Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

miercuri, 29 decembrie 2010

Aşteptând să treacă timpul

Zilele astea m-am trezit şi eu la serviciu aştepând...ora 16, ora de plecare.
Şi ca să nu ziceţi un comentariu răutăcios despre cei ce lucrează la stat, am să vă povestesc despre colega de serviciu a colegului de apartament, ambii lucrănd la o firmă româno-ungară.
Klari e descrisă de soţul meu ca fiind colega ce vine zi de zi la serviciu cu cea mai mare scârbă. Nu se ştie cu precizie care e problema ei, dar când este întrebată ce mai face, cum o mai duce, răspunde invariabil:
- Aştept ora 4.
Dacă este o zi de Luni, răspunde:
- Aştept ziua de Vineri, ora 4.
Răspunde fără să-şi ascundă grimasele de extremă greaţă de pe chip.
Sigur, întrebarea cea mai plăcută şi frecvent pusă de colegi este :
- Ce mai faci, Klari ?
Iar în zi de Luni, soţul meu mai variază cu urarea:
- Îţi doresc un sfârşit de săptămână plăcut!
Desigur, răspunsul este pe măsură:
- Du-te dracului!
O trimitere însoţită şi de o figură expresivă, fără echivoc.

luni, 27 decembrie 2010

Mesaje de Crăciun

Nu-mi plac mesajele de convenienţă.
Nu-mi plac mesajele în rime.
Prefer să tastez o urare simplă dar din inimă precum "Sărbători fericite" decât să dau forward unui mesaj în versuri, primit.
Prefer să trimit mesaje către cei pentru care simt.

Aş vrea să-mi amintesc de oameni trecători prin viata mea şi să le trimit lor un mesaj. Dar  încă uit sau  încă nu-mi amintesc multe.

În prima zi de Crăciun am primit un sms frumos, nu în rime. Cum nu îmi era cunoscut numărul mi-am zis că a ajuns din greşeală la mine, iar pentru că era un mesaj cu adevărat frumos am crezut că merită să ajungă acolo unde trebuie.
Surpriză! Primesc ca răspuns confirmarea că îmi este adresat.
Mesajul venea de la o fată de 20 de ani pe care am cunoscut-o în clinica de hematologie, anul acesta , în luna mai. Ea este cu diagnosticul leucemie. Cum erau toţi acolo. Cum nu am fost eu în cele din urmă.
Am întâlnit acolo nişte oameni deosebiţi. Oameni care îşi poartă boala într-un mod straniu de normal, oameni care se bucură de fiecare zi, oameni care se bucură sincer că nu ţi s-a confirmat diagnosticul iniţial, oameni care fac periodic tratament cu citostatice, care se cunosc deja între ei, spitalul fiind locul lor de "socializare". Oameni care se jenează enorm atunci când murdăresc patul cu vomă (din cauza tratamentului), se scuză că deranjează lumea, asistentele...

Acei oameni m-au schimbat, iar eu nu-mi amintesc numele lor...
Mi-e rusine. Mă doare uitarea asta cu care m-am procopsit.

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Gândul zilei

Fericirea durează nici o clipă. Ne dăm seama de ea după ce a dispărut şi ne hrănim cu acest moment toată viaţa.

luni, 20 decembrie 2010

Corpul meu de ciucan, pe post de termometru

Când stai prea mult într-un loc, nu te mai uiţi la ştiri pentru a afla temperaturile.
Pentru aflarea temperaturii nu ai de făcut altceva decât să deschizi fereastra. Evaluare sumară.
Pentru o evaluare cu marja de eroare de un grad este necesar să fac câţiva paşi în iarna de afară..
Astfel, când ninge uşor, afară e plăcut şi poţi să zâmbeşti senină (sau senilă, la alegere) afară sunt -2,-3 grade.
Dacă te pişcă puţin frigul pe la obrăjori, musai să fie -7,-8 grade.
Dacă atunci când respiri ţi se lipesc uşor nările (doar o senzaţie de lipire, atenţie! detaliile fac diferenţa) şi la primii paşi făcuţi în frig simţi că ţi-au îngheţat ovarele, musai sunt -16,-17 grade (bărbaţii, în schimb, vor simţi că au ovare).
Ei bine, dacă atunci când tragi aerul extrem de proaspăt în piept şi simţi că îţi îngheţaţă plămânii, dacă la cea mai mică mişcare a aerului simţi că o pelicula de gheaţă îţi face mulajul feţei, iar când intri la căldură îţi ia vreo 10 min să-ţi simţi din nou obrajii...pfff, să tot fie -25 de grade.
Dacă atunci când mergi nu mai auzi zgomotul străzii, estompat fiind de scârţâitul cristalin al zăpezii, dacă nările ţi se unesc la fiecare respiraţie într-un mod ...lipicios, sunt -30 de grade.
Dacă e atât de frig că te simţi casant, nările sunt înfundate de la mucii îngheţaţi care, btw, curg spre interior fiind îngheţeată ieşirea, ai reuşit să păşeşti la -35 grade.
O dată în viaţa mea, am prins zile cu -40,-41 de grade, genele şi sprâncenele erau albe, ca ale lui moşu. Nu, nu mi-a crescut şi barba dar cu siguranţă pasta în pix era îngheţată. Eram la liceu, iar cum pe vremea aia asemenea temperaturi nu se raportau, mergeam la şcoală, profesorii ne vorbeau, nu scria nimeni nimic pentru că realmente pixurile nu scriau, iar din 10 în 10 minute ne ridicam din bănci şi alergam câteva ture de sală. Desigur, stăteam înfofoliţi, să-ţi dai paltonul jos de pe tine chiar şi pentru 5 minute, era sport extrem.
Până la urmă cred că în viaţă totul e obişnuinţă!
Iarna abia e la început, azi -24 de grade am simţit eu, dar ei spun -25.

joi, 16 decembrie 2010

Gandul zilei

Românii merg pe stradă privind în pământ.
Am crezut că din cauza frigului, dar am constatat că privind înainte nu mi-e şi mai frig.
O fi forţa gravitaţională de vină ?!

marți, 14 decembrie 2010

Universul e mic când o Ea şi un El trebuie să se cunoască

Sfârşit de an...Încă unul...
Când ai vârsta ei timpul nu e relevant, nu-l auzi curgând în clepsidră. De ceva vreme se despărţise de gaşca ei. Prea multe nopţi pierdute. Mult prea multe. Simţea că nu mai este lucidă. Puterile îi sunt sleite. Se şi bea cam mult în gaşcă. Într-un mod raţional analiză că ceea ce o lega de acei oameni e mai puţin decât enregia necesară pentru a se dezlega. Dar căile grele erau de domeniul ei.
În general nu era analitică. Se considera om de moment "de ce să-ţi baţi capul, înainte să ai o problemă?".
N-avea nici motto-uri în viaţă. Hai, poate unul ar putea fi socotit ca motto "ce trebuie să fie al meu, va veni la mine cu siguranţă...aşteaptă!". Cu timpul a învăţat că pentru a avea ceva de cele mai multe ori trebuie să munceşti pentru a obţine acel ceva. Dar niciodată nu a schimbat acea gândire şi în cazul oamenilor. "Cine  trebuie să fie al meu, va veni singur la mine". 
Se lăsa dusă de val. Nici nu ştia ce-şi doreşte. De cele mai multe ori dorea pe cineva. Când s-a întâmplat să apară cineva, încerca. De cele mai multe ori. Vocea interioară striga în repetate rânduri...încă nu era pregătită să înţeleagă neliniştea. Credea în dinamica lucrurilor ! Credea că oamenii se pot schimba.

Sfârşitul de an o găsi singură. Fără gaşcă nu mai avea nici o invitaţie. Nici nu-şi făcea probleme. Sora ei o chemase să meargă cu ea. Alt grup, în mare toţi cunoscuţi...În fine, până la urmă se duse.
Când eşti într-un grup şi toţi au pereche, singurătatea umple interiorul. Avea impresia că inima este  agăţată de un fir, în vid. Uneori simţea nevoia să facă mişcări bruşte, storcite, ca să determine inima să atingă peretii cavităţii toracice, să o simtă, că mai este acolo.

Iernile sunt lungi. Zăpada e mare. Gerul cumplit. Mai ieşea din casă să fumeze. Sunetele petrecerii din interior erau estompate de zgomotul gândurilor...nu prea avea ce să contabilizeze la realizări. Doar trăia. Nu avea niciun obiectiv. Nu voia să fixeze niciun obiectiv pentru anul ce urma. Doar tot ce trebuie să vină, o să vină! Privea cerul senin acoperit cu stele. Fumul ţigării se amestecă cu aburii respiraţiei ...

La miezul nopţii unul din băieţi a adus o cutie cu orhidee şi le-a împărţit fetelor. Niciodată nu primise orhidee. De fapt, nu primise nicio floare până atunci. Pentru prima dată s-a gândit la viitor. La anul următor. Orhideea este un semn. Va fi un an frumos cel ce va urma. Va aduce o schimbare. Cu siguranţă!
De la o altă petrecere sosise în vizită o pereche. Sora băiatului care era gazdă, cu prietenul. Nu-i cunoştea. Erau mai mari ca vârstă. Tipa nu i-a reţinut atenţia. Băiatul era drăguţ. Nu i-a mai privit. Oricum nu vorbeau cu ea, vorbeau cu ceilalţi. Pentru că nici ea nu statea la un loc cu ceilalţi. Nu a mai privit înspre ei, deşi privirea i-ar fi fugit înspre băiat. Dar ...nu se face, e lipsă de respect, e nepoliticos.
Apoi acel băiat a început să danseze cu fetele. Pe rând, dansa cu fiecare. O uşoară emoţie o cuprinse la gândul că poate o va invita la dans. Aparent indiferentă, mai mult simţind ce se întâmplă în jur, aştepta momentul.
Când prietena băiatului se ridică dând semnalul de plecare, se gândi că băiatul este total nepoliticos, fiind singura cu care nu a dansat. O uşoară durere sau orgoliu rănit, mai degrabă, îi strânse inima ...care era acolo, acum simţea clar că este acolo. Înauntru. În cavitatea goală a trupului ei. Privind prin fereastră la luminile bradului împodobit din curte încerca să-şi alunge lacrimile înapoi în cavitatea goală...
"Mai este cineva aici cu care nu am dansat şi-ar fi total nepoliticos să plec acum. Mai aşteaptă numai un dans". Vocea băiatului sună blând dar fără echivoc astfel încât prietenei nu-i mai rămăsese nimic de făcut fără să pară că face o criză.

Au dansat un singur dans. Si-au spus numele...în rest au vorbit gândurile. 

O vreme i-a mai simtit amprenta palmei lui, şi-a mai simţit mâna cuprinsă în mână lui.. Îşi amintea privirea albastră când a înterbat-o de nume. Retrăia sentimentul de perfecţiune. S-a gândit că nu l-a întâlnit la timp. Nu şi-a reproşat că n-a fost insistentă...pentru că băiatul era  a alteia. Şi nu este corect să arunci ocheade în acest caz. Iar după un timp, i-a trecut...

În primăvară, în luna mai, mergea spre casă. Când şi-a auzit numele strigat.
Era EL !
"Nu pot să cred. Nu ştiam cum să te găsesc, unde să te caut. Ne-am despărţit în februarie. Nu puteam să-l întreb pe fratele ei despre tine. Nu se cade. Sunt în oraş pentru două zile. Îmi dai voie să te sun? ".

(Tot Speranţei, dar şi celor care sunt un întreg lângă întregul pereche şi-au reuşit să bată toate statisticile pesimiste privind întâlnirea jumătăţilor în acest univers Mare :) )

Caro Emerald-That man 

luni, 13 decembrie 2010

Crăciunul Barbie

Scriam de curând pe la blogulluimosu ca problema mea cu Moş Crăciun este una de omisiune, adică acest moş mă ratează cu o consecvenţă de invidiat. Mai ziceam pe-acolo că dacă ar trebui să se revanşeze ar avea de recuperat vreo 33 de ani, din cei 40 pe care îi am. 
N-am mai spus acolo ce mi s-a întâmplat în ceilalţi 7 ani. Simplu, m-am erijat în propriul meu moş şi mi-am făcut singură cadourile. Mi s-a părut mult mai simplu decât să explic copiilor ce prostioare am făcut, de natura celor care te lasă cu ciorapul gol sub brad.:D
Că dacă vorbim de mos Nicolae...am o altă problemă. Până acum vreo 3-4 ani am crezut că acesta bagă-n  cizmă numai la copiii. Am fost absolut şocată să le aud pe colegele de birou că pe ele le înţeapă în cizmă ,în dimineaţa de 6 decembrie, ba un parfum, ba un lănţişor, ba...
Jalnic?
Maybe...
Noroc cu puterea obişnuinţei.
Cu toate acestea mai rar mă apucă tristeţea pentru că de regulă nu am nimic sub brad de Crăciun. 

Dar...anul trecut mosu a sosit prin...balcon :) şi Doamne cum s-au mai bucurat copiii, 5 mici şi 2 ai mei, mai mari. Crăciunul de anul trecut rămâne în istoria familiei ca şi Crăciunul Barbie. Una din nepoţele a primit cadou o Barbie cu perechea masculină. În mod paradoxal Barbie a dispărut. Când am încheiat seara nu am găsit-o. Am golit sacul cu ambalajele jucăriilor şi pachetelor...nimic.
Am căutat după cărţi, după canapele, după. tablouri, după..Zilele trecute ne-am amintit de păpuşă. Veşnica întrebare " ce s-o fi ales cu ea?". Mă întreb cu Silvia dacă nu o fi după dulap, singurul corp care nu a fost tras de la loc în căutări, pe considerentul că păpuşa nu ar fi încăput în spaţiul rămas până la perete.
Silvia a concluzionat retoric: "o s-o găsim cândva, probabil mai bătrână cu 10 ani".  Iar Vladi a completat , remarcând, că spre noroc "păpuşul" Barbie a rămas, că mai făcau şi copii pe după dulap.(hmmmm...dacă găsesc ajutor am să mişc de data asta şi dulapul) .

M-am bucurat de acea perioadă când ai mei erau ferm convinşi că moşu există, Silvia a plâns o zi întreagă atunci când a aflat adevărul, iar Vladi a fost de-adreptul furios că a fost păcălit :)
Cert este că încă primesc scrisori pentru moşi...încă Vladi mă roagă să pun cadourile fără ca ei să observe , "că aşa e frumoasă copilăria" , apoi le este ciudă că nu m-au surprins :)
An de an ne enervăm la culme până băgam bradul în picior, apoi împodobim- este ritualul bradului de  Crăciun.
Vladi mă ajută întotdeauna la prăjituri, iar Silvia la mâncare. 
Îmi place când suntem toţi în bucătărie, de o vreme munca mea a devenit mai uşoară şi nu-mi rămâne decât să mă bucur.
Ştiţi ce am eu sub brad? Bucuria de pe feţele copiilor.
Crăciunul? O sărbătoare care ne ţine şi ne aduce împreună!
Copiii colindă...la noi şi la alţii.

miercuri, 8 decembrie 2010

Lecţie cu cireşe (la fel de bine poate fi cu orice altceva)

Cândva tare demult, după război (ultimul război), ştrengarul Lucian, un ţânc de vreo 6-7 ani, a fost trimis de tatăl său la prăvălie să cumpere ulei. Banii erau puţini pe timpurile alea. Sărăcie, multă lume necăjită...
Ştrengarul cu banuţii în pumn, pe drumul prăfuit şi în plină vară, dă de un ţăran ce vindea cireşe la cornet. Cornetul făcut din ziar.
Cireşele erau mari, cu pete galbene, dar mai mult roşii. Crapa pieliţa pe ele de tari şi proaspete ce erau. Şi erau atât de mari de puteai să muşti chiar şi de două ori din una. Ştrengarul se opri şi privea cu jind. Ţăranul îl îmbia.
Uită de tac-su, uită de ulei, iar pentru bănuţii din pumn îi făcu ţăranul  un ditamai cornetul, de curgeau cireşele pe-afară.
Privind cum dispare tăranul în praful drumului, ştrengarul molfăia la cireşe aşezat pe margine, pe un petic de iarbă.
Şi cum tot ce-i bun ţine destul de puţin şi trece repede...cireşele se terminară şi veni vremea de întors.
Şi s-a întors acasă.
"...las ca te satur eu de cireşe. Ia, arată-mi încotro s-a dus ţăranul?" , zise tac-su turbat, trăgându-l după el prin praf.
Şi-a luat tac-su la cireşe, aşa ...vreun kilogram...şi l-a pus să le mănânce. Pe toate. Pe loc.
Urla ştrengarul: "tată iartă, dar nu mai poooot".
Bătrânul nu s-a înduplecat.
Lucian le-a mîncat pe toate. Apoi le-a dat înapoi prafului din drum, măcinate.
În viaţa lui nu a mai mâncat cireşe. Nici să le mai vadă de-atunci!
(L-am privit pe Lucian când povestea, era cărunt şi părea împăcat... Nu mi-a rămas decât să îmi amintesc .)


duminică, 5 decembrie 2010

Suflet pereche

Sufletele pereche sunt cele care traiesc lectiile vietii intr-un mod similar si au ca rezultat autocunoasterea si autodezvoltarea.
In relatia cu sufletul pereche exista libertate, lipsa sentimentului de posesiune, multa toleranta si daruire de sine. Exista sprijin reciproc si intimitate care-ti da privilegiul sa fi tu insati/insuti fara teama de a fi respins, dar ai o stare de bine, imposibil de exprimat in cuvinte. Atingerea si dragostea fizica da un sentiment extraordinar de implinire, in trup si spirit.
A te plimba cu sufletul pereche de mana este ca si cum te-ai plimba si nu ar mai fi nimeni pe Pamant. Sufletele pereche arata bine impreuna, sunt frumoase si toti ii privesc fara sa poata spune de ce. Sufletele pereche se intalnesc in esenta lor si emana fericire.
Sufletele pereche simt, se simt, traiesc unul in altul si totusi separat.
(dedicatie speciala Sperantei, pentru ca m-a intrebat si pentru ca am avut aceasta discutie acum aprox un an , drept urmare am facut un copy/paste de pe forum :D)
Azi noapte am auzit fulgii de nea ningând...
Să fi fost linişte? Singurătate?

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Când s-o-mpărţât no-ro-cul...

...nu ştiu unde am fost eu, dar cu siguranţă Copilu o fost unde trebă.

Acum un an, în septembrie, ştiu exact momentul pentru că mă întorsesem din Helsinki şi despachetam...îi tot aud pe-ai mei şuşotind şi îndemnându-se. Cum o mamă recunoaşte momentele, iar alea în care "nu-i de bine" cu atât mai mult, îmi zic să nu insist că oricum voi afla, tot ce-i de rău iese la iveală. Mi-am văzut de despachetat când îl văd pe Vladi apropiindu-se, Silvia cu tatăl alunecând, sperau ei, nevăzuţi în încăperi diferite.
Normal, respir adânc şi mă întorc spre Copilu.
-Ştii, acum trei zile am fost în curte cu bicicleta şi m-am întâlnit cu alţi copii...şi ne-am dus la un loc de joacă mai îndepărtat unde ne-am jucat. După care am plecat acasă fiecare. Şi eu am uitat că eram cu bicicleta...
Mda...cu bicicleta pe care n-a stat nici de zece ori...În fine, când nu mai e nimic de făcut să te enervezi ...e "Cooperativa Munca in zadar"! Mi-am făcut datoria şi i-am vorbit părinteşte cât am putut de răstit cum că trebuie să înveţe să aibă grijă de lucrurile sale, pentru că înseamnă respect pentru munca părinţilor şi aşa cu creierii împrăştiaţi nu se va alege nimic de capul lui şi bla bla. El şi-a făcut, de asemenea, datoria. S-a jelit, alea-alea...Că s-a întors să o caute...după două zile :) când a vrut să meargă cu ea la ora de pian. şi nu era la loc. Zău aşa! Aici m-am mai enervat o dată.
După alte 4 zile se întâlneşte cu un copil pe care nu îl cunoştea. Acela îl întreabă dacă nu avea el o bicicletă albastră bla, bla...la locul de joacă din a treia curte bla bla, că a gasit-o un bătrân din scara lui şi să meargă să şi-o recupereze.
Bicicleta a fost recuperata!

Într-o seară, mai de curând, se întoarce tatăl acasă la ora 10 seara...Aud ceva ce mă face să mă crispez şi să mă rog repede în gând:"Dă Doamne să răspundă cum trebuie"...aud: "Vladi, bicicleta ta unde este, că nu e la loc?"
-Păăăi...am fost la pian, am legat-o în faţa liceului, apoi....a! apoi am plecat la Sala sporturilor la antrenament, am uitat că sunt cu bicicleta şi-am plecat pe jos. De-acolo am venit acasă.
Nu mai zic nimic, ne urcăm în maşină...ce să mai găseşti bicicletă parcată în centru ? Când este întuneric de la ora 5 după-masă...Îl ameninţ că de data asta a încurcat-o. Copilu fuge ca tras din arc, bâjbâie în întuneric...de unde se iţeşte pe bicicletă.

De ziua lui îi cumpăr un telefon...din acela la care eu nu ştiu să umblu. Cu pixeli şi cu...în fine când i l-am cumpărat el se uita la modele şi pe mine mă interesa doar cât costă. Întrebam băiatul din magazin: "cât costă?". M-a citit dintr-o privre că sunt profană  în ale telefoanelor şi cu o grimasă m-a întrebat dacă Copilu ştie să vorbescă. Sigur că ştie!
Eu am mai vorbit doar la sfârşit când am spus că n-am pix cu ce să semnez factura. Ei bine, acest! telefon, Vladi din greşeală l-a pus într-un loc umed pe masă. Într-adevăr, dacă nu priveşti din unghi potrivit se poate să nu observi apa (pe care o vărsase tot el, dar nu a şters). Tatăl îl certa de zor când el vine spre mine distrus şi plângea de se rupea cămaşa pe el...
-Mama, telefonul nu-mi mai merge, nu am observat şi l-am pus în apă...Să nu-mi mai cumperi nimic niciodată, nu merit nimic, nu ştiu să am grijă de lucruri....
Când auzi asta...îţi vine aşa...să nu-l mai cerţi...îmi amintesc câte telefoane am scufundat eu...mă rog, nu atât de costisitoare, dar...vorbim despre atenţie până la urmă.
Fac ce mă duce şi pe mine capul, desfac urgent telefonul, îl şterg cu ceva absorbant şi-l las desfăcut până dimineaţă.
Iar dimineaţă a funcţionat şi de-atunci tot aşa...

Altădată, eu la Braşov şi el în Gheorgheni. El la concurs cu sportul.
Seara mă sună tatăl că s-a întors copilu fără adidaşi...Eu de un pragmatism fără pereche mă gândesc rapid că oricum am intrat în iarnă şi până în primăvară nu i-ar mai fi fost buni, că oricum vorbisem cu el să-şi cumpere tenişi pentru că îl tot certa profu de fizică din cauză că mergea în adidaşi, că eu sunt la Braşov şi oricum nu pot face nimic...că totul este tardiv de târziu ca de fiecare dată :) . Mi-l dă la telefon, Copilu distrus:" Mi-a cerut antrenorul banii pentru taxa de înscriere şi erau foarte mulţi acolo şi eram emoţionat  şi nu am pus înapoi adidaşii în geantă...tu mami, nu ştiu să am grijă de lucrurile mele şi am avut aşa o zi frumoasă, am primit o medalie... şi acum am stricat-o....şi nu e nimeni lângă mine. Unde eşti?"
Încerc să-l liniştesc şi să-i spun că va trebui să-şi noteze ce are la el şi să verifice la plecare dacă şi-a pus totul, că acest lucru poate să fie educat, faptul e consumat şi să-şi amintească doar lucrurile frumoase. Era primul lui concurs.
După două zile, la antrenament fiind, antrenorul îi dă adidaşii. Se pare că este acolo în Gheorgheni o doamnă care după concurs adună lucrurile uitate şi le păstrează până sunt căutate sau urmează un alt concurs. Am aflat că nici pe departe nu este singurul ameţit.
Azi, cum imprimanta s-a stricat şi am şi aruncat-o nu şi-a putut tipări proiectul pentru fizică, iar luni trebuie să-l prezinte. Bun, hai în oraş la Sooters, tot am treabă prin zonă. Fată vigilentă pun pe stick lucrarea şi mai salvez în mail ca nu cumva....
La Sooters închis. În oraşele mici viaţa încetează de Sâmbătă de la prânz. Bun, mă gândesc să-mi fac treburile apoi să sun la cunoscuţi. Cum eram în magazin după cadouri trec pe lângă un loc dosit unde se fac ştampile...Vedeam eu că fetele sunt pe picior de plecare, dar totusi le întreb, fără speranţă, dacă mă pot ajuta cumva să tipăresc câteva pagini contra cost. Fata căreia m-am adresat o întreabă în limba maghiară pe cealaltă dacă ştie să lucreze cu stick-ul. Nu!...A...dar ştiu eu :D . Mi-a pornit calculatorul şi m-a lăsat să fac ce vreau. Copilu rânjea bucuros.
Agentul 007 a rezolvat problema fără sânge, fără pistol.
A! Fata a fost atât de drăguţă încât nu mi-a luat bani, a zis că e de Moş Nicolae. Drăguţă, nu? 

De asta cred eu ca am Copilu norocos! 
Şi cine ştie câte mă mai aşteaptă.


Poveste


"Un mullah, adică un predicator, intră într-o sală, pentru a ţine o conferinţă. Sala era goală, singura persoană prezentă fiind un tânăr grăjdar, care stătea în primul rând. Predicatorul îl întrebă pe grăjdar:"Nu este nimeni aici în afară de tine. După părerea ta, ar trebui să vorbesc sau nu?" Acesta răspunde:"Domnule, eu sunt un om simplu. Nu înţeleg nimic din ceea ce predicaţi. Dar când intru într-un grajd şi văd că toţi caii au fugit şi numai unul a rămas, eu îl voi hrăni totuşi pe acela". Predicatorului îi mersese la inimă aceste cuvinte şi îşi începu predica. Vorbi mai mult de două ore.Apoi se simţi foarte uşurat şi fericit şi dori să afle de la spectator în ce măsură îi plăcuse cuvântarea sa. El întrebă:" Ţi-a plăcut predica mea?".Grăjdarul răspunse:"Eu v-am spus deja că sunt un om simplu şi nu înţeleg prea multe. Dar când intru într-un grajd şi văd că toţi caii au fugit în afară de unul, eu îl voi hrăni pe acela. Nu îi voi da lui însă tot nutreţul." (poveste persană)

Se numeşte NU TOTUL DINTR-O DATĂ, la fel de bine cum putea fi Povestea Sophiei. Dar persanii nu m-au cunoscut. :)

miercuri, 1 decembrie 2010

Decembrie!...1 Decembrie...!

Azi dimineaţă era nins, strat mic de zapadă. Apoi toată ziua  a plouat, ploaie rece, astfel că abia aşezata zăpadă de dimineaţă s-a transformat în gheaţă.
Copilu' bâzâie. Vrea în oraş, la Retragerea torţelor şi foc de artificii. N-am mai ieşit de ceva vreme spre seară, în plimbare.

Cum nu mă transpunea niciun sentiment şi cum aici lumea nu organizează nicio Revoluţie cum am aflat că se organizează în Timişoara, m-am gândit că tot am mâncat ceva mai mult la prânz (chiar şi mie îmi place cum gătesc :) ) şi o plimbare chiar nu mi-ar strica. În ciuda faptului că ploua, am purces spre centru. Cum nu ştiam ora exactă a paradei, dar ştiam traseul soldaţilor ce urmau să poarte torţele de la Primărie înspre platoul din centru, am verificat dacă sunt pregătiţi.
I-am văzut zgribuliţi sub streşini, drept urmare i-am zis lui Vladi să fim eficienţi şi să dăm o tură prin Leonardo să vedem de bocanci pentru iarnă, în loc să stăm aşteptând în ploaie.
Am alunecat spre Leonardo, între timp s-a făcut tot mai rece, astfel ploaia s-a transformat în gheaţă, iar trotuarele în patinoare. La ora fix am ajuns pe platoul din centru. O mână de români, cu exagerare să fi fost 150. 
Parada cu torţe a decurs în mod alert, soldaţii probabil cei mai zgribuliţi de ploaie. Platoul plin de gheaţă şi apă. Nu ne-am descurajat, ne-am prins în horă pe muzică de fanfară...Dar nu am apucat să facem un cerc că muzica a şi încetat.
Surpriză! Anul ăsta ne-au oferit artificii.
Frumos! Când văd artificii sunt ca un copil. Doar că mă jenez să urlu cum urlă ei, WOW! Îmi dau capul pe spate şi privesc cerul. Îmi place să cadă stele pe mine. Parcă nu mai aud lumea. Doar tunetul artificiilor trimise spre cer. Suntem numai eu şi stelele căzătoare. Colorate. Vladi mă trage uşor de mânecă. Îmi cobor privirea...îmi zâmbeşte. Ştiu că-i plac şi lui. 

Cum ce-i frumos durează fizic puţin, o luăm spre casă. Uzi. Ploaia ne însoţeşte. A fost...scurt. În drum spre casă tufele de tuia şi copacii par  ireal de strălucitori. Sunt îmbrăcaţi în gheaţă. 
În oraş e întuneric. Nu există feerie. 

Închei seara aici, cu ciocoladă caldă cu scorţişoară şi Caro Emerald (prin bunăvoinţa Speranţei, care mi-a scos-o în cale, eu neştiind cine cântă melodia ce-mi place şi mie).