, 11 ianuarie 2011

Despre cărţi -Leapşa

...ok, să ne jucăm...

Leapşa primită de la Carmen:

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?
Hmmm...cred că l-aş alege pe Moşu.
2. Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?
Pentru că a facut-o deja, mi-a scris viaţa "pe repede" în Nesting. Poveste pe care eu mi-am însuşit-o singurică şi Moşu nu ştie :)
3. Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o « urmă» a umanităţii?
- "Colecţionara de coşmaruri", Vania. 
Aşa vor şti cum a dispărut omenirea, ucisă la bulgari. Dacă Vania n-ar fi scris povestea asta aş fi ales Peripeţiile bravului soldat Svejk de J.Hasek.
4. Cum arată pentru dvs. pauza ideală pentru a citi o carte?
-În pat, nestingherită, cu uşa camerei închisă şi cartea în mână. Ochii deschişi. Larg deschişi. Ochelarii pe nas, fără discuţii. :)
5. Dacă aţi avea puterea de a « şterge » un personaj de roman care ar fi acesta?
Personajul meu din biografia de mai sus. (presupunând că ar fi o biografie romanţată)
6. Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?
De ce nu?
7. Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte ?
Nu trebuie decât să fac click-uri şi cartea călătoreşte spre mine. Cea mai lungă călătorie a unei cărţi spre mine a fost făcută din Anglia.
8. Dacă ar fi posibil să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?
L-aş alege pe Marin Preda.
9. Care ar fi primele cuvinte care i le-aţi adresa (în afara de « Bună ziua »)
Unde mergem noi domnule?
10. Descrieţi biblioteca visurilor voastre.
Pereţi tapetaţi cu cărţi. Ordonate pe categorii.

Am uitat...cine vrea să preia leapşa, ăăăăă.... să o facă. Măcar şi în gând şi tot e bine.

Replicile zilei

"Unii au făcut master-ul înaintea celor 7 ani de acasă."-colega de serviciu

"Mai rău decât mustaţa la bărbaţi este mustaţa la femei"-Copilu supărat, cu mustaţa mijind

duminică, 9 ianuarie 2011

Rătăcită

Lumea pare mai frumoasă de la depărtare decât de aproape.
Uneori ignoranţa te ajută să te apropii de oameni cu bucuria unui copil.
Rar, fără să ştii, sfârşeşti lumea prin nerostire chiar dacă privirea celuilalt imploră.
Cel puţin o dată înţelegi din priviri necuvintele şi opreşti rostirea cu degetul.
Cuvintele rostite te pot lăsa suspendat din viaţă pentru totdeauna.
De multe ori vrei doar să înţelegi chiar dacă ştii că lucrurile se întâmplă, pur şi simplu.
Câteodată vrei doar să-i fie dor cuiva de tine.
Alteori nu-ţi mai ajungi.
Amintirea ca o icoană e aceea în care ai privit de sus.

marți, 4 ianuarie 2011

Poveste

Ştiţi bancul ăla cu cele două prietene care se întâlnesc după ce una dintre ele se măritase şi încep poveştile:
-Şi cum e dragă acum viaţa sexuală? întreabă prima, curioasă.
-Ei,cum să fie, nu-i mai bine da-i mai rar, răspunde cea măritată.

Aşa şi cu poveştile mele...mai bine spun de-a altora.

Cioara şi papagalul
Un papagal stătea în colivie cu o cioară. Ah, cum suferea bietul papagal din pricina prezenţei monstrului cu pene negre! "Ce negru urât, ce figură groaznică, ce expresie comună a fetei! Dacă cineva ar trebui să se uite la aşa ceva la răsărit, toată ziua i-ar fi distrusă. Nu există un tovaraş mai dezgustător decât tine nicăieri!"

Cu toate că pare ciudat, şi cioara suferea din cauza prezenţei papagalului. Tristă şi deprimata, cioara reproşa loviturii sorţii, ce o adusese langă acel tovaraş multicolor şi neplăcut: "De ce trebuie să mă lovească ghinionul ăsta? De ce m-a părăsit steaua mea norocoasă? De ce zilele mele fericite s-au sfârşit în aşa zile de întuneric? Ar fi fost mult mai placut să stau pe zidul unei gradini cu o alta cioară, să mă bucur de lucrurile pe care le avem în comun şi să fiu fericită!"

Poveşti orientale-Nossrat Peseschkian , pag 71 :)

Ce vremuri...

Mai demult vedeam în filmele americane cum găseau un teanc de plicuri şi pliante  în cutiile poştale sau pe sub uşă. Mă miram mereu cum îşi scriu ei atât de mult şi multe. Atâtea plicuri...
Acum găsesc şi eu cu gramada asemenea plicuri în cutia poştală. Sunt "felicitările" lunare de la Electrica, Goscom, gaz, telefon etc. Am şi pliante de la Kaufland, Penny şi altele pe care nu le mai reţin minte.

Ce amintire dulce cea în care deschideam cutia poştală, plicurile erau mai rare, e drept, dar erau scrisori adevărate, erau felicitări adevărate scrise cu cerneală, cu pix, cu mâna! Erau vederi din vacanţele altora, scrisori de iubire scrise atent, din care sorbeam fiecare cuvânt. Sau mi se bloca mintea sau inima de la un cuvânt. Erau atât de personale, apreciai efortul şi respectul în funcţie de forma scrisului, aspectul scrisorii, ştiai că ai valoare numai pentru că a lăsat totul la o parte pentru a-ţi scrie.

Acum primim sms-uri în versuri....pfff! nici măcar personalizate, ghiceşti uşor forward-ul.

duminică, 2 ianuarie 2011

Gândul zilei

Cât de curajos trebuie să fii ca să visezi?
Unii te îndeamnă să o faci, alţii spun că nu e rău deloc să visezi uneori, iar alţii te descurajează.
Cum să te "extragi" şi cum să recunoşti momentul atunci când simţi că aluneci prea adânc într-un vis?
Să trăieşti fără vise e anost sau eşti criticat pentru lipsa de imaginaţie.
Ce vise sunt permise?

Meniul cu vise, vă rog ...

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Cutia muzicală

Am primit în mail, de la Dana, cutia muzicală. Alegi anul de naştere şi găseşti câteva melodii cântate atunci. Dacă vede Silvia postarea asta o să mă declare moartă, căci iată:




Sper să mă reabilitez  cu aceste două melodii:


Nu am putut încărca videoclipul cu Neil Diamont din 1970, anul corect. Foooarte mare plăcere mi-a făcut N.D., am ascultat mai multe melodii căci l-am cam neglijat în ultima vreme.

Bilancio sau ...Marea alegere

Ca fiecare, mi-am făcut şi eu bilanţul în ultima zi din an. Ar trebui să-mi amintesc dorinţa pusă la sfârşitul anului trecut pentru a aprecia realizarea. Cum nu mi-o mai amintesc, deduc destul de mulţumită că e o dorinţă împlinită. Cine mă poate contrazice?
Şi dacă am avut un atât de bun, arunc o privire la cum se construiesc dorinţele în viaţă, din fragedă pruncie.

"Marea alegere

În mod normal o alegere este greu de făcut, mai ales când este vorba de cea care îţi va schimba viaţa.
Însă există o excepţie când e să alegi dacă vrei să te duci să înveţi şi să ajungi un om mare, bogat şi cu mâncare pe masă sau să rămâi printre prieteni şi lângă familie, dar mai târziu să fii sărac ori să te descurci totuşi puţin şi să trăieşti într-o garsonieră, un om lipsit de cunoştinţe şi să fii de râsul lumii.
În concluzie, o astfel de alegere oricât de dureroasă ar fi nu este prea greu de făcut, asta dacă eşti conştient.

Trebuie avut totuşi grijă căci poţi avea succes financiar dar poţi fi bolnav sau nefericit. Cel mai bine este să fii un om cult, cu familie şi posibilitatea de a-ţi împlini toate nevoile nu neapărat şi dorinţele. Nu este rău să-ţi împlineşti dorinţele dar dacă reuşeşti să-ţi satisfaci toate nevoile este foarte bine.
Când eşti la facultate îţi este destul de greu având în vedere că eşti departe de familie şi de prieteni, dar cu maturitate vei trece peste asta cu timpul. Mai ales că prieteni poţi să-ţi faci oriunde şi oricând.

În concluzie alegerea mea este să plec în străinătate şi să învăţ ca să devin un om deştept cu o casă frumoasă, iar cel mai mult îmi doresc să fiu fericit alături de o nouă familie întemeiată."
(Copilu, 13 ani, compunere)

Nu reinventează roata şi nici nu ştie nimic de piramida lui Maslow. N-am corectat nimic, chiar dacă pe alocuri nu e cristalizată ideea sau nu e optimă exprimarea...mă gândesc că pe alţii îi apucă bătrâneţea şi tot în ceaţă rămân.Că acum are mai mult de o concluzie...de asemenea, seamănă bine cu modelul adulţilor.
Şi nici nu înţelege cu ce se mănâncă materia asta "dezvoltare personală".
Mai bag de seamă că am de corectat pe ici, pe colo, prin locuri esenţiale (în concepţii,percepţii), dar în mare e de bine şi amuzant.
Trebuie să-i spun cât de tare te poţi bucura de o garsonieră, mai ales dacă e proprietate personală şi că banii nu aduc fericirea, dar o întreţin şi nu e deloc greşit dacă îi ai, mai ales daca îi munceşti.


Să aveţi un an frumos cu dorinţe şi nevoi la îndemână, împlinite!