Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

duminică, 31 octombrie 2010

Herta si Amos

Ei bine daca atunci cand am citit-o pe Herta Muller tensiunea mi-a scazut pana mi s-au racit sentimentele, daca ea m-a facut sa simt cum lumea se imparte intre Eu si Lumea in care se afla ceilalti, daca ea m-a facut sa simt neputinta acomodarii cu sine prin faptul ca orice loc in care s-a aflat protagonista cartii Calatorie intr-un picior o facea sa tanjeasca dupa "celalat" loc, impresia creata ca oriunde ar fi isi doreste "celalalt" loc, chiar si atunci cand se afla in "celalalt" loc, iar orice loc devine "celalat" prin absenta (oare se intelege ceva? :) ), ei bine la Amos Oz alta-i treaba.

Amos Oz e tipul meu, te face sa simti, sa-ti fiarba sangele in tine, sa razi , sa-ti amintesti cum e sa te chinuie iubirea, cum e sa te doara iubirea, cum este iubirea... sa zambesti la comicul de situatie...ce mai, totul este incandescent. Amos bucatareste prin suflet cu adevarat, pana la sange, cu finete, cu umor. Atinge...

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Concluzia zilei

Azi am participat la o formare.
Concluzia pe care am tras-o este: cea mai buna democratie intr-un grup functioneaza cand grupul este condus de un bun dictator :))
(vorbesc prostii, "ne simtem bine")

Fara cap si coada

De ceva vreme sunt mai mult in vizita, cum imi si place. Nu-mi mai plac cuvintele mele desi le scriu, nu le mai simt, nu le mai inteleg sensul. Am o gramada de postari nepublicate, mai vechi , mai noi.
Am sa postez ceva scris mai demult, asa cum am lasat textul atunci, nefinisat.

Lucruri minunate, 16.10.2010

cum m-am jucat in Gradina, la tara, seara , dupa o zi de munca...in zilele de vacanta;
cum faceam baie in Rastoaca cu copiii, tot de la tara;
mirosul de fan uscat;
cum am primit cadou de la Mos Gerila pentru "cel mai bun copil" din camin-ala fiind singurul primit multi ani;
cum ma incheia mama la uniforma, cand eram o mogaldeata, si ma minunam in gand cat e de frumoasa;
cum am gasit resurse intr-un mod inexplicabil nici macar acum, cand pot sa-mi explic multe, astfel nu am incurcat drumurile (desi, recunos, la mustata);
cum mi-am propus mereu un obiectiv de atins si in general am reusit;
cum raul, frigul si uratul nu m-au asprit;
cum m-a intalnit Neneea si mi-a aratat (fara sa stie?) alternative;
cum am avut mereu o prietena;
cum mi-au placut cartile (Neneea...);
cum am razbit avand un start cu totul nefavorabil;
cum am stiut intotdeauna ce e bine si ce e rau, desi nu de fiecare data mi-am ascultat vocea interioara;
cum mi-am dat in tinerete banii pe carti, in loc sa-i dau pe "carpe";
cum am avut mereu prieteni mai mari, mult mai mari, care au avut grija de mine;
cum m-a impresionat "Pe aripile vantului", desigur Scarlett O'Hara si iubirea ei aiurita pentru Rett Butler;
cum m-au lasat fara cuvinte "Oameni si soareci"-filmul si "Van Gogh"-cartea;
cum nu am inteles de ce a putut sa aleaga Sophie din "Sophie's choice";
cum am stiut ce inseamna asteptarea din "Could Mountain";
cum mi s-au parut de frumoase prietenia si loialitatea in "The deer hunter" si cum imi place de tare scena de la bar cu melodia Can't take my eyes off you;
cum am stiut sa ma regasesc atunci cand nu mai stiam ce si cine sunt, iar pentru asta am renuntat la munca mea si toti au zis ca sunt nebuna;
cum infrunt problemele mai intai rezolvandu-le abia apoi intrand in panica "de rigoare" ,dar tardiva;
cum sunt eu asa "justitiara" si mi-am urcat multe in cap sarind pentru altii, numai pentru ca nu suport nedreptatea, nu din altruism;
cum ma straduiesc sa le fac cat pot de bine pe toate atat in iubire, cat si in reusita sau esec;
cum fac haz de necaz si ma autoironizez;
cum cred eu ca toata lumea e exact ca mine;
cum imi place sa pun lumea in incurcatura;
cum vine lumea inspre mine;
cum imi place Louis Armstrong;
cum citesc 4-5 carti in paralel, in functie de stare;
cum nu vorbesc despre necazuri decat dupa ce au trecut;
cum ascult...
(si aici m-am oprit atunci)






Io-n scuba...

Ma simt ca o pasare ce in zborul ei s-a izbit de un geam curat...nu l-a vazut...si s-a lipit. Ca in desenele animate aluneca, se prelinge si lasa o dara pe geamul curat.

Am decis ca atunci cand sunt in cadere libera sa privesc pozele de la scuba diving...daca am facut asta pot sa fac orice :))

Impartasesc cu voi...io-n scuba :) Si daca par calma recunosc ca de fapt aveam atac de panica, iar pozele mi s-au facut in cele 2 minute in care mi-am luat "tentaculele" de pe bietul instructor.







.

joi, 28 octombrie 2010

Danut

Dan,

mestec in fasole de 5 zile...tu ce faci?
mai stau dezechilibrata?
...putina consecventa te rog...pai se poate?
(eu sunt cititoare)

marți, 26 octombrie 2010

Gandurile zilei

Un prieten

"Ce-ai facut in ultimii doi ani?"
"Depresie, insomnie accentuata, controale, operatie, spre ultimul drum, reintoarcere, controale,abandon...o pauza...degradare fizica accentuata, medic, alti medici, spital, spre ultimul drum, reintoarcere, alt spital-opreatie, alt spital, vacanta, bine".

Interviu

Cea care intervieveaza este tanara. Vorbeste mult. Ma intreb cine se afla la interviu.Apoi gata :)) Imi schimb meseria, totusi credeam ca ma intreaba ceva.

Copilu'

"Am luat 9 la civica pentru ca nu am reusit sa gasesc posibilitati de a imbunatati "dreptul copilului la stabilirea si pastrarea identitatii sale", in scoala.

Diriginta (psihologul scolii)

"V-am chemat sa discutam despre Copilu'. Oare ce voiam sa va zic?"...priveste disperata paginile A4 goale din fata ei...nu are notat nimic...intalnirea e stabilita cu o saptamana inainte...se foieste, mai trec minute...transpira...sare "salvata de clopotel"-ul din cap "aaa, ma duc sa aduc catalogul"...il aduce..privim minunate cele 3 note ale lu' Copilu'...eu le stiam...privesc in jos gandind " uite cum este de nepregatita, nu poate sa-mi spuna nimic despre Copilu' desi e diriginta lui al 3-lea an, iar timpul meu...". Am sfarsit prin a-i povesti eu despre Copilu' ceva...ea si-a notat sarguincioasa...nu stiu ce...nici nu-mi pasa...ma intreaba daca m-a deranjat...aaa NU...si-a amintit de ce m-a chemat, vrea o legatura stransa cu parintii...cand o sa ma mai prinda!

Instalatorul

"fata, nu pot sa termin azi...teava flexibila e prea scurta"...el a cumparat-o...eu demult le spun ca "si 3 cm conteaza"...

Ma doare capul. Tare!

Per total o zi buna!

luni, 25 octombrie 2010

Herta

Am Calatorit intr-un picior cu Herta Muller.

Recunosc cinstit ca in ultimii 10 ani m-am lasat binisor de citit carti de literatura, foarte rar accept sa citesc asa ceva. Nu pentru ca nu-mi place, ci pentru ca am de ales intre ce trebuie sa citesc neaparat in timpul scurt pe care il am si literatura ori altceva. In ultimele doua luni m-am mai avantat pe terenul asta. Dar nu ma pricep sa incadrez intr-un curent literar, daca mai exista asa ceva si nici macar nu mai stiu care sunt alea. Asa ca ma rezum la "imi place" sau "nu-mi place".

Mi-a placut si nu foarte tare. Cam asa ca titlul, intr-un picior.
Or fi celelalte carti mai bune si ghinionul meu sa incep cu acest volum?
Mi se pare o carte ...cu relatari. Scurt si nemteste.
Mi-e draga doamna Herta Muller, am vazut-o pe youtube la discutii cu Dl.Liiceanu. Atunci mi-a devenit draga, pentru ca mi-a amintit de o prietena buna de-a mea, care nu mai e...Si ea nemtoaica si ea cu acelasi stil de expunere, scurt si direct ca un dus cu apa rece din Dunare , turnata in cap direct din galeata...Cu lucrurile spuse direct, fara false fineturi.

Eu nu ma pricep, dar probabil se pricep cei ce i-au acordat acel premiu...si daca fata l-a luat inseamna ca a meritat. Si-asa am auzit si eu/noi romanii de ea.
Oricum suntem specialisti de a ne recunoaste valorile abia dupa ce au facut-o foarte bine altii.
(Liiceanu mi se parea ca nu se prea bucura, parca avea asa un nod de cautat prin papura...)
...dar ce stiu eu...
Concluzie: mi-a placut si nu mi-a placut !
Renunt sa vad ce-a mai scris.

Dar la dl Brumaru pe blog am dat de alt autor, recunosc spasit, necunoscut mie...dar nu pentru mult timp caci acum degust la el. Amos Oz...sa vedem.

Alte sugestii? Dar repede, ca in noiembrie incep specializarea si iar se scurteaza timpul, punand la socoteala si iarna :D






sâmbătă, 23 octombrie 2010

Avantajul









Avantajul orasului mic il constitue in primul rand distantele scurte.
Asa ca ieri, venind de la serviciu, mi-am amintit ca nu ma asteapta nimeni acasa la acea ora , drept urmare am tras volanul stanga si dusa am fost spre padure.
Desi imi plac oamenii am multe momente in care prefer sa fiu singura, nu am probleme de a fi singura sau de a merge singura in locuri straine, fie ele si tari straine. (testat!)
Daca cineva imi spunea odata ca in calatorii prefera sa fie insotit pentru a putea impartasi cu cineva, eu nu simt nevoia asta.
Am facut o plimbare eu si cu mine.
Si m-am intors zambind...

Gandul zilei

Cineva/ceva a ucis muza?
Dupa 3 zile de fara poveste intru in sevraj...
de-acum puterea obisnuintei.
(creatorului de povesti)

miercuri, 20 octombrie 2010

Replicile săptămânii trecute...

"... dar e apă din păsărică!"

- piesa de teatru "Manej" după I.Băieşu-Teatrul "Andrei Mureşan" (este vorba de fluierul acela în formă de păsărică, de regulă făcut din ceramică, care umplut cu apă, la suflare, scoate un fel de tril)


" vreau să miroase a femeie, nu a floare"(parfumul)

-Filmul "Coco Chanel et Igor Stravinsky"

marți, 19 octombrie 2010

Telefonul

Ca tot omul am şi eu diverse treburi prin oraş. In drumurile mele ajung la sediul unei subunitaţi, urcând scările cătinel privesc pe fereastră lumea şezând pe zidul clădirii. Lume de tot felul...un tip gras, imens, cauta ceva pierdut in palmă...mai urc două trepte...aaa, un telefon. In mod paradoxal cu cat sunt mai gorase degetele de la mâini şi palmele mai mari, cu atât oamenii ţin să aibă un telefon mai mic, cu butoane minuscule. Cu cât sunt mai săraci cu atât vor vrea telefoane mai scumpe şi mai performante. Copiii , la şcoală, schimbă telefoanele la fiecare nouă generaţie.

După cum bănuiţi, eu sunt altfel. In mod straniu am alergie la telefoane performante. Mie îmi plac "telefoanele cu două butoane". Dacă văd trei butoane şi un meniu complicat încep brusc să mă scarpin în cap, iar când eu mă scarpin în cap...e de rău.
Prima condiţie pe care trebuie să o aibă un telefon bun, este să aibă două butoane. A doua condiţie este să nu coste mult...pentru că viaţa lor este scurtă. Mor repede. În cele mai cumplite locuri. Înecate.
Cum? Simplu...Moa poartă la serviciu costumaşe, taioraşe, jacheţele...încerc să-mi ţin în frâu tentaţia de a îngrămădi prin buzunare ceva, pentru că dacă pun acolo un telefon, în celalalt buzunar am să-l pun şi pe al doilea, apoi pun şi-un serveţel, apoi cheile, apoi, dacă încape, şi-un pix...mare lucru să-ţi umfli buzunarele...aşa că mai bine le las cusute.
Pentru că am nevoie de telefon, îl pun în spate, în pantaloni. Cu timpul se lipeşte de piele, preia temperatura corpului şi nu-l mai simt. Ce nu ţi-e în coastă, e bine uitat.
Şi-mi amitesc de el când aud ..."pleosc", în apă.
Ştiţi voi unde...
Şi unde istoria este uitata, ea se repetă...
Uite aşa îmi valorific eu punctele Thank you.


luni, 18 octombrie 2010

Lichita de ...suflet (nu de perete :) )

Dialogul întâmplător de jos (scos de la comentarii şi din context fără a-i perima ideea) m-a inspirat pentru a mă intreba cum şi în ce fel reusesc eu să mă strecor în sufletul cuiva, cum şi în ce fel primesc în sufletul meu pe cineva şi ce am observat pe la alţii. Astfel că, intratul şi ieşitul ăsta nu-i treabă de colea .

"Sophie:As fi mai mult decat onorata sa am un locsor in sufletul cuiva...Dar numai proprietarul sufletului are dreptul sa primeasca...

Dan V:Trebuie doar sa bati la poarta..."

Pare...simplu. Şi totuşi nu e chiar atât de simplu.
Citisem la Marin Preda într-o carte, că punându-ţi sufletul pe masă rişti să scuipe toţi beţivii în el. Acum nu pot să zic că l-am ascultat pe Preda în totalitate, însă din fragedă tinereţe am păstrat o oarecare distanţă.
In mod cert sunt destui care şi-au construit un sistem de autoprotecţie confortabil de genul blocaj la suflet...ba mai mult au ridicat nişte ziduri groase la care au proptit o poartă imensă încuiată şi cheia "ţâpată" într-o tufă cu mărăcini.

Acum ştiu că dacă nu lăsăm nimic să intre nici nu vom avea ce lasa să plece.
Mai ştiu că suferinţa este acea care ne face pe toţi egali într-un sens dublu şi ciudat, pentru că suferinţa ne dezarmează, ne descoperă vulnerabilitatea, ne arată cât de puternici suntem şi când ne arată toate astea o face cumva privindu-ne de sus, uneori copleşindu-ne. În orice fel se manifestă, rezonanţa sufletului se ascute. Oarecum suferinţa umanizează, doboară condiţia socială şi-l lasă pe om dezgolit. Atât pe bogat cât şi pe sărac. Suferinţa este cea care se manifestă după bunul plac, ne cuprinde după cum suntem de pregătiţi.
Şi dacă n-am ratat nicicum războiul cu suferinţa este posibil să colectăm pe lângă medalii şi multe sechele.
Cert este că toate războaiele din suflet ne sensibilizează, ne fac mai receptivi, mai empatici , mai aspri, mai acri sau ne izolează.
E oarecum de înţeles teama şi dorinţa fiecăruia de a nu fi rănit. Şi nu vreau să vorbesc de cazurile de extremă până la patologic.
Am întâlnit persoane care ţin portiţa sufletului încuiată de teama dezechilibrului interior, le este atât de frica de felul cum presupun că vor fi afectaţi încât preferă să-şi ferească sufletul de intruşi.
Dar eschivarea nu e strategia folosită numai pentru "protecţia" sufletului, se pare că pentru a trăi chiar e nevoie de curaj.

Iubirea rămâne cheia porţii sufletului dar nu poţi ajunge la iubire dacă nu priveşti în interior şi nu laşi pe nimeni să intre.

Deci...pentru a primi în suflet, trebuie să facem din acesta un loc ...curat, un loc în care am scormonit prin unghere, am şters destul de bine praful până am făcut din el un loc care ne place. Şi dacă ne place în sufletul nostru, ne place ce vedem când ne privim în suflet, suntem în relaţie de iubire cu noi înşine , iată că putem să stăm cu uşa deschisă, cu braţele deschise şi cu inima deschisă pentru a primi oaspeţi. Condiţia musafirului este de privilegiat, el este primit cu încântare, iar apariţia lui ne înviorează sufletul.
Reciproca, cel ce ne intră în suflet este cel care ne vede frumuseţea, curăţenia, căldura, cel care nu ne atinge rănile dar are compasiune pentru ele şi nici vorbă să producă altele.
Dar suntem oameni, doar nişte oameni...uneori nu ne ţinem promisiunea aceasta nespusă, putem face mizerie, putem călca pe răni...

...eu n-am să bat la uşă. Am ochiul sufletului format, văd frumosul, simt curatul, am curaj şi la randul meu am sufletul deschis pentru oricine nu intră cu forţa, nu vrea să stăpânească şi îşi lasă bocancii la usă.
...n-am să bat la uşă, dar am să mă strecor prin gaura cheii, pe la pragurile uşii...până când stăpânul sufletului o să tresară surprins aflându-mă acolo, acum când ştia că locul meu e demult acolo. Plăcut surprins.

(da, sunt încrezută :) )

Muzica la care sufletul meu râde, plânge, este nostalgic sau pur şi simplu Este...
Rachmaninov, Rhapsody on a Theme of Paganini (Var 18), Prelude în C sharp minor
Beethoven, Moonlight sonata
Satie, Gymnopedie no.1
şi în primul rând Louis Armstrong, Body and soul-varianta numai cu orchestră

Concluzie: când întâlnesc oameni frumoşi nu mă feresc să mă ţin aproape. Pentru că sunt rari.

(am făcut mici completări pentru că m-am grăbit la pilates când am scris cele de mai sus, iar Speranţa mi-a spus cu cuvinte frumoase că am făcut o varză în postare :) )


luni, 11 octombrie 2010

Coincidente

Buuuunn

Mi-am facut blog din intamplare, pentru ca imi spuneau cativa de mai mult timp sa fac...preferam sa scriu pentru altii, pe la altii (oricum, recent, mi s-a spus ca scriu mai mult pe la mosu ;)) ). Mie imi place in vizita, mai mult pe la altii. Mi se pare mult mai interesant.
In fine...daca tot a fost sa-l fac, catinel am inceput sa scriu...mai usor de scris la altii :)

Din blog in blog, am ajuns la blogul lui mosu, de la mosu la alti prieteni. Imi place si la Dan Vaideanu si aici...coincidenta...dau de blogul poetului Emil Brumaru. Si de vreo doua saptamani mai recitesc o poezie (coincidenta, in timp ce scriam cuvantul poezie am primit in mail o porcarioara intitulata "Poezia unui african" de la prietenul despre care tocmai vreau sa scriu). Si de la poeziile astea imi amintesc de prima mea "intalnire" cu Emil Brumaru...acu' daca zic ca asta se intampla acum 21 de ani o sa ziceti ca sunt sotia lui Matusalem...Si-mi amintesc ca fusesem operata in Tg Mures la clinica de O.R.L., internata cu pile pentru ca in timpul lui Ceausescu nu te primeau din alt judet, si cum mintisem eu ca sunt eleva la un Liceu din Tg Mures ,si cum eram singura romanca din acel moment pe sectie, si cum eram eu acolo singura ca aveam un singur parinte care trebuia sa ramana acasa, si cum prin curtea spitalului m-am cunoscut cu Misu care era si el din alt oras (dar din judetul Mures) , si el singurul roman de la partea cu baietii , si cum vorbeam noi , mai mult el, ca eu aveam cate 2 m de tifon in fiecare nara din cauza operatiei, si aveam un nas cat jumatate din fata mea, si cum era el mai mare cu 8 ani , inginer, si cum trebuia sa merg la control periodic ca totul incepuse de la o hipoacuzie la urechea dreapta, adica eram intr-o ureche si nici acum nu mi-a trecut, si cum ne-am inteles sa venim in aceeasi zi la control si intre consultatie si trenuri mergeam la un prieten acasa si mancam salam, direct din hartia de la magazin, cu paine, si Misu citea din volumul "Dulapul indragostit"...ei, si cum ma cuprinse nostalgia il sun pe Misu:"Mai stii tu cand citeam din Emil Brumaru si ne durea la basca ca ne e frig sau foame sau pierdem trenul, las' ca vine altu'...?" Sigur ca-si amintea, imi spune , coincidenta ! a luat ultimele doua volume, acum 2 zile le-a cumparat, cu poeziile lui Brumaru...da-s poezii mai grele acolo...zice el..Poezia e poezie, ori o simti, ori nu...parerea mea!
Si cum am vorbit eu cu el ieri, azi scrie mosul despre Nostalgie :)) ...sorry mosu, e cum vreau eu!

Acum sa mai zic ca incep sa-mi scriu intr-una din zile postarea si in timp ce scriam vad postare noua la cineva din lista mea...citesc, pentru ca nu ma pot abtine sa nu citesc intai la altii ,si sa ma ia durerea de cap nu alta, citesc despre aceeasi tema ce tocmai ma munceam eu cu ea...pfuj! am dat-o cotita ca era scrisa pe jumate, am schimbat putin si am scris cumva altfel. Dar, oricum, mi-era ciuda. (Coincidenta)

Mai trec zile, scriu o postare noua, mai am de scris un rand...dupa cum ghiciti...ma intrerup ca sa citesc ce au scris altii...dau de o mare nedreptate...o postare dar exact cu aceeasi tema ca a mea...am stat bombanind pana seara , s-o pun, sa n-o pun...parca as copia zau daca nu...si uarsc chestia asta...
Am postat-o...dar in sila :)) ca sunt o mare lenesa, mi-era groaza ca "iar ma vede" si scriu degeaba. (Coincidenta)

Si-ar mai fi vreo 2-3 da's mai profunde...si e ora prea tarzie...

Concluzie:" cosorul lui Moceanu are doua parti, partea lemn-oasa, partea fer-oasa". Eu ma simt mai mult "oasa".

Alta coincidenta, cei mai multi prieteni vechi fete si baieti sunt la o distanta de 8 ani de mine. Porbabil asa se explica de ce ma simt mai apropiata de cei de 50 de ani decat de cei de 30 de ani.

duminică, 10 octombrie 2010

Învăţând iubirea II

Ma intorc la Hellinger...

O relatie reusita, zice domnul, este atunci cand atat barbatul cat si femeia recunosc ca au nevoie de celalalt pentru desavarsirea lor. Atunci devine relatia un intreg, cand fiecare daruieste celuilalt, ceea ce ii lipseste.
Egalitatea dintre parteneri nu trebuie privita ca egalitatea muncitoreasca, sau nascuti egali, ci ca egalitate de pozitii. Adica, au acelasi start in nevoia pentru celalalt.

Despre echilibrul in a da/a primi
Cand primim, chiar daca este ceva frumos, faptul ca primim din partea celuilalt ne creaza in interior o presiune, pentru ca simtim ca pierdem ceva din propria independenta. Automat apare nevoia de echilibru, asa ca cel care a primit, pentru recastigarea pozitiei va intoarce darul. Pentru linistea sa, cu ceva mai mult decat a primit. Din nou se strica usor starea de echilibru, astfel ca celalalt este obligat sa actioneze pentru a o restabili. Niciunul nu are liniste, in mod paradoxal, amandoi sunt intr-un proces continuu de a mentine acest echilibru.

Starea de nevoie este atragatoare, asa ca multi o intretin.
Altii prefera sa tot ofere, insa destul de greu primesc, zicandu-si in sinea lor: "mai degraba sa te simti tu obligat fata de mine decat eu fata de tine". Acest fapt , de cele mai multe ori, are la baza convingerea ca este facut cu cele mai bune intentii. Cand cineva tot daruieste, tot daruieste, dar nu vrea sa primeasca in schimb, in timp se va lovi cu refuzul celui care primeste.
Acest mod de comportament dauneaza relatiei parteneriale, pentru ca cel care tot da ajunge sa isi inteleaga pozitia superioara fata de celalalt, neprivindu-l pe celalalt ca egal, ci ca inferior.
Pentru trainicia relatiei este foarte important sa nu oferim mai mult decat noi insine putem accepta, iar celalalt e capabil sa rasplateasca.
In consecinta, cel care ofera si ofera ( si Cerul stie ca femeile fac extrem de bine asta...) fara sa-l lase pe celalalt sa rasplateasca, daca are ce rasplati, daca are cu ce rasplati, il pune in pozitie inferioara pe partener şi determina dezechilibrul si afectarea relatiei.
Spun ca femeile fac asta de multe ori pentru ca ele cad in pacatul de a oferi exact ceea ce vor sa primeasca la schimb. Or asta...nu se poate. Barbatii sunt diferiti de femei. Nu mai buni, nu mai rai, doar diferiti.
Datul asta bezmetic si continuu al femeii destabilizeaza nu doar relatia, ci si echilibrul interior. Asa apar dezamagirile, cauze ale unor asteptari mari neimplinite.

.......
Hellinger mai spune ca atunci cand iti intalnesti perechea sa fii pregatit sa vezi in preajma ei parintii, bunicii, strabunicii si alte rude. Desigur, e valabil si invers. Noi purtam in noi/mostenim "istoria capacitatii de a iubi" a generatiilor anterioare. De aceea modul de terapie se refera la constelatia familiei, nu este o terapie axata pe individ, ci individul in contextul familiei.
Am participat la un astfel de workshop, este ceva ce m-a marcat, m-a ajutat sa inteleg mai bine de ce sunt cum sunt si si mai bine am inteles cat de mult ne afecteaza istoria familiei.
Mentorul meu ramane in primul rand batranul Osho fara de care nu as fi inteles nefericirea, fericirea, singuratatea, solitudinea, bucuria, curajul si constientizarea. Si cate or mai fi de stiut...dar sunt deschisa. Asa a fost sa fie, asta sa mi se potriveasca mie si sunt norocoasa ca l-am intalnit cand eram in cadere libera...

Copiii spun lucrurilor pe nume...II

Vladi catre Silvia: Ce e cu pozele astea cu evrei? (pozele infatisau oameni lucrand la drumuri si copii ajutand la ridicarea unei cladiri...)

Silvia catre Vladi: Nu sunt evrei, sunt romani in perioada comunista, lucrand in constructii, sunt pentru eseul meu despre incalcarea drepturilor omului in perioada comunista.

miercuri, 6 octombrie 2010

Învăţând iubirea

N-am să mă erijez într-un expert în iubire, drumul meu spre iubire a fost construit cu dificultate.

Fiecare are startul lui în viaţă, iar noi nici pe departe nu suntem strategii vieţilor noastre. Venim cu „moştenirea” generaţiilor anterioare, unde lucrurile în cazul fericit au evoluat sau probabil au intrat in bucla aceea repetitivă care ar trebui să ne ajute să privim lumea cu ochii larg deschişi. Lumea interioară.

Până când ajungem să surprindem acel grad de conştientizare al lucrurilor funcţionăm după reguli. Reguli proprii, regulile grupului social, regulile moralităţii impuse de societate.

Am să vorbesc pe scurt despre două abordări privind iubirea , prima , varianta light, este varianta lui Hellinger şi varianta mai „muncită” a lui Osho.


Hellinger are o viziune mai laică asupra iubirii.

În iubire şi nu numai, există o orânduire.

Prima lege în relaţia de cuplu privind iubirea este aceea cum că femeia şi bărbatul deşi sunt diferiţi, se află totuşi în egalitate.

A doua lege, se referă la menţinerea în echilibru a proporţiei pentru ceea ce primim şi pentru ceea ce oferim. Când echilibrul este destabilizat din cauză că unul din parteneri în mod forţat oferă mai mult decât celălalt partener, atunci relaţia este compromisă. În relaţie este nevoie de echilibru. Când proporţia este în echilibru şi iubirea este în echilibru. Acest echilibru se menţine prin faptul că dacă unul din parteneri oferă, celălalt îi va întoarce numai cu puţin mai mult decât a primit. Astfel, din nou cel care a oferit îi va răspunde aproximativ în egală măsură, adică fiecare va oferi la schimb doar cu puţin mai mult faţă de ceea ce a primit. Aşa se construieşte o relaţie trainică şi fericită.

De asemenea, trebuie menţinut echilibrul şi în relaţionarea negativă. Dacă unul din parteneri îl supără pe celălalt, acesta se va simţi lezat în iubirea lui, orgoliul lui şi se va simţi îndreptăţit să reacţioneze, se va simţi îndreptăţit să provoace o durere mai mare faţă de cât a primit. Dacă ambi parteneri reacţionează la fel, îşi vor produce din ce în ce mai multă durere.

Secretul: răspunde insultei cu iubire. Şi aşa putem să producem durere celuilalt, dar asta va fi în măsură mai mică decât cea îndurată de noi. Astfel, se întrerupe circuitul, în final oferim ceva bun şi vom primi din nou ceva bun. Dacă înţelegem această lege importantă în iubire vom fi capabili să schimbăm soarta lucrurilor.

O relaţie partenerială reuşită este atunci când amândoi acceptă nevoia de celălalt pentru desăvârşirea lor.


Osho zice în felul următor…

Iubirea este dincolo de dualitate. Toţi căutăm iubirea dincolo de dragoste şi ură, dar pe cale greşită, cea a minţii. Simţim eşecul, decepţia, trădarea fără a ne considera si vinovaţi pentru asta. Instrumentul folosit în căutare este incorect, ca atunci când cineva ascultă muzica cu ochii. Căutând cu mintea, greşim. Pentru că inima doar iubeşte, ea nu ştie să transforme iubirea în ură. Aşa apar eşecurile, apoi ne ridicăm acele ziduri de apărare împotriva iubirii, lipsindu-ne de cele mai mari bucurii ale vieţii. Chiar spunem „iubirea e o prostie”.

Pentru a înţelege iubirea, trebuie să experimentăm iubirea, să devenim iubirea însăşi. Iubirea este un dialog armonios, satisfacţia vine din ceea ce poţi dărui. Nu din ceea ce ţi se oferă. Pentru că nu poţi dărui decât ceea ce ai deja. Iubire. Numai cine a devenit iubire, poate iubi. Cum ar putea să iubească cineva care nu a cunoscut iubirea în viaţa lor? Aceştia pot să creadă în mod sincer că vă iubesc dar, mai devreme sau mai târziu, îşi vor da seama că este numai o pretenţie, numai un rol, o ipocrizie.

În iubire partenerii trebuie să fie regi, nu vă mulţumiţi să fiţi cerşetori.Dacă fiecare cere de la celălalt să fie iubit, e ca şi cum ar sta amândoi cu mâinile întinse, pentru a cere, pentru a ruga…şi mâinile vor rămâne goale. Este o presupunere greşită să crezi că partenerul este obligat să te iubească.

Cei care au sursa iubirii în ei înşişi nu mai au nevoie să fie iubiţi; în ciuda acestui fapt vor fi iubiţi. Iubesc pentru că au prea multă iubire, iar răsplata iubirii este iubirea însăşi şi nu faptul de a primi iubire. Şi-atunci persoana este răsplătită prin însăşi iubirea pe care o răspândeşte în jurul ei, mulţi oameni o vor iubi.


Să ia fiecare ce poate şi ce i se potriveşte...dacă nu, rămân doar alte păreri privind iubirea.

Tipii aştia doi mie îmi sunt prieteni. Din păcate cartile lui Hellinger nu se găsesc în limba română, si are cărţi foarte bune.

luni, 4 octombrie 2010

"Ocaua" lui Vladi

Vladimir este personajul din povestea mea, are 13 ani ŞI jumătate...este elev în clasa de pian al Liceului de artă (liceu în limba maghiară) , singurul de gen, din oraşul meu. Astfel, pentru cursurile de teorie sunt adunaţi la un loc toţi elevii claselor V-VIII. Pentru că elevii români sunt puţini, copiii vor face muzică doar până la terminarea clasei a VIII-a.
Ei bine, Raluca ..."pasiunea" lui Vladi mai mare cu 2 ani, a terminat clasa a VIII-a şi s-au despărţit cu tristeţe...mai mult Vladi.
Surpriza s-a petrecut ieri, când Vladi a venit fericit pentru că s-a reîntâlnit cu Raluca în liceul unde învaţă acum amândoi.

"M-am întâlnit cu Raluca...ne-am îmbrăţişat...am realizat cât m-am înălţat în vara asta, înainte îi ajungeam Ralucăi până la sâni...hmmmm... cred că e prima dată când îmi pare rău că am crescut."


...şi zău dacă nu i-am dat eu untură de peşte la timp.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Obsesie

Am citit Duminică (acum 6 zile) în cartea lui Pleşu...

"Singurătatea adevărată nu e aceea în care te azvărle eşecul, ci aceea din care nici reuşita nu te poate scoate."

Mă obsedează de atunci...îmi apare în minte când merg pe stradă, când mintea mi se odihneşte.

vineri, 1 octombrie 2010

La service...

Dacă pentru bărbaţi ménage à trois înseamnă el, ea şi maşina, pentru femei, femeile ca mine, maşina nu intră în aria dragostei şi rămâne în cea a utilităţii.

Datorită mie şi celor ca mine bărbaţii beneficiază de un spectacol pe cinste atunci când moa are treabă la service. Dacă credeţi că e uşor...vă contrazic.

Când am aflat că sunt nevoită să merg singură în service m-am întristat tare, e ca şi cum te aruncă cineva la tigri siberieni. Aveam idee doar aproximativ despre locul în care se află service-ul...mă întâlnesc cu un prieten şi-l întreb dacă n-are cunoscuţi pe-acolo...N-are dar "fată, ascultă-mă ce-ţi zic , e mult mai bine singură decât însoţită de bărbat, acolo". Mi-am amintit că în casă consoarta mea amintea de unul Ghiţă...îmi "suflec mânecile", respir adânc şi iau "drumul mătăsii" la service...Nu! Ghiţă nu mă aştepta la portiţă şi asta doar pentru că habar nu avea de existenţa mea. Buuuuunnn...întreb peste tot, cine-i Ghiţă şi cum arată...dau de Ghiţă...un tip masiv...munca în atelier s-a oprit pe moment, linişte mare...teritoriul invadat...priviri ciudate...pline cu ulei de motor...

"Dl. Ghiţă, eu sunt soţia lui X şi nu ştiu cum să vă spun, din acest moment o să-mi deveniţi cel mai bun prieten, alături de instalator, electrician şi tâmplar pentru că eu de aici nu mai plec până nu mă ajutaţi cu maşina"...El siderat "dar unde este X-husbandul"..."ooooo n-aş putea să vă spun pentru că nu suntem chiar atât de intimi"...şi-aşa, lipită ca marca de scrisoare a început aventura mea în service...Totul a devenit foarte uşor, reviziile tehnice rezolvate cu lăsat cheia, talonul şi plata la primirea maşinii...fără cozi , fără să mai aud limbaj injurios ca bujii, filtre şi altele, pentru că vă zic eu, oamenii din service nu vorbesc ardeleneşte ca să înţeleg şi eu...Dl.Ghiţă mă mai certa uneori, pentru că lăsam maşina într-un hal de degradare, sigur ca da, nesesizat din partea mea...săracul Ghiţă câte n-a văzut la maşina mea...odată chiar mă întreba dojenitor "Doamnă, dar dumneavoastră nu auziţi cum sunăăăă"?...cum să nu aud, că nu sunt surdă? Dar ce să fac dacă mie toate îmi sunau bine !?
Dragostea cu Ghiţă mi s-a destrămat când mi-am luat maşină nouă şi a trebuit să mă prezint la service-ul autorizat...
Şi m-am prezentat...
Mult mai târziu decât ar fi trebuit, desigur.
Nu sunt blondă sub acoperire...dar nu vreau să învăţ nimic despre maşină...
Nici tipul care m-a luat în primire nu ştia ardeleneşte...iar injuraturi: bujii, frâne, filtre, ulei de nu ştiu care...brrr

Domnilor de la service, nu mă mai certaţi că nu m-am schimbat în 12 ani de când conduc, nu mă schimb nici de-acum încolo...mă ţin tare!

...pentru toţi bărbaţii care au o milă mai mare pentru maşina mea, decât pentru mine, pentru moa...o biată femeie fragilă scăpată din lanţuri în lumea bărbaţilor burtoşi plini de ulei de motor, a celor care îţi explică cu priviri ucigătoare că oglinda retrovizoare nu este pentru a te ruja...deşi, zău dacă aveam eu ruj pe buze...sau avea legătură respectiva oglindă cu partea electrică la care repara de zor respectivul...că doar nu credeţi că voiam oglindă cu leduri.