Certificatul cui ne-a născut

Am nevoie de certificat de naştere pe care să scrie şi în engleză, adică formularul nou. Vreau nu vreau, iau drumul Gheorghenilor, că acolo m-am născut.

Opresc, în prealabil, la mine în oraş pentru verificări, nu cumva s-o fi schimbat sistemul şi pot să-l fac şi în localitatea de domiciliu. Nu! Nu cu urgenţă. Trebuie mers în Gheorgheni. Zice cucoana să merg de dimineaţă.

E 9 dimineaţa, o oră cu maşina, îmi zic în gând că ajung dimineaţă, Că ora 10 nu-i la prânz.

Gheorgheni e un oraş trist. N-am mai umblat prin el de vreo 20 de ani. Aceleaşi gropi în asfalt, dar mai mari şi mai adânci.

Oraşul arată ca o gură de tractorist beţiv, plina cu carii.

Oamenii sunt gri şi sărăcăcioşi.

În locul unde nu s-a întâmplat nimic.

La primărie mi se explică cum că biroul stării civile e în altă parte. Noroc că venise soră-mea cu mine, zicea ea ca altfel nu mai apucăm să vorbim...şi mă duce într-un gang. Nici un semn, nici o tăbliţă cât de mică, nici măcar o săgeată trasă cu pixul pe pereţi nu te îndrumă spre un birou. 

Totuşi, în gang era intrarea într-un birou.

Pe coridor aşteaptă două femei. Rotim ochii după vreun semn, un steag, o stemă, un panou cu ieşire de urgenţă în caz de indendii, o hărtie mototolită, un indiciu cât de mic că ne aflăm unde trebuie ...nimic!

Îmi zic că-i musai să intru în încăperea de unde se auzeau voci să întreb ce loc îi ăsta, de-i loc bun să aştept, să nu ies din termenul precis de 'dimineaţă'.

Întreb femeile care făceau holistică dacă acolo e biroul stării civile, iar ele mă privesc de parcă au văzut o casă arsă.

Îi zic soră-mii: 'stai, să-ntreb.'

Acum cele două femei se trezesc din reverii şi mă apostrofează că nu stau la rând şi intru în biroul cu sunete înaintea lor. Le liniştesc, doar întreb dacă aştept în loc bun.

Mno, bine. Îmi vine rândul să intru. În biroul în care se întâmpla ceva, o singură cucoană. Din aceea veche, de tip vechi...fără nicio tehnologie în jurul ei. Mi-am zis că nu-i semn bun, dar am continuat optimistă să-mi expun dorinţa, cum că vreau un certificat eliberat în regim de urgenţă.

Şi, iată, cum 'urgenţă' are diverse conotaţii, în funcţie de cine e adresantul. 

Cucuoana roteşte ochii frumos (nu, nu mesteca nimic...) şi mi-a zis firesc: 'Veniţi mâine, pe la ora 16'.

Îi spun că m-am deplasat până în Gheorgheni ştiind că se poate rezolva totul într-o oră, cum mi-au spus cei din Ciuc. Pfffff...cucoana a înnebunit. 

Dacă toată viaţa mea am lucrat cu oameni, am realizat rapid cu ce mă confrunt. I-am dat dreptate femeii că are mult de lucru, mai are de scris alte  4 certificate de deces, cu mâna, că n-are calculator (în gândul meu completam că ar fi putut avea dacă ar şti să lucreze cu el), că trebuie să mă întorc în centru să aduc un timbru de 2 lei şi o copie după cartea de identitate. Agravez întrebând dacă n-are ea un copiator...Are numai un pix!

În fine, îi mulţumesc şi plec după timbru şi copiator.Îmi dau seama de rezistenţa celor vechi şi mă gândesc la strategia pe care n-am mai folosit-o de 20 de ani.

Cumpăr o cutie cu bomboane şi revin cu timbrul necesar+ copia.

O pun direct pe masă, ca să schimbăm tonul discuţiilor, îi spun candid că m-am conformat. Mă avertizează că certificatul meu nu e gata. Că ea trebuie să închidă biroul între 12 şi 14 să poată să scrie certificatele. Ştiu! Nu e nicio problemă. O înţeleg. Dar...că pot să vin după 14, 30.

Hm,nu-s mulţumită.

Este ora 11,30...zâmbesc larg şi întreb: 'Atunci, e bine să revin până în ora 13?'

E bine!

Am văzut cu ce atitudine intrau ceilalţi în acest birou, atitudinea omului căruia i se face o favoare. Nimic nu se schimba dacă nu avem atitudine corectă. Când intri într-un birou de servicii pentru public, omul trebuie să ştie că el îi plăteşte pe funcţionar.

Când mie mi-a venit în birou cineva care a dat bani pentru transport, l-am servit cu celeritate.

N-am avut atitudinea corectă, dar nu am avut timp de revoluţii în oraşul în care am stat 2-3 ore după 20 de ani.

Iar sora mea comentează că pe lângă că e scris de mână, e scris urât.

Mie mi-e jenă că e scris cu mâna. 

Simt cum vreau să ajung cât mai repede, înapoi, în zilele noastre.

Îmi place oraşul meu, e mult mai civilizat şi evoluat.

Retrospectiva unei săptămâni obişnuite

Ce poate fi mai frumos decât un început de săptămână cu confirmări.
O întoarcere în timp...
Un demers în memoria viitoare...
O frânare în realitate.
O lecţie pe care nu e voie să o uiţi: 'Rămâi acum şi aici (în prezent).'...şi asta nu ştiu dacă e de bun augur. Nici un imbold nu e mai puternic decât cel care te face să crezi că ai un vis.


Una peste alta, cel mai uşor e să îţi pierzi speranţa. Şi-o poţi păstra cu uşurinţă când crezi că nimic nu e întâmplător.

Cel mai greu este să nu intervii în viaţa copiilor tăi.
Înţelept este să-şi construiască propriile lecţii de viaţă...tu poţi să-ţi frângi mâinile ca să ai impresia că faci ceva.

Comunicarea prin text scris nu e bună, comunicarea prin telefon e mai puţin rea, iar orice comunicare este surdă şi mută atunci când nu este activă.

Unii mint precum respiră, iar la pomul lăudat să mergi cu punga mică.

Cel mai mare rău pe care îl facem este că ne acordăm prea multă importanţă.

Dimineţile sunt reci...şi mie nu-mi mai pasă.

Cuvântul săptămânii şi cel care îmi place este: demnitate.

Cele mai dragi carti

Care ar fi cele 3 carti pe care le-ati lua cu voi daca ar fi sa plecati pentru cativa ani in alta tara?

Bărbatul care mă face femeie

Mă întreb ce anume face diferenţa între o femeie obişnuită şi una adevărată.

Acea femeie care atunci când se ridică de pe scaun, ridică în acelaşi timp alţi trei bărbaţi, ei ignorând tot ce se află în jur, privind doar la EA.

Privind şi încercând să îi anticipeze următoarea mişcare, următoarea dorinţă.

Acea femeie care strâmbă din năsuc şi face botic, care cu cât este mai capricioasă cu atât este mai dorită. Acea femeie care pare în fiece moment vulnerabilă, iar fiecare mişcare, de altfel foarte încet executată, 'cere ajutor'.

Acea femeie care răspunde în doi peri unei întrebări amabile,unde femeia obişnuită vede nepoliteţe a răspunsului, absolut nemotivată, ea vede un început de flirt la care, desigur, răspunde cu indiferenţă.

Nu, nu pentru a respinge, ci pentru a atrage şi mai mult.

O femeie obişnuită nu aplică tehnica pânzei de paianjen, nu stă focusată atât de mult pentru depistarea unui flirt şi nu vede în orice comunicare cu sexul opus 'o posibilitate', o 'eventualitate'.

Totuşi, când cele două stau la aceeaşi masă, prima întrebată dacă doreşte apă va fi femeia adevărată.

Prima care are şanse să fie iubită este tot femeia adevărată.

Aşa cum este şi cea mereu ajutată, este cea care nu cară bagajele, este luată de la scară cu maşina, îşi trimite bărbatul să-i cumpere tampoane şi primeşte întotdeauna un dar de ziua ei, de Crăciun, de Moş Nicolae, de Sf.Valentin şi ce alte sărbători or mai fi.

Unde se face diferenţa?

În modalitatea de ' a cere'.

Femeia obişnuită pentru mine este ca o savarină, prăjitura mea preferată, are de toate...şi sirop... şi frişcă...se topeşte în gură...are aromă...este îndestulătoare. Niciodată n-am auzit pe cineva că nu s-ar satura cu una singură. :)

Ce fel de bărbat are răbdare să o descopere?

Femeia obişnuită are un sunet de început care este abia perceptibil, cu vibraţie timidă, cu grijă să nu deranjeze în vreun fel.
Dar dacă se simte iubită, ea ...ea..ea poate atinge sunete înalte, joase, puternice, tandre.

Arta conversaţiei :)

Când două tipe sunt prietene, au copiii de aceeaşi vârstă, ambii fiind băieţi, ce-şi pot dori mai mult decât ca şi ei, la rândul lor, să închege o trainică prietenie.

Pe când noi sporovăiam de zor, cei doi fii ai noştri stăteau în tăcere, unul lângă altul. Vladi, din cauza barierei limbii, se lăsa din timp în timp peste Akos, iar Akos se trăgea la o parte. Asta s-a repetat de câteva ori.

Ca să însufleţească prietenia, mama lui Akos îi spune în limba maghiară să vorbească româneşte cu Vladi. Copilul de 5-6 ani, pe-atunci, întreabă ce să vorbească. Mama lui îi spune, senină, să spună ceea ce ştie. 

Şi a spus :

- ' Morcov!'

Ne-am stricat de râs. Şi atunci, dar şi acum.

Gandurile zilei

Gandul meu: diferanta dintre 'a te darui' si 'a te sacrifica' este data de feedback. Si ramanem niste dezinteresati, nu? :)

Gand auzit: purificarea personala are loc prin acceptarea umilintelor, denigrarilor si alte alea, la care ne supun ceilalti.

Astazi ma simt extrem de purificata. Copiii mei vor avea o soarta mai buna, conform teoriei auzite.
Iar daca nu avem copiii, facem. Altii, ca eu, nu.

Inca e deschisa 'pravalia', mai vrea cineva? Am grad mare la toleranta.
(in teoria asta nu se spunea prin ce proces trece 'purificatorul')

Cred in ziua de maine sau poimaine! Mi se cuvine !

Lecţii de viaţă

Postarea Digodanei mi-a plăcut. După ce am citit-o, seara/noaptea, când am pus capul pe pernă, m-a făcut să mă gândesc şi să mă întreb care ar fi lecţiile mele de viaţă.
Fac o încercare, înşiruirea are o logică aleatorie.

Când te întrebi de unde îţi vine puterea, să mulţumeşti celor din trecut, celor care formează trunchiul şi ramurile arborelui tău genealogic.

Dacă ştii să înveţi de la copii  înseamnă că eşti părinte bun, nu părinte slab, iar copiii îţi devin prieteni.

Lumea e mult mai mare decât mediul în care te afli.

Când crezi că le ştii pe toate, atunci vei primi o 'palmă' care să-ţi demonstreze că nu ştii nimic.

Munca este doar o parte din viaţa ta, nu viaţa ta. ( Un şofer reţinut peste program a zis, supărat fiind: 'stai peste program că-ţi vor ridica statuie...dar ştii ceva? eu voi fi primul care mă voi pişa pe ea.')

Îngheţata Napoca nu va avea niciodată gustul îngheţatei pe care nu ţi-ai permis să ţi-o cumperi decât o singură dată, în copilărie. Aşa că nu mai cumpăra.

Când ajungi într-un colectiv nou, ţine-ţi gura şi observă...aşa afli cine e adevăratul şef, cine e amanta, cine bârfeşte...etc. iar tu nu o dai în bară.

În iubire, mândria, orgoliul şi încăpăţânarea nu au ce căuta. Iubirea e ca chifteaua din bancul cu Bulă, e numai una. Dar nimic să nu te oprească să crezi că n-ai şansă la încă una.

Să atingi podeaua e şansa ta să-ţi dai seama că eşti puternic.

Nu-ţi risipi energiile, concentrează-le pe priorităţi.

Eşti mai luminat atunci când îndrăzneşti.

Fii tu însăţi, cea mai grea dar cea mai valoroasă parcurgere.

Mulţumeşte pentru fiecare zi...pentru că se moare foarte uşor!

Acceptă ce ţi s-a întâmplat şi iartă pe cât poţi. De uitat, n-ai să uiţi nicicum.

Renunţarea la tine este o opţiune personală, nu aştepta mulţumiri.

În viaţă totul este obişnuinţă, iar în unele cazuri asta poate să însemne cel mai rău lucru, pentru că te îndepărtează de normalitate.

Când ţi-e greu, singurul prieten care îţi rămâne fidel eşti tu însăţi.

Singurătatea este doar ocazia pentru introspecţie. Conştientizarea va fi primul pas spre vindecare.

În trecut nu mai poţi schimba nimic, aşa că n-are sens să stai cu privirea agăţată în urmă.

Dacă păstrezi calea drumului bătătorit, pierzi frumuseţea şi surpriza cărărilor puţin umblate. Şi ce dacă nu eşti la fel ca ceilalţi?

Teoriile sunt studiate pentru a înţelege mecanismele, gândeşte naibii singură.

Când ai momente în  care crezi că nu eşti bună de nimic, priveşte-ţi copiii. Eşti creatoare de miracole.

Nu există eşec, doar încercarea unei soluţii necorespunzătoare.

Uneori, lucrurile pur şi simplu se întâmplă. Nu tot ce se întâmplă are o explicaţie perceptibilă.

Tot ce ţi se întâmplă, te schimbă. Contează în ce te schimbă.

Poţi oricând s-o iei de la început.

Fii atent la oamenii ce îţi ies în cale, caută sa afli ce trebuie să înveţi de la ei. Nimic nu e întâmplător.

Şi nu poţi să faci nimic fără Dumnezeu cu tine.

Facerea de bine

Am întâlnit pe un blog exprimarea " am făcut bine ca să nu mă simt vinovat". Mi-a rămas în minte şi îmi luminează în cap ca un filament de bec, pe ducă.

Mă întreb dacă facerea de bine este un gest raţional sau este un gest 'inconştient' pornit din centrul fiinţei noastre.

Mă raportez la mine şi mă întreb dacă am fost pe deplin conştientă de gesturile pe care le-am făcut cândva, dacă le-am trecut printr-un filtru, dacă am analizat şi am cântărit făcând în gând tot felu' de liste imaginare, pro şi contra.

Mă întreb dacă am cunoştinţă de vreun rău făcut cu bună ştiinţă, voit, direcţionat, raţionat.

Ca să fiu cinstită cu mine însămi, mă privesc drept în ochi şi răspund: 'da, am făcut rău, în mod conştient, cu vorbe. Uneori am spus vorbe care, cu siguranţă, au durut. Şi culmea, nu mi-a păsat!

Am avut şi eu momentele mele de rătăcire, dar şi limba mi-e despicată niţel.

În ciuda a tot, de multe ori am avut condiţii propice pentru a face bine, iar ce mi-a venit să fac şi am făcut, a fost de la sine, am crezut că aşa trebuie să fac, că aşa este normal şi ăsta este mersul firesc. Nu am stat să mă întreb dacă să acţionez sau nu, dacă îmi acoperă gestul ăla vreun interes de-al meu sau nu. Am făcut-o din inerţie. Şi am crezut cu adevărat că aşa face toată lumea. Acum ştiu că nu e adevărat.

Ideea este de a face bine dezinteresat, dintr-un impuls dictat de un mecanism intern, care nu ţine cont de aspecte exerioare cu sursa în mediul înconjurător.

Pentru a face bine, trebuie să devenim umili, smeriţi până în podeaua fiinţei, să înţelegem că suntem o întâmplare pe acest Pământ şi absolut nimic nu ne este dat pentru a stăpâni. În plus, nu suntem invincibili, nu suntem scutiţi de necazuri sau boli, suntem vremelnici.

Trebuie să poţi înţelege ce simte un flămând, ce simte un însetat...şi să (te) dăruieşti.

Pentru ce să faci bine din vinovăţie?

Trebuie să compensezi un rău făcut? 

Dăruieşti pentru că simţi vinovăţie pentru norocul tău?

Să faci un bine, înseamnă să fii un om pur şi simplu bun. Adică mult mai mult bun, decât rău.

Căci nimeni nu e perfect!

Bătrânii noştri nu cunoşteau legile rezonanţei, dar spuneau acelaşi lucru, 'bine faci, bine găseşti'.

Trăim vremuri ciudate...mi-a scris cineva: ' am perioadă grea'. Aşa e, tu şi toată planeta.

Şi dacă lumea asta mare e alcătuită din noi, atunci de la cine trebuie să înceapă bunătatea?

Şi dacă nu ne vine la îndemână, nu mai suntem atât de curaţi, atunci să reinventăm roata, să învăţăm să facem bine.

Sau măcar să nu facem rău! 

Cum faceţi voi bine şi ce resort cu simţăminte vă impulsionează pentru asta?

Ce nu trebuie sa te apuce noaptea intr-un oras mic

Cum mereu exista o parte neprevazuta in viata noastra, iata ca vineri seara tarziu, aflata in pijama, ma gasesc in fata faptului de a o lua la drum.

N-am fost niciodata in orasul Covasna, asa ca de nevoie am facut-o si pe asta.

Dupa ce am condus aproape doua ore pana acolo, din Targul Secuiesc alegand, evident, varianta mai lunga spre Covasna, imi dau seama ca trebuie sa raman in oras pana dimineata.

Cum era deja 12 jumate noaptea cand am iesit de la spital (nu eu am probleme), ma gandesc cuminte ca nu are sens sa vin alte 2 ore pana acasa pentru ca dimineata trebuie sa revin.

Si cel mai usor lucru a devenit cel mai greu.

Sa gasesti cazare in Covasna, noaptea, la 12 jumatate.

Am vizitat vreo 8 hoteluri si toate pensiunile aparute in cale. Hotelurile au spus ca nu au locuri sau nu ne pot primi pentru ca nu am facut rezervare in prealabil!, iar la pensiuni am lovit portile, au latrat cainii dar nu a iesit nimeni la poarta. A! intr-un loc a raspuns cineva la telefon, mormaind ca la ora aceea din noapte nu se ocupa cu asa ceva,

Cred si eu, ca doar dormea. Ca orice om cuminte, noaptea te ocupi cu dormitul.

Dupa alte doua ore, deja ma gandesc la varianta dormitului in masina sau sa ma intorc la spital, sa dorm pe un scaun acolo.

Dar, la 2 jumatate am gasit un hotel care ne-a primit, avand cateva pentru rezerva sau cateva persoane care au renuntat la cazare.

Dimineata am luat micul dejun intr-o sala plina cu batrani, cu Angela Similea cantand in surdina la ...la timpul in care simteam ca sunt transbordata, nu m-as mira sa fi fost un magnetofon.

Hotelul si restaurantul era scos din bucla timpului si imi sugera suav ca ma aflu in anii '80. Sigur ca da, nu va povestesc despre parfumul din camera sau despre cum arata, e suficient sa faceti o incursiune in memorie, cei care nu sunteti nascuti atunci sau dupa. Preturile sunt actualizate, ancorate in realitatea anului 2o11. Oricum, as fi platit oricat pentru un pat. Chiar si pentru un fotoliu mai moale.

Cafea nu am mai baut, chelnerita a uitat ca am cerut si asa ceva, iar eu nu am mai vrut sa astept.

Nu am vazut in Covasna niciun non-stop, niciun magazin/chiosc/bar de noapte deschis, deci nu e voie sa va apune nici foamea pe-acolo, noaptea, dar nici alte necesitati (care ar putea totusi sa fie rezolvate prin tufisuri sau pe langa garduri, ca nu-i tipenie de om pe acolo).

Partea pozitiva este ca acum cunosc bine orasul, doar am facut 7-8 ture in cele 2 ore din noapte.

Optica, bat-o vina

Pe cand esti convins ca 'tai' curba lin si nu e decat o curba mica, celalalt urla ca iei ditamai curba in viteza a 5-a.