Gândul zilei

În faţa morţii vom fi singuri, indiferent dacă ne ţine sau nu de mână cineva. Moartea este un act egoist. Cel ce moare nu are decât gânduri pentru sine: ' ce se fac ei fără mine?', ca şi când cel ce moare este condiţia de existenţă a celorlalţi.

Iar dialogurile lui sunt doar cu Dumnezeu.

Dacă eşti un om cuminte, înainte de moarte rezolvi problemele lăsate în voia sorţii. Aşa ai grijă de cei ce rămân.

Cea mai grea întrebare pe care mi-am pus-o vreodată a fost: 'I-am pregătit suficient pentru viaţă, ştiu ei să se descurce fără mine?'

Şi dacă am răspuns cinstit, atunci a fost un 'da' şi un 'nu'.

Mi s-a dat ocazia să recuperez/mă revanşez.

Iar eu, de atunci, tot bâjbâi...nu-mi mai aud chemarea. Şi doar fac întruna linişte?!

L.E.: Nu vreau sa ma sinucid (pentru că am fost întrebată, fac aceste precizări). Tristeţile nu mă ţin mai mult de o zi. Citisem ceva înainte şi aşa am ajuns la tema asta. 

The Winner Takes It All :)

Vladi a fost cu tata la Bucureşti.

Vladi a întâlnit-o pe Ada. Milea Ada! Ada i-a dat adresa de messenger.

Vladi şi Kira au participat la concursul 'Alege viaţa' din Parcul Carol. Kira este verişoara lui. O! Mai este şi Ema. Vladi este al Emei.

Dar Kira este campioană. A luat tot: bicicleta de la categoria ei de vârstă, tricouri, pixuri, calendare :))

Vladi a greşit un jalon. Şi ce? A luat bilet de tombolă. Şi cumnăţica a luat unul.

Vladi a câştigat o trotinetă. Cumnăţica doar premiul cel mare, o bicicletă mare.

Bicicleta mare a ajuns tot la Vladi.

Sigur că da, unde se împart premii, eu sunt absentă.

La plimbarea de seară, Kira se aştepta să fie recunoscută în parc (Parcul Carol este locul ei de joacă).

Cumnăţica spune că nici câinii vagabonzi n-au dat vreun semn că ar cunoaşte-o...

Celebritatea se lasă aşteptată. Dar ea este o campioană!

Evenimentul: concursul Alege viaţa, 'Poliţia Română a organizat, astăzi, în Parcul Carol din Capitală, un concurs de biciclete, adresat celor cu vârste între 3 şi 18 ani. Copiii prezenţi la eveniment nu s-au sfiit să-şi arate talentul şi au participat cu îndârjire la toate probele concursului, întrecându-se în îndemânare, dar şi în aplicarea cunoştinţelor teoretice privind regulile de circulaţie.'

Mai mult: Cove a prezentat în Parcul Carol din Capitală un concurs pe teme rutiere pentru copii - Vedete de la noi | Libertatea.ro

Campioana de la categoria 'ţânţar'.

 

Vladi, in spate, aşteptându-şi rândul.

Autorul moral: tata. În sfârşit, pasiunea pentru bicicletă aduce tuturor un câştig. 

Vreun concurs pe undeva?

'The winner takes it all

The loser standing small
Beside the victory
That’s her destiny.'

Fără cuvinte 25- Cheile Bicazului

Nu a fost vreme ploioasa doar la Carmen...n-aş putea spune nici că de la ea a venit ploaia. Doar Miercurea asta...

Însă, pe orice vreme, soluţia bună poate fi Cheile Bicazului, aşa cum se dezvăluie venind dinspre Piatra Neamţ.

Prieteni:  Dan, Moşu, Mircea Vladut, Vania , Drstoica, Sorin, Digodana, Costin, Irina Comba, Zodrac, Cristi,  Raul, Sergiu, Pandhora, Teo, Balantza, Mircea F, Florentin,Earthwalker.

Replica zilei

'Eu nu-mi fac viitorul prin oameni, ci prin mine şi mâinile mele. Iar oamenii sa fie în jurul meu.'
(S, foarte curând împlineşte 18 ani)

Broderii

Îmi amintesc că la 15 ani am fost prima oară în viaţa mea la mare. Singure, eu şi sora mea, ea mai mare cu 2 ani mai fusese o dată. 

Ne cumparase mama un bilet prin ONT, cu reducere. 6 zile Delta Dunării şi 6 zile Marea Neagră.
Ei bine, eram pierdută în spaţiu, sora mea a fost şi este foarte maternă...faţă de mine.

În deltă era un tip care se ocupa de tabăra cu căsute de lemn, cred că avea spre 50 de ani. 

Noi, cei din grup, aveam o barcă la două perechi, locuiam pe un mal şi restul era pe celalalt mal. Perechea cealaltă, cu care împărţeam barca, pleca prin deltă şi ne lăsau fără barcă, blocate pe un mal. 

Tipul care răspundea de toate, cum altă treabă n-avea, ne trecea cu barca, unde era restaurantul, barul şi restul...în '85 ce mare lucru să fi fost.

Într-una din zile a sosit un grup de nemţi...au închiriat un vaporaş pentru o mică "croazieră" până la pădurea Letea şi prin deltă. Cum tipul era şi ghid, conducea grupul în excursie, drept urmare  ne-a facut semn să  urcăm şi noi în vaporaş.
Vremea era fierbinte, iar nemţoaicele au vrut duş... ghidul a coborât găleata în Dunare, a scos apa şi...zdup în capul fetelor. Au stat la rând pentru asta.
Am vrut şi eu (şi mai zic că n-am avut curiozitate în mine).
Ei, după ce eşti încinsă la soare, apa rece sfârâie pe tine. În prima secundă mi s-a oprit respiraţia. Am fost şocată în urmatoarele secunde. M-am înfuriat şi m-aş fi repezit să-i scot ochii. Apoi...soarele a început să mă dogorească uşor şi am avut o stare senzaţională...Mi-era bine, eram răcorită, nici prea cald, nici  prea rece, pură, cu sufletul simţindu-l în mine.


Azi dimineată, în drum spre serviciu, mi-am dat seama de un lucru: mi-ai facut un duş rece exact ca cel de atunci, de pe vapor, când mi-a turnat ghidul găleata cu apă în cap, dintr-o mişcare.
Numai că Tu ai folosit vorbe.

Şi tot aşa simt şi acum, mi-a trecut furia, nu mi-e nici prea cald, nici prea rece.

Evenimente

După împlinirea primului an pe blog, iată că:

Amy Winehouse a murit.

( Iar eu sunt bine...după accidentul de azi. Daune mici. Mai mult speriată de ţiganul cel tânăr, dar salvată de ţiganul bătrân, un tip de treabă...undeva departe de casă.) 


Întotdeauna există un 'prima dată'  care îl precede pe 'ultima dată'.
Păcat pentru o voce de excepţie şi o viaţă risipită. 
O viaţă scăpată printre degete.  

A trecut un an!

Mi-am luat o rochie noua si un alt parfum...mai de femeie.
Nu-s atat de curajoasa sa privesc in urma.

Nightwish "The Phantom Of The Opera"

Ce mai spun copiii

Pentru că Vladi nu are nicio tragere pentru lista cu lecturi pentru vacanţă, spre disperarea lui, îl ajut. Îi caut cărţile şi i le pun sub nas, pe birou.

- Ţi-am găsit 'O scrisoare pierdută', îi spun eu, din mers.
- O! Ai găsit-o...şi unde era? , zâmbeşte pe sub mustăcioară.

...nu ştiu cu cine-mi seamană :)

Calitatea unui geniu: curiozitatea.

Spuneam într-un comentariu că mi-am pus întrebarea cum ar fi fost lumea dacă cel puţin jumătate din ea ar fi fost ca Einstein.

Acum, sigur, nu mă trezesc eu în fiecare zi gândindu-ma la 'dacă şi cu parcă', am fost influenţată de cartea ce mi-am luat-o de curând, 'Albert Einstein- cuvinte memorabile'.

Tot el, îi scria cândva biografului său, Carl Seeling: 'Nu am niciun talent deosebit. Am doar pasiunea curiozităţii.'

Adică, nu e vorba de geniu, ci despre curiozitate. Vorba aia, e la îndemâna tuturor.

Şi-atunci, defectul nostru este că nu suntem curioşi, nimic nu ne mai stimulează curiozitatea sau avem un nivel mediocru al curiozităţii.

Eu însămi sunt genul care, atunci când se sparge ceva în spatele meu, nu întorc capul.

Ce vreau să spun este că mă simt tot mai mult inertă. Înainte mă revoltam, mă agitam, săream de pe scaun...acum NTZ!.

Dacă sunt versiuni la o lege, în lucru...nu-mi bat capul, aştept versiunea finală. Nu mai sunt curioasă nici ce le bubuie mintea altora, iar mie parcă-mi bubuie tot mai puţin.

Ce resort intern stimulează curiozitatea?

Este nativă sau poate fi educată?

Fără cuvinte 24- Podul

Poduri şi tot ce pot semnifica ele. De la Carmen până la restul lumii...

Dedicaţie: earthwalker.
Prieteni pe pod: Dan, Moşu, Vania, Drstoica, Sorin, Digodana, Costin, Irina Comba, Zodrac, Cristi,  Raul, Sergiu, Pandhora, Teo, Balantza, Mircea V, Mircea F, Abbibal,

Categoria 'din puţul gândirii'

Ce ne diferenţiază de cei de la Spitalul nr.9 este faptul că atunci când dau evenimentele de viaţă peste noi, acele evenimente care ne săcătuiesc de orice vagă urmă de speranţă, ne storc ultima picătură de sânge şi ne întăresc convingerea sfârşitului, a alunecării noastre libere în tenebre...un 'ceva' neînsemnat în aparenţă, ne zdruncină.
Suntem doar  norocoşi că nu se întâmplă asta în timp ce noi dormim. Atât!

Cioran a zis ori ceva pesimist ori ştia bine ce spune: ' Din pustiu şi grote nu se pot aduce mesaje pentru viaţă'.

Culori

Puştiul a ţâşnit prin faţa mea, desprinzându-se din mâna mamei. Direct la copacul de la marginea trotuarului. Îşi lasă, dezinvolt, pantalonii scurţi, jos, la glezne: Abia acum i se aprind beculeţele mamei:

- Ce faci, copile?

- Pipi, răspunde puştiul, în timp ce-şi caută marginea de la chiloţi.

- Păi, aici? îl întreabă de la distanţă, fără să facă vreun gest. Cred că în gândul ei a analizat rapid opţiunile. Şi nu-s!

- Dar sunt la copac! răspunde ăl mic contrariat...privirea lui îi continuă gândul: 'aşa cum m-ai învăţat, cum am făcut şi altă dată'.

- dar în plină stradă? sare mama cu gura. Tot nemişcată din locul ei.

Mi-am văzut de drum, nu ştiu cât a mai rezistat puştiul să se ţină. În zona aia nu era niciun loc potrivit sau recomandat pentru a te uşura în condiţii optime.

Cred că mama făcea prea mult caz, era singura care îl băga în seamă pe puşti şi dacă n-o făcea atât de vehement, nici eu nu aş fi observat.

...

Cu vreme în urmă, mă aflam într-o ţară vecină şi mai civilizată, cu oameni crescuţi acolo, iar când s-a ivit un astfel de moment, de nevoie, fata s-a lăsat pe vine, şi-a tras chiloţii şi a dat drumul pârâului in stradă.

Io, necivilizata, am fost singura care m-am uitat jenată în jur, dacă ne vede cineva. Acum e drept că era oră mică din noapte, nici măcar un amărât de copac nu era, numai clădiri şi betoane, toate închise.

Ce îşi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual.

Tot ce ar trebui să ne facă viaţa mai simplă se constituie din ceva foarte complicat.

De exemplu, nu înţeleg de ce am ajuns în situaţia în care atunci când îţi cumperi o maşină de spălat, trebuie să înveţi un manual de utilizare. 

Simt frustrare, până şi maşina de spălat are 6 simţuri, mai multe decât ale mele. Ea doar spală, eu fac mai multe ...şi tot io trebuie să o învăţ pe ea.

Eu de ce nu am un manual de utilizare? Să şterg zâmbetul ăla superior cum că fumeile sunt animăluţele alea care dau haotic din guriţă (dar ce guriţă!), iar prin fiece mişcare tulbură liniştea casei cu zgomote supărătoare.

Cu frică, fără frică

Se zice că atunci când apare frica trebuie să o priveşti în faţă.

Că nu există om care să nu fi simţit frica.

Ca să o priveşti în faţă, trebuie mai întâi să o cunoşti, Frica trebuie să aibă adresă.

Frica fără nicio cauză aparentă nu-ţi dă şansa la nicio analiză. Rămâne să trăieşti cu ea.

Să analizezi faptele şi cauzele fricii, te face curajos.

Dar să-ţi accepţi temerile te face neînfricat. Şi parcă mai liber.

Dacă ascunzi frica, dacă reprimi ceea ce simţi, te aperi veşnic, te poziţionezi mereu în defensivă.

Dacă ne naştem cu frica în noi? N-aş prea crede...

Îi este frică unui copil de întuneric? Da, dacă părintele îi alimentează frica, culcându-l cu lumina aprinsă, spunându-i poveşti cu Bau-Bau. Ne naştem cu frică de Bau-Bau? 

Sigur că nu. 

Pe de altă parte, aceasta este o lume în care frica este necesară, este obligatorie, altfel nu poţi să vezi şi prevezi răul.

Mi-a fost frică de un trecător, noaptea, pe stradă. Venea în urma mea, după câteva secunde liniştea mea s-a dus...frica te face să asculţi dintr-o dată zgomotul paşilor lui, eşti atent dacă îşi măreşte ritmul , instinctiv toată atenţia ţi se îndreaptă spre el, iar calmul îţi dispare. De data asta e vorba doar de instinctul de conservare.

Tot instinctul de conservare te face să-ţi doreşti să te faci un copil nevăzut. Mai rău decât prezenţa ta nu poate fi decât să fii observat. Creşti cu această frică şi această nefericită asociere, să fii observat înseamnă să urmeze suferinţa.

Tot din frică, începi să pompezi in Eul tău, până devine suficient de mare cât să inducă frica în ceilalţi. Ciudat, dar eşti protejat, ceilalţi, de frică, te vor lăsa în pace. 

Ne gândim că ceilalţi ne ghicesc frica şi vor lovi în noi, vor profita şi ne vor umili.

Când nu-ţi ascunzi frica, înseamnă că o accepţi.

Să-ţi fie frică înseamnă să te împotriveşti, să-i negi extenţa. Dar frica există. Daca o acceptăm, ea se va domoli. Pentru că trebuie făcut un echilibru, cum nu este normal să fim fără de frică, pentru că frica ne ajută să fim vigilenţi cu viaţa noastră. 

Nu este normal să trăim în frică exagerată, să vedem numai capcane şi rău în jurul nostru. Trăind în frică exagerată pierdem spectacolul vieţii.

Mai avem o frică, frica de a pătrunde în adâncul celuilalt, frica de intimitate. Şi atunci ne temem de iubire, trăind poveşti superficiale.

Dar câte temeri nu avem: să nu fim acceptaţi, să nu fim iubiţi, să nu fim abandonaţi, să nu fim refuzaţi,  teama de a ne expune şi multe altele.

 

Gândurile zilei

Sunt două categorii de oameni, prima a celor care preferă călătoria, iar a doua a celor care preferă vârful muntelui, indiferent de traseul parcurs.

Mi-e groază de oamenii pe care îi aud vorbind urât, tare şi răspicat, dar dacă sună telefonul, brusc se metamorfozează...şi curgea mierea în receptor. Greţos! Din experienţă, am învăţat că trebuie să mă feresc de ei.

Întâlnirile rare, ca vinul roşu vechi şi bun

Dacă în România nu trebuie să ratăm un loc de vizitat, acela ar fi Valea Ghimeşului. 

În orice loc de acolo te afli, eşti la margine de pădure, împrejurul este plin de dealuri şi piscuri iţite în zare. Îţi vine greu să crezi că lumea se mai termină undeva.

Dacă ai norocul să ai şi o prietenă care locuieşte acolo, poţi privi pe fereastra de la bucătărie răsăritul soarelui, apărut direct din mijlocul cerului. Cerul pe care îl poţi atinge dacă întinzi mai bine mâna şi urci dealul.

Dealul are o pantă cu un unghi între 70-80 gr. Un cal alb paşte în fiecare zi acolo. Mai pasc şi nişte vaci.

Ne liniştim când vacile pasc liniştite şi nu cad peste noi. Şi nici calul. 

Încercăm să ne imaginăm cum se coseşte iarba acolo, cât de chinuitoare trebuie să fie munca asta.

Monica a mai adunat un an. Ea adună anii cu grijă. Fiecare an este un an special, pentru că este un an în plus. Timpul este generatorul ei de ambiţii interioare.

Ştie bine câte nu a avut, că ar mai vrea şi aia şi cealaltă, dar tot ar mai vrea.

Ştie că dealul şi pădurea sunt cele ce rămân. În ziua de azi nimic ne e veşnic şi nici măcar pădurea. Pentru că toţi vor să se îmbogăţească.

Obişnuinţa desensibilizează. Ne plictisim atât de repede.

Moni priveşte în fiecare seară un alt tablou. Văd cum a crescut în ea apartenenţa. A descoperit-o şi o îngrijeşte.

Moni ne-a mai dus într-un loc, în piaţă la Palanca.

Cineva spune lângă mine că piaţa are preţuri de criză.  Sunt oricum la jumătate faţă de piaţa din oraş.

La întoarcere facem o oprire la mormântul lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului. Întâmplarea lui a făcut ca romanul ‚Pădurea spânzuraţilor’ să aibă un personaj inspirat din realitate.

Emil Rebreanu a luptat în primul război mondial, obligat fiind să-şi întrerupă studiile şi înrolat în armata austro-ungară, rănit de mai multe ori pe mai multe fronturi. În 1917, regimentul său a fost trimis să lupte pe frontul românesc, moment în care începe marea dramă a lui Emil Rebreanu, aceeaşi ca pentru toţi românii din Ardeal, şi anume acea de a lupta împotriva fraţilor lor din Vechiul Regat. Va încerca să treacă linia frontului în tabăra românilor, dar este prins şi condamnat la spânzurătoare.

          Pe mormânt este înscris un fragment dintr-o scrisoare către sora Miţi în 4 februarie 1917.:

‚Nu ştiu cum se va întoarce lumea după război dar dacă nu voi pierde nimic din din tot ce simt că este în mine- voi ajunge departe.’

Românii au fost uniţi cândva, întotdeauna când le-a fost greu, când talpa umilinţei le-a oprit respiraţia, apăsând pe gât. 

Apartenenţa la o naţiune a fost cândva o mândrie. Pentru unii este chiar şi acum.

Războiale nu ne mai privesc, nu ne mai interesează, pentru că ne omoară războaiele interioare şi delimitarea de cei care vor să se revolte.

Probabil reacţionăm mai bine la oprimare, la strivirea demnităţii, aş zice optimist.

Dar şi demnitatea se învaţă, din generaţie în generaţie, prin modelele pe care le ai, atunci când ai un exemplu, al unui om care este capabil să moară pentru o idee.

Noi nu mai murim nici pentru aproapele nostru, nici măcar pentru noi înşine.Nu mai avem memorie colectivă.

La mulţi ani!

Mulţumesc pentru o întâlnire cu prieteni, pentru ocazia de a-mi aminti nişte  conţinuturi şi pentru că eşti atât de pozitivă, tu însăţi fiind o lecţie de viaţă pentru ceilalţi.

Oglinda care strâmbă

I se părea a fi diafană. Mersul ei era o alunecare.

Din când în când se privea în vitrine. Zâmbea. Îi plăcea ce vede. Se simţea frumoasă. Era frumoasă! Şi mai era cumva. Era încrezătoare.

Cum să nu fi fost, totul în jur îi zâmbea.

Se privea în oglindă, de cele mai multe ori îi plăcea ce vede. Alteori, mai rar, avea impresia că poate suprapune toate imaginile într-una.

Până într-o zi.

Într-o zi în care a aflat că cea care îi dăduse viaţă urlă în târg că are o fiică deformată.

Copilării

Fără cuvinte 23

Plimbarea începe la Carmen.

Alegeri pe viaţă

Orice femeie cunoaşte esenţa vieţii: acceaşi coafeză, acelaşi dentist şi acelaşi ginecolog. 

Dacă pe soţ îl mai schimbă femeia, ei bine, aceste trei personaje sunt constante în viaţa ei. Ba mai mult, vor fi lasate moştenire generaţiilor următoare.

Eu, desigur, am schimbat persoanele până am ajuns la cineva pe placul meu, cineva care să aibă şi priceperea pe care o consider eu necesară.

Nu mai ştiu dacă am scris vreodată despre coafeze...nu sunt genul care să citesc din urmă, îmi pare prea înspăimântător.

Ultima oară, coafeza mi-a pus în cap altă vopsea de păr. Ce să fac, prezenţa mea stârneşte omul şi debitul verbal. Adică, tot eu sunt de vină.

După câţiva ani te simţi prietenă cu ea, cum mai poţi să te superi? 

Când mi-a spus că părul meu capătă culoarea roşie, n-am făcut decât să înnebunesc, am spus strepezit: "Cecilia, spală-mă" şi în gând am adăugat un "te omor!".

Am iertat-o, după atâţia ani a greşit o singură dată,  nu m-a făcut blondă,  ci pe aproape de cum mi-aş fi dorit. Părul creşte sau se poate revopsi, deci nu e grav tare.

Din 2008 încoace, mă operează un alt ginecolog. Spun 'mă operează', pentru că o dată pe an îi place să scoată ceva din mine...

Azi am fost la control după un an de la operaţie, ultima operaţie :))

Tipul e total...ca orice bărbat, poate să facă un singur lucru odată. Când scrie în fişelele lui, trebuie să mă opresc din vorbit, pentru că nu se poate concentra la ce spun. El a zis! nu săriţi pe mine.

Chestia cea mai haioasă e că atunci când îmi vorbeşte despre problemele sesizate şi face clăbuci la gură despre ce mai visează să scoată din mine, eu sunt după perdea şi mă îmbrac...

Dar tipul este genul care atunci când îţi vorbeşte trebuie să te privească în ochi. 

Eu după perdea mă îmbrac, iar el trebuie să mă privească în ochi, pentru că explică...şi...mă trezesc că îmi ridică perdeaua, el vorbeşte, mă priveşte şi eu mă îmbrac.

Mă întreb dacă tocmai şi-a luat ochii din peştera mea, mai este cazul să mă simt stânjenită pentru că sunt asistată când îmi tag chiloţii?

Variatiuni pe aceeasi tema

Sambata seara, Silvia s-a cerut la o petrecere in club. Mai sunt 3 luni si implineste 18 ani.  De cateva luni o las  in astfel de locuri. 

In ultimul timp se imbraca diferit.

Eu spun ca se imbraca in bluzica, ea insista sa spuna ca e rochie. Sigur, exagerez un pic. Prietena ei se imbraca la fel. Asa se imbraca fetele in club, imi explica Silvia cu alta ocazie. Atunci eu le-am dus la club cu masina. Toate erau imbracate la aceeasi lungime.

So...aseara vad o fusta scurta. Cand e vorba de ea totul mi se pare prea scurt, prea stramt, prea decoltat, prea...

Trec pe langa ea, ea fiind in procesul pregatirii...avea pe ea un maieu elgant inchis la gat si o fusta, 'prea scurta'...ii spun scurt:' mai putin (din ce se vede) inseamna mai mult'.

Ea rade, imi arata lungimea fustei si spune: 'mai putin...insemana mai mult', iar pentru 'mai mult' imi arata picioarele.

Dar cine ar vrea sa se contrazica cu o adolescenta sambata seara? Eu, nu!

Cred ca e timpul sa-i spun ca barbatii sunt mai atrasi de ceea ce ar putea sa vada la o femeie, decat de ceea ce vad pur si simplu, fara niciun efort.

Ma insel? :)

(fara diacritice, doar asa am putut la acest aparat)

Gândul zilei

Inspirată de Sorin .

'să fii tu însuţi' înseamnă să fii independent.

Mă doare dar sper

În ultima vreme aud tot mai des că a ţi se lua speranţa poate fi unul dintre cele mai rele lucruri.

Asta presupune că acţiunile externe să aibă un impact atât de mare asupra fiinţei umane încât ele acţionează ca şi cum am fi fost prădaţi, iar speranţa ne-a fost furată. 

Găsesc că este diferenţă între 'a lua speranţa' şi 'a renunţa la speranţă'.

Să renunţi la speranţă poate fi o formă de conservare a fiinţei atunci când se află într-un context de constrângere, când accesul la exterior îţi este limitat, când accesul la a face ceea ce doreşti îţi este restricţionat. Spun că este o formă de conservare a fiinţei pentru că te fereşte de suferinţă.

Pentru că cei ce au speranţă sunt în primul rând visătorii, sunt cei cu credinţa în sine de nezdruncinat, cei care rămân cu mintea ocupată atunci când apar constrângerile şi limitările şi nu încetează să aibă dorinţă.

De asemenea, ei sunt cei expuşi la suferinţă. Să ai speranţă înseamnă să vezi dincolo de nori, să poţi spune:      ' necunoscutul şi imensitatea nu mă sperie', 'într-o zi voi fi dincolo', înseamnă să priveşti în zare şi să simţi adierea şi parfumul dorinţei împlinite.

Să renunţi la speranţă înseamnă să spui: 'speranţa e periculoasă', 'eşti doar aici şi acum, nu ai cum să fii în altă parte', înseamnă să crezi că nu e voie să-ţi asculţi muzica inimii, nu e voie să asculţi muzica în general, pentru că te face să simţi libertatea.  A fi liber să speri'.

Speranţa să vă moară ultima!