Apus in Efes, dedicaţie specială pentru Carmen.
Daca dragoste nu e...nu-i nimic.
miercuri, 11 mai 2011
marți, 10 mai 2011
De ce blog?
Astăzi am citit un articol deosebit la Gabriela Savitsky.
Nu m-a tentat până acum să scriu despre ce m-a motivat să-mi fac un blog. Dar articolul Gabrielei m-a făcut să mă întreb şi să-mi amintesc şi cum sunt eu, şi cum cred alţii că sunt, şi cum nu sunt eu.
Cel mai greu este să fii tu însuţi şi să-ţi asumi condiţia de imperfect onest.
Nu sunt scriitoare, nu sunt povestitoare, nu am imaginaţie, iar uneori abia îmi amintesc cuvintele.
De multe ori mă întreb despre ce este blogul meu, ce tot scriu eu aici.
Când sunt binedispusă îmi zic că scriu despre nimic.
Sau poate...scriu despre zâmbetul pe care ţi s-a părut că-l vezi, despre privirea pe care nu eşti sigur că ţi-am adresat-o, despre gestul pe care nu l-ai văzut şi te amăgeşti că e adierea, despre surâsul din colţul privirii, despre durerea pe care crezi că nu o am, despre desuurile de senzaţie ascunse într-un colţ de sertar, despre forme neregulate, despre imperfecţiune, despre pereche şi nepereche, despre mângâierea unui alint, despre un fleş de amintire, despre o imagine pe care n-o cunosc dar vreau s-o aflu, despre intuiţie şi despre mine, cea care simt. Uneori am impresia că scrisul îmi e ca mantra 'lansată' în meditaţie. Aştept ca undele să întoarcă un alt cuvânt, al altcuiva.
Sunt aici ca să comunic, şi-aţi fi stupefiaţi să ştiţi cât de nevorbită sunt peste zi. Sunt aici pentru a fi cu alţii.
Deşi sunt împotriva comunicării cu necunoscuţi, abia când am îndrăznit am întâlnit oamenii cei mai interesanţi.
Ce ste blogul pentru mine? Compresă pentru răni grele. Un loc frumos, unde mă simt bine.
Dacă spun tot ce simt, ce văd , ce cred?
Categoric, nu!
luni, 9 mai 2011
Gândurile zilei
De fapt, sunt gândurile rezultate din întâmplările week-end-ului tocamai trecut.
Lucrul în grup nu este tocmai uşor, fiecare aduce cu sine o încărcătură emoţională.
Sinceritatea nu este identica cu a spune adevarul.
Când ceea ce simţi nu este prelucrat, vorbele tale au foarte multă încărcătură emoţională. Celălalt va răspunde la fel sau cu agresivitate.
Dacă ajungi la înţelegerea trecutului, parcă nu mai simţi nevoia de iertare. Mai ierţi, în aceste condiţii?
Un conflict te invaţă mai multe, despre tine, decât o zi senină.
Acum că socrul meu o fi citit Kirkegaard, nu ştiu, dar concluzia conflictului intern (dacă să spun şi să pierd ceva/pe cineva, sau să nu spun, dar nu sunt împăcat cu mine însămi) a tras-o bine: ' fă oricum, nici aşa nu va fi bine'.
Să aveţi o săptămână frumoasă!
miercuri, 4 mai 2011
marți, 3 mai 2011
Grătarul de 1 Mai muncitoresc!
Nu ştiu din ce motive agreez tot mai puţin postări din categoria 'din puţul gândirii'.
Să ne revenim, deci.
Poate credeţi că am fost la un grătar de 1 Mai şi am făcut enterocolită, de am o prezenţă sporadică pe blog, şi aşa, în mare fugă.
Răspunsul este: deci, nu.
Dacă unii îşi dospesc gândurile în pereche, împărtăşesc preferinţele, fac planuri împreună...la noi, se dospesc individual. Organizarea nu e proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.
Ca tot omul, Duminica, mai e şi 1 Mai, pe deasupra, după masa de prânz, mă pregătesc să mă bag cu Silvia la un film. Nu mă trage aţa, încerc să găsesc ceva să ne prindă pe amândouă, dat fiind faptul că are dureri la un picior şi nu poate face altceva, cum ar prefera. Suntem la minutul 30 din film, când cineva sună la uşă, iar soţul meu, colegul de apartament, mă cheamă. Îmi prezintă un domn care urmează...să ne zugrăvească şi să facă izolaţie la doi pereţi exteriori.
Poftim? Vrem noi să facem aşa ceva?
Iată, gândului dospit i-a venit vremea să fie rostit. Dar cu meşterul de faţă?
No, bine, dacă aşa sunt datele problemei, la prima vedere, iar mie nu-mi plac deloc surprizele venite din partea oamenilor perfecţi, încep, ca o femeie adevărată ce sunt, să mă crizez şi să pun rapid nişte întrebări pertinente.
Bietul meşter, el ce să ştie şi să înţeleagă decât că a dat peste o nebună şi face automat front comun cu partenerul de apartament.
Mă simt rapid constrânsă să-i strepezesc şi ăluia vreo două, după care întreb totuşi 'ce vrem să facem?'
Cum ei discută între ei, cu spatele la mine, bag întrebarea la categoria 'retiorice', mă întorc şi-mi văd de film.
Nu trece bine filmul că muncim toţi ca albinuţele să golim camera, cărţi, rafturi, calculator, haine, dulap, noptiere, covor şi restul.
Găsesc în lada patului nişte cursuri 'foarte importante', dar care nu mi-au trebuit şi nu mi-au lipsit absolut deloc. Nici măcar nu ştiam că sunt acolo. Dar, aşa e colegu' de apartament, ori le doseşte, ori le aruncă şi-apoi 'se jură că nu fură'. N-ar fi nicio problemă, dar spune-mi dom'le şi mie!
Comunicarea, de asemena, nu este proastă, pentru că lipseşte cu desăvârşire.
Eu insist că nici n-aş vrea ceva exagerat, aş vrea să ştiu măcar înaintea meşterului ce mi se întâmplă, că poate vorba aia, am week-endul următor ocupat cu formarea la Braşov. Şi, mai ştii, poate că ar mai trebui să mă pregătesc puţin.
Mnaaa...zice că se 'fecalează' în comunicare...
Şi dacă zic să nu aducă meşter cârpaci, şi precizez şi cine, a doua zi, sigur că da, cârpaciul e la mine în casă...să-mi taie ţevile de la sistemul de încălzire centrală. După ce stabileşte strategia de tăiere, pleacă după scule. Ei bine, recunosc spăşit că am cedat. Dar şi acum cârpaciul e plecat după scule. Sigur, l-am sunat şi i-am explicat că vreau să lucrez cu cei ce au instalat sistemul. Îi mai zic vreo două, până l-am îmbunat.
Azi, vin cei care au instalat sistemul, în 3 minute rezolvă, în mod straniu, altfel decât voia cârpaciul, alerg cu meşterul zugrav după una-alta, mă învoiesc de la serviciu pentru toate astea, căci cel care a crezut că poate tăia copacul, e plecat în alt judeţ.
Despre lucruri-la propriu dar şi la figurat
Lucrurile au valoare doar când sunt la îndemână, când privirea le mângâie. Ne despărţim greu de ele. E ca atunci când iei o carte cu tine în călătorie, deşi ştii sigur că nu ai timp pentru ea.
Credem că ne sunt indispensabile, dar, de fapt, ne dau o oarecare siguranţă.
Dintr-un motiv sau altul suntem constrânşi să le depozităm undeva, fie chiar o pivniţă.
Le aranjăm cu regret, ne promitem că vom reveni şi le vom gasi din nou un loc de onoare.
După o zi, două, dispar din aria preocupărilor noastre. Locul lor este ocupat încet de alte lucruri.
Paradoxal, trăim în continuare de parcă nu ne-ar lipsi nimic.
Când facem curat în pivniţă, le răsfoim rapid, cu nostalgie sau cu surpriza regăsirii, dar n-avem nicio îndoială că vor sfârşi în tomberon.
Ne ataşăm repede, ne despărţim greu.
duminică, 1 mai 2011
Ele vs Ei
Mă opresc să văd la ce se uită fiica mea la televizor. Un film cu tineri, două 'ele' discută despre 'semne'. Adică, dacă tipul a vorbit cu ea la telefon în timp ce el era cu o alta...asta spune multe, nu? Categoric tipul e interesat.
Mie îmi scapă un 'ce patetice sunt!'. Aşa este, un tip zice/face ceva şi tipele iau ceea ce a făcut/zis tipul şi-l schimbă şi transformă până când seamnă cu ceea ce ar vrea ele. Mereu femeile 'brodează', nu ştiu de ce fac asta.
Fii'mea e de părere că lucrurile se întâmplă astfel pentru că bărbaţii gândesc şi fac totul prea simplu. :)
Eu n-am nimic împotriva simplităţii. Mie îmi convine. :))
În ciuda acestui fapt, tipii aleg mai întâi cele mai complicate femei. Ceea ce îi exasperează îi şi atrage, totodată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
