De câteva zile mă plimb printre bloguri să înţeleg cât mai bine ce înseamnă un blog şi să înţeleg cum şi cine sunt bloggerii. Ambiţioase şi pretenţioase dorinţe.
Presupun că blogurile sunt locurile unde fiecare îşi satisface o nevoie. Nevoia de exprimare altfel, de exprimare a interiorului, de afirmare, de a primi atenţie, de a lega prietenii, nevoia de refugiu din cotidian şi crearea unei lumi imaginare, nevoia de comunicare, nevoia de a împărtăşi, nevoia de refulare a lumii copleşitoare în care ne ducem viaţa în realitate şi câte alte motive.
Odată blogul creat intervine comunicarea. Felul de a comunica vorbeşte fără echivoc despre noi, structura noastră, personalitatea noastră şi scoate la iveală angoasele.
Am pornit în "periplu" folosindu-mă de listele cu bloguri preferate, de pe blogurile celor apropiaţi mie (virtual şi sufleteşte). Dintre cei faţă de care am aplecare, cei din lista mea, recunosc că nu cunosc pe nimeni în realitate. Totuşi cu unii dintre ei mă ştiu de la forumul unde mi-am dus veacul înainte de blog.
Una din calităţile mele este deschiderea, iar verbul care mă caracterizează acum ar fi " a simţi". Cu aceste arme am citit prin bloguri. Am să încerc să-mi explic de ce înjură unii pe bloguri, ce ascund unii care cred că le ştiu pe toate. Căci dacă suntem diferiţi, totuşi trebuie să trăim împreună.
Ce să fie comunicarea decât un mod de exprimare a ideilor şi până la urmă a nevoilor. Aceste nevoi scot omul din starea lui şi permit construirea lumii şi a sinelui.
Incapacitatea individului de a-şi satisface nevoile, în cadrul mediului său socio-cultural, conduce la frustrare, violenţă şi conflict.
Lumea de astăzi aproape că este condusă de violenţă, multă violenţă verbală cu origine în stimă de sine scăzută, cu deficit fundamental de afecţiune, de aplecare asupra celuilalt. Individul rămâne preocupat de consum, eficienţă şi alte aspecte exterioare, în detrimentul confortului interior.
Cât lăsăm să se vada din ceea ce suntem, cât din ceea ce suntem este supus controlului mai mult sau mi puţin riguros, cât ne străduim să ajungem la o comunicare nonviolentă, câţi dintre noi se supun reevaluarii propriilor nevoi, frustrări şi agresivitate acumulate, devin aspecte care ne afectează modul de comunicare. După câtă violenţă verbală întâlnim cred că avem, implicit, răspunsul. Nu mulţi se preocupă de analiza deficitului de afecţiune, nu mulţi se opresc/realizează importanţa :)
Ce ştim cu certitudine este că puterea produce putere, agresiunea determina agresiune, iar afecţiunea şi compasiunea ne schimbă.
Dar...capabil de această răsturnare (acţionarea cu afecţiune şi compasiune faţă de exercitarea puterii sau agresiunea) este cel care se respectă, se iubeşte suficient pentru ca să nu se simtă personal atacat de reacţia celuilalt la frustrare.
Devine interesant să observi cum reacţionează lumea la violenţă sau cum gestionează violenţa altora. Felul în care actionăm si reacţionăm împotriva violenţei să fie o măsura a deficitului nostru de afecţiune? (da, ştiu!, ştiu cum sună).
Dacă ajungem la a comunica cu noi înşine fără violenţă, dacă ne-am accepta aşa cum suntem am putea începe să ne iubim. Ca să ne iubim trebuie să nu mai presăm interiorul cu trebuie...să fac, să fiu aşa, să corspund cuiva... Calea spre compasiune o găsim atunci când nu trebuie să compensăm niciun deficit de sine, suntem bine, ne "simtem bine" cu noi înşine. Nu ne mai învinovăţim şi nu ne mai raportăm la nevoile altora, prin comparare, clasificare etc-toate generatoare de conflict. Conflictul se naşte din nesatisfacerea trebuinţei, care conduce la frustrare. Frustrarea este sursa agresiunii prin judecăţi de tot felul.
Pe de altă parte, judecarea celuilalt este întotdeauna o formă de evitare a rezolvării problemelor în fluxul afectiv personal şi de exprimarea mijlocită a nevoilor nesatisfăcute.
Pentru a dezamorsa potenţialul agresiv cu care ne raportăm la celălalt trebuie realizată separarea dintre simţire, observaţie şi credinţă. Este important să ştim ce simţim şi nu cum credem că suntem pentru că simţim un anumit lucru. Exprimarea trăirilor şi sentimentelor este importantă, şi autodezvăluirea eu cred că nu este dăunătoare, pentru că vorbim despre noi nu despre ceea ce credem sau vrem să fim. Autodezvăluirea este un exerciţiu de contact cu sine.
În ciuda a tot ce ştim despre comunicare, chiar dacă reuşim să practicăm comunicarea nonviolentă ea nu ne fereşte întotdeauna de violenţă, întrucât interlocutorul este mult prea înglobat în propria frustrare şi continuă cu propriile revendicări, fără a ne asculta mesajul. Suferinţa şi frustrarea produc incapacitatea de a asculta şi câţi dintre noi nu ne-am trezit urlându-ne poziţia faţă de o problemă fără putinţă de a asculta urletele celuilalt. Cu cât urlăm mai tare, cu cât ne certăm mai tare cu atât mai puţin auzim.
În concluzie, individul care este frustrat şi furios nu simte decât nevoia de a se descărca şi de a pedepsi. Soluţia ar fi să menţinem mesajul nonviolent până când se produce descărcarea, iar interlocutorul re (capătă) capacitatea de a asculta. Mă rog, pentru cine poate. Şi nici nu cred că ceilalţi trebuie să rezolve problemele celor care înjură pe la commenturi.
De asemenea, cred că dacă ne deranjează în măsura în care ajung să ne perturbe din demersul nostru (cei care înjură) avem şi noi o temă de gândire. De ce ne supără atât de tare? Iar "atât de tare" înseamnă că am abandonat slalomul printre ideile prezentate şi ne oprim întrerupând fluxul de energie creativă spre cineva distructiv. Pentru că dintr-o replică, două la comment, răspunzănd cu agresivitate...nu facem decât să producem şi să provocăm o agresivitate crescută.
Mi-ar plăcea să putem face la fel ca la înot (sau la patinaj?), sa tăiem notele extreme (cea mai mare notă şi cea mai mică) pentru a obţine valoarea reală a unui exerciţiu.
Cei care înjură există, cei care cred că reinventează roata trâmbiţând că practică o "gândire arogantă" ;))-la asta am râs binişor şi cei care folosesc ocaua lor găurită arogându-şi dreptul de a judeca pe oricine, există...
Eu mă străduiesc, cândva am fost şi eu aşa, am reacţionat. Apoi mi-am dozat energiile într-un mod mai înţelept, mi-am ales bătăliile, mi-am ales războaiele.
(Şi mi-a plăcut Vania cum trece peste înjurăturile altora...:)) )
"Daca omul nu merge in acelasi ritm cu camarazii sai, probabil ca aude un alt tobosar. Lasati-l sa mearga in ritmul muzicii pe care o aude, oricat de mult s-ar indeparta."
