Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

joi, 12 august 2010

Tu a cui esti? (dialog la radio-şanţ)

Am fost la doctot la spital, am parcat în spate şi-am intrat în curte pe la Morga. Pe trepte aşteptau un barbat şi o femeie, cu aparenţa ţăranului istovit de munca câmpului, dar din viaţa căruia Moartea face parte. Aşteptând ei acolo, am dedus că aşteaptă pentru mortul lor.
Trec pe lângă ei, iar femeia mai întâi, apoi bărbatul imediat, mă salută umili, parcă, cu "Bună ziua".
De pe ce planetă vin? Ei nu ştiu că în ziua de azi ajungi să eviţi privirea cunoscutului cu suspiciunea că este un intro pentru cheful de vorbă?

Sigur, am primit salutul acelor necunoscuţi, i-am salutat şi eu într-un mod dulce-amar, bucuroasă de el dar pe gânduri şi surprinsă că în situaţia lor, când ei aşteaptă pentru un mort, mai au ochi să-i vadă pe ceilalţi oameni din jur.

Să fie comunitatea mai mică un avantaj al omeniei şi socializării? Cu cât grupul e mai restrâns cu atât coeziunea de grup e mai mare. Faptul că ţăranii zăbovesc seara pe la porţi, iar vântul şi gândul le poartă vorbele...hei, ei sunt la radio!
Chiar şi practic pot să accept asta. Dar restul unde dispar? Când a murit interesul pentru semeni? De când a devenit totul atât de neinteresant? Nu ne mai pasă de boală, de naşteri, de botez, de căsătorii, de cine cu cine...aaa, sau asta mai interesează incă.

Unde sunt vremurile când bunicul spunea "Să salutaţi frumos pe toată lumea". Sau "vezi că în faţa porţii e mătuş-ta, să dai "bună ziua". Şi eu nu înţelegeam de ce trebuie să salut atâţia oameni, pentru că eu nu-i cunosc ! Şi uram cănd aveam de mers 2 km până la gară şi dam de toate babele pe la porţi care abia aşteptau salutul meu ca apoi să întrebe " Da tu a cui eşti?". Şi credeţi că ajungea să răspund "...a lu' mama !!!!" ? NTZ ! Sfârşeam prin a spune că "sunt a Aurichii lui Petru Tinca, sunt de-a Tincanilor".

...dar eram la radio :)

sâmbătă, 7 august 2010

Despre refuz

Cât de îngreunată devine traiectoria noastră spre sine şi spre alţii atunci când nu ştim că în viaţă avem întotdeauna două opţiuni: "da" şi "nu"?
Cum poate arăta viaţa când la toate spui "da", când nu ţi se dă de ales, iar tu habar nu ai că ai putea să spui "nu"?
Cum învăţăm să refuzăm? Cum ne formulăm refuzul în perioada adultă? Cât de greu ne e să o facem?
Cum refuză fetele şi cum refuză băieţii? Cum refuză subalternul? Cum refuză soţul? Cum refuză copilul ? Cum refuză părintele?

Este posibil să ai un şoc când afli de cele două opţiuni la o vârstă adultă.
Ca să înţelegi această opţiune (refuzul) trebuie să ai un moment de trezire, ca o revelaţie şi apoi să ai curajul de a practica. Să treci de angoasele create de felul cum este primit răspunsul tău.
Trebuie să-ţi descoperi curajul de a trăi.
Pentru a refuza trebuie să conştientizăm cele două opţiuni, să ajungem la conştientizarea de sine, să ştim destul de bine ce putem şi ce nu putem (evaluarea "capabilităţilor" ) şi determinarea de a face cât mai puţine compromisuri cu sine şi cu ceilalţi.
Sănătatea relaţiilor se bazează pe dreptul fiecăruia de a putea spune ce îşi doreşte, de a avea posibilitatea de a accepta şi de a refuza.
Cum formulăm refuzul "vorbeşte" despre noi...
Cât de bine reuşim să îmbrăcăm un "nu" cu alte cuvinte ajutătoare depinde, cred, de adresant.
Eu sunt de părere că Nu se poate spune într-un singur fel, "Nu". Iar dacă mai urmează ceva după acest cuvânt este doar efortul nostru de politeţe sau impoliteţe pentru celălalt.
Cunosc persoane care nu pot să refuze...ei bine, atunci ajungi să accepţi toate porcăriile lumii, să te risipeşti pentru ceilalţi, să uiţi că ai pornit spre ceva şi să ţi se şteargă din minte destinaţia.
Am auzit de refuzul îmbrăcat de către cineva cu o minciună, persoana aflându-se în risc.
Refuzul neformulat, hrana iluziilor, înlocuit de minciuni , chipurile, cu rol de protecţie faţă de cel refuzat. (Adevărul doare , dar întotdeauna mai puţin decât minciuna )
Refuzul incert, poate da -poate nu, formulat de bărbaţi sub forma "nu, hihihi", adică un fel de da, identic cu Nu-ul ală spus de femei în timp ce-şi desfac lasciv picioarele, ca mai apoi să strige :viol!
Refuzul argumentat, o formă corectă şi politicoasă până la urmă...Însă când respunsul e un "nu", cui îi mai pasă de ce ...mie, nu!
Refuzul candit al copilului care în loc de "nu" spune "sigur, imediat" :)

Să nu practici cele două opţiuni este încălcarea de bunavoie a dreptului tău, este un reper al maturizării, este un dezechilibru pentru cursa ta în viaţă.

joi, 5 august 2010

România...haine grele

Happy?...yeah...sure!

Oriunde m-au îndreptat paşii azi nu am întâlnit decât deznădejdea. Oameni chinuiţi de grija zilei de mâine, salarii scăzute, locuri de muncă desfiinţate...
Românii sunt printre cei mai trişti oameni. Nimeni nu explică mai bine decât guvernanţii asta, însă cu nonşalanţa celui care nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i miroase. Românii sunt de vină pentru tristeţea lor, pentru că nu pot să se bucure de cei pe care i-au votat.

Aproape că nu mai ştii dacă ai vreo culoare politică. Fac parte din categoria celor care nu sunt în partid dar am votat pe rând cu toate partidele în speranţa că se vor dovedii unii mai puţini hoţi decât cei care au furat înaintea lor...Am terminat şi paleta asta de culori, acum nici măcar nu mai votez. E totuna. Băsescu oricum nu ne-a iubit niciodată. Ne spune "ţară de mâna a doua". Fiul meu are o versiune mai corectă "România, ţară de Africa".
O naţie bolnavă, care este în continuare sub un tratament nepotrivit.

Dacă România ar avea miros, ar avea mirosul sărăciei...mirosul pe care nu l-am înţeles decât recent şi care seamană cu mirosul din scara blocurilor aflate la marginea oraşului...iar România la marginea Lumii.

România ne schimbă, ne urîţeşte, ne lasă fără speranţă.
Nu ajunge să-ţi vezi de treabă, să munceşti sârguincios, să-ţi faci un rost aici. Pentru că niciodată nu poţi muncii atât cât pot guvernanţii fura.

Ultimul să stingă lumina.

miercuri, 4 august 2010

Dorinţa...

Dorinţa nu-i nici mijloc nici scop. Este scânteie. Sau foc de artificii. Ne schimbă, ne transformă, ne face urâţi sau şi mai frumoşi.
Ne face nebuni. Nebuni frumoşi sau bolnavi.
Dorinţa este echilibrul sau dezechilibrul.
Dorinţa te face să simţi că "sunt cel mai frumos din oraşul acesta".
Dorinţa te urneşte sau te paralizează. Te agită. Te subjugă.

Spune-mi ce-ţi doreşti ca să ştiu cine eşti.

Când eram mică îmi doream o coardă. Apoi bomboane de zahăr pe sfoară. Apoi mi-am dorit să cresc, să pot pleca de-acasă. Mi-am dorit să fiu iubită. Mi-am dorit să-mi cumpăr cărţi. Să plec la mare cu trenul. Să primesc o poezie. Să vâslesc în barcă pe Dunăre. Să cunosc oameni. Să văd aurora borealis...

Dorinţa...
E frivolă, e serioasă, profundă, trecătoare...

Cum ar fi viaţa noastră lipsită de ea?
Am rămâne cu sora ei cea mai mică Necesitatea. Ne-am satisface nivelul primar al trebuinţelor ...şi apoi am inventa altceva în locul ei. Sau am redescoperi-o. Dorinţa ne-a scos din peşteră, ne-a ajutat să descoperim focul în fapt şi în suflet.
Ne-a făcut să călătorim, să descoperim, să construim, să ne cunoaştem pe noi înşine, pe alţii , să cercetăm, să dăruim, să ne întâlnim, să ne dorim, să dorim...să ne îmbogăţim.

Nu doresc premiul Nobel pentru literatura, dar mi-aş fi dorit să fi scris eu "Peripeţiile bravului soldat Svejk" (Nici Jaroslaw Hasek nu l-a primit...aşa ştiu).
Dar îi doresc lui Julien să-l primească.
Am zis! :)

Cum facem cunoştinţă ?

În ultimul timp m-am întrebat dacă orice modalitate de a face cunoştinţă cu cineva, în spaţiu virtual, este corectă, oportună.
În lista mea de mess abia dacă sunt 3-4 persoane pe care să nu le cunosc personal. Mă "lipesc" greu în discuţii cu necunoscuţi şi mă întreb dacă am sau nu o problemă. Din câte mă ştiu nu stau atât de rău cu comunicarea şi totuşi ...

Contează mijloacele prin care faci cunoştinţă? Contează împejurarea prin care faci cunoştinţă? Contează chiar şi atunci când la capăt cunoşti pe cineva deosebit? Şi dacă îl cunoşti printr-un concurs de împrejurări care ar putea părea invaziv, apoi dai de oameni care te plac, rămâi blocat de nerespectarea canoanelor?

Trebuie să ai mustrări de cunoştinţă pentru că ai facilitat calea altcuiva spre cineva deosebit, dar fără să îl întrebi pe cel din urmă dacă doreşte? Este corect să "intervii" chiar dacă finalul este mulţumitor pentru celelalte două persoane? Se poate simţi cineva jignit?

Ore mă descurc greu cu necunoscuţii pentru că doar uneori am chef de "taca-taca" şi alteori mi-e groaza să nu dau de "ţaca-paca"?

Oricum, cu tot ce-i bun în viaţa ai întâlnire rar...rar de tot. Şi-atunci eşti atât de surprins /ă încât uneori îţi scapă...

:))




marți, 3 august 2010

Suntem unici

Ce ne face să vrem să fim unici? Ce ne face să ne dorim să fim oaia rebela care merge mândră dar flămândă, pentru că sieşi nu-şi ajunge, pe lângă turmă.
De ce am vrea să ne aflăm pe "celălalt mal" (expresie preluata din folclorul altei persoane) ?
Vrem să fim unici !

Cred că numai genetic reuşim performanţa asta.
Pentru ca să fii unic trebuie să mergi la marginea grupului social, să nu recunoşti şi să nu te adaptezi niciunei norme sociale a grupului...Să nu aparţii grupului.
Dar cum să reuşeşti asta? Mai ales când te afli în interiorul grupului.
Trebuie să trăieşti, pentru asta îţi trebuie un job. Asta presupune raportarea şi adaptarea la normele altora. Cu cât jobul e mai bun şi bănos cu atât eşti mai înrobit. Este societatea o formă de sclavagism mai evoluat? Este, oricât ar dezavua unii asta.

Să fii unic înseamnă să mergi la marginea societăţii, fără să jonglezi, să trăieşti după propriile valori, să fii liber, să-ţi creezi propriile opţiuni etc.
Aderarea altei persoane la sistemul personal înseamnă înrobirea acesteia, căci nimeni nu-ţi poate semăna. Te transformă asta în stăpân?

Şi-atunci Unicul devine lupul singuratic care fură şi mănâncă oile din turmă. Furtul înseamnă minciunică.
Orice compromis vei face înseamnă trădarea propriilor valori. Îţi mai vine să faci troc?

Unicul e un lup singuratic, urlă singur la lună...nu are pe cine chema, nu are cu cine se însoţi.
Mai bine un lup paznic la oi. Se deosebeşte, nu se integrează, dar dezintegrează...papă el ce oaie vrea.




luni, 2 august 2010

Despre suflet...

Un prieten cândva mi-a spus că nu există suflet, că sufletul nu e ceva material şi nu are nicio localizare stabilită şi recunoscută. Da, are dreptate. Unde se află sufletul? În cap? În piept? Are formă? Are conţinut? Aţi învăţat voi la anatomie unde este? NU !

Şi totuşi...sufletul ne doare când suntem trişti, când nu suntem iubiţi, când suntem răniţi, când suntem părăsiţi.
Iubim din tot sufletul. Simţim în adâncul sufletului. Dorim din suflet...Avem suflet (suntem buni ). Ne dorim sufletul mângâiat. Dorim să fim atinşi în suflet. Putem fi răniţi în suflet.
Uneori ne dovedim a fi fără suflet când suntem răi.
Un om bun s-a dus şi spunem despre el că a fost "un suflet mare".
Altă data, facem ceva şi acel ceva prinde suflet.
Sufletul e divin şi totuşi ne încărcăm sufletul cu păcate. Avem ceva pe suflet (poate chiar o taină...).
Nu avem pe cineva la suflet. Il scoatem pe duşman din suflet.
Alteori ne iese sufletul din noi.
Mereu ne aşteptăm iubirea cu sufletul la gură.
Ne îngrijim sufletul, vrem să avem sufletul curat.
Ne scuipăm sufletul alergând viaţa, dar rămânem devotaţi trup şi suflet.
Ba ne vindem sufletul...
Speranţa ne face să prindem suflet...
Trădarea ne face să simţim că "ni se rupe sufletul".
Iertarea, compasiunea ne face să "ne călcăm pe suflet".
Alergăm într-un suflet..după care ne tragem sufletul...
Luăm un copil de suflet.
Murim, dar sufletul rămâne între lumi, în Rai...sau in Iad.

Ei bine, ce sa fie cu Sufletul? Există? Îl simţim! Ba mai mult, suntem în stare să spunem că simţim şi sufletul altora. Unii au degetele inimii atât de fine încât ating sufletul altora. Ne doare, putem fi răniţi în suflet.

Poate aveţi voi un răspuns..
Mie cu siguranţă mi-aţi rămas în suflet !