Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

sâmbătă, 21 mai 2011

Cel mai scump cuier



Cel mai scump cuier într-o casă este bicicleta de interior. 
Uneori seveşte şi ca suport de haine.
Rar, când  îi este redată adevărata utilitate, se face de către cea mai slabă şi bine construită persoană din casă.
Eu?
Şterg praful cu cârpa. :)

joi, 19 mai 2011

Gândurile zilei

Azi am văzut o manifestaţie de sensibilizare a societăţii cu privire la copii cu handicap.
Am văzut un tată cărându-şi fetiţa pe braţe, am văzut copiii cu sindromul Down într-un dans al răţuştelor pe lac...
O cunoştinţă m-a privit cu privirea celui căruia i-a încolţit spaima în suflet, pentru că, la fel de bine, putea să fi fost altfel. A spus pierdut: 'ce norocoşi suntem!'. Problema e că uităm des.

Mă enervează cărţile puse în bibliotecă fără noimă. Îmi ridic privirea şi mă enervez: Patanjali-ştiinţa sufletului, J.Piaget-Psihologia copilului, T Mihadaş-Pe muntele Ebal, Z Stancu-Poeme cu lună, Let's learn english, P Bruckner-Luni de fiere, Sociologie şi societate, Aghata Christie-O autobiografie, Modelarea deciziei economice, Andrei Pleşu-Obscenitatea publică, The woman in white, Povestiri divin inspirate, Al treilea val, Şocul viitorului, Dostoievski-Demonii...ceea ce mă face să decid: 'fă-o acum, nu mâine'.
Gata! Am rearanjat. E vorba de mica bibliotecă de deasupra biroului. Acum, pe primele două rafturi, sunt cărţile mele de suflet :)
Voi cum vă aranjaţi cărţile în bibliotecă?

Şi mai am vreo două gânduri, destul de neclare, dar le las să se contureze în voie.

Am uitat! Am citit asta: 'Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri.' Cred că cea mai des întâlnită cauză a depresiilor la adolescenţi este că nu ştiu să gestioneze eşecurile. Constat că nimeni nu-i mai învaţă ce să facă când nu reuşesc, când sunt părăsiţi, când sunt îndepărtaţi din grup, când nu sunt acceptaţi...
Şi nici eu nu-mi încurajez suficient copiii. Când ei fac ceva bine, mi se pare firesc şi mă forţez să fac aprecieri, asta când nu uit, că de cele mai multe ori le trec la categoria 'bineînţeles'. 

marți, 17 mai 2011

O zi ca oricare

Astăzi, 18 Mai 2011,
 este ziua mea de naştere.

Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase ce vă vin în minte când citiţi acest mesaj.
Le simt şi ...abia pot face faţă.
41 de ani, pentru curioşi...

S-a potrivit să fie în zi de Miercuri, dar rămân numai eu cu mine şi programul meu obişnuit.

No! Cică fără limite...

Mai demult, l-am pus pe Vladi să cureţe nişte cartofi (ăsta fiind unul din avantajele de a avea copii).
Nu i-am spus câţi şi ne-am văzut, fiecare, de treabă. După o vreme îmi amintesc de el şi mă uit ce face în bucătărie. Curăţa cartofi liniştit, când erau deja prea mulţi cartofi curăţaţi.

Ce se întâmplă când nu ştii unde să te opreşti, când nu-ţi spune nimeni unde să te opreşti, când interiorul te îmbie să mergi înainte, iar credinţa că faci bine este fără de limită?

Când învăţăm limitele şi de ce trebuiesc ele să ne îngrădească? 
Dacă adulţii ne învaţă încă din prima copilărie ce e binele şi ce e răul, ne învaţă cum să desenăm, fără să ieşim din contur, ne trezim la maturitate că ar fi indicat să scăpăm de 'trebuie'.
'rar americanii cu best-seller-urile lor :)

duminică, 15 mai 2011

Intuiţia

Un mijloc al cunoaşterii este intuiţia. Poeţii o numesc vocea inimii, în religie o întâlnim ca inspiraţie, psihologii o recunosc ca intuiţie şi o leagă de inconştient şi lumea viselor. Intuiţia, sunt toţi de acord, este o cunoaştere dincolo de raţiune.

Chiar şi structura creierului este împărţirea între raţiune şi intuiţie, emisfera stângă înseamnă raţiune, emisfera dreaptă este dincolo de raţiune, ea este intuitivă.

Atunci când mintea oboseşte, nu mai are soluţii, intervine intuiţia.
Intuiţia presupune o întoarcere spre interior. Ea nu poate fi explicata cu ceva din exterior, ce aparţine exteriorului.

Intuţia, deci, trebuie să se afle la mare distanţă de raţiune. Cunoaşterea interioară are la bază simţirea. Simţirea poate fi între raţiune şi intuiţie. Cu cât mai mare cunoaşterea interioară cu atât mai aproape e simţirea de intuiţie.

Intuiţia se află în noi, nu este dobândită, şi este invers proporţiunală în manifestare cu uzul raţiunii.
Când fac linişte în mintea mea, când nu mai vreau să-mi explic nimic, când raţiunea nu mă mai ajută, am şansa să trec dincolo de ea şi să devin atent. Intuiţia e ca o fulgerare, sare direct de la problemă la rezolvare.

Dacă-i dau curs sau nu, înseamnă să trăiesc periculos, să mă expun nesiguranţei din cauza lipsei logicii, dar să-mi ascult acea voce interioară, care-mi şopteşte, scurt şi precis, ca un bisturiu de chirurgie.
Cred că cea mai puternică manifestare a intuiţiei am avut-o când l-am conceput pe Vladi, desigur fără să ne propunem asta :) Atunci i-am spus soţului meu că vom avea un copil. La 3 săptămâni nu am mai rezistat, mi-am făcut un test de sarcină şi a ieşit pozitiv. La 5 luni am simţit că nu va fi fetiţă aşa cum doreau Silvia şi soţul meu. Medicul mi-a spus la eco că nu poate să vadă încă sexul fătului. Acasă am căutat în fişă şi am găsit semnul masculin trecut de medic.

Mai am o poveste ce ţine de intuiţie grozavă, dar nu pot să v-o spun pentru că nu suntem atât de intimi.
Recunosc, de asemenea, că multă vreme m-am împotrivit, am căutat numai explicaţii raţionale, dar acum, când trebuie să iau decizii importante, încerc să fac linişte în mine, minte, şi să îmi ascult simţirea. Ştiu că vine din intuiţie.

sâmbătă, 14 mai 2011

Cleo

Având în vedere confuziile create din faptul că suntem mai multe sofici in blogosfera, pentru ca eu însămi am căzut într-o stfel de confuzie, răspunzând la un comentariu care era adresat lui sophie, dar nu mie :) iau trista decizie şi renunţ la numele de 'scenă'. Simt nevoia de diferenţiere.
Până mă obişnuiesc vă rog să mă iertaţi, în prealabil, pentru propriile mele confuzii de identitate, iar în continuare o să mă semnez precum mi-e numele, Cleo.
Pentru curioşi, numele meu e Cleopatra. Really!

Zilele şcolii

Au fost săptămna trecută.

Miercuri s-a întâmplat festivalul de teatru.
Ca părinte, nu-ţi rămâne de multe ori decât să-ţi măreşti lista cu renunţări.
Ca un părinte norocos ce sunt, nu pot să spun decât că renunţarea mea a fost înlocuită de surprizele foarte plăcute.
Nu ştiu nici cu cine seamănă copiii mei, nici când au devenit mai buni ca mine.
Pe scurt, Silvia a jucat într-un fragment din Moromeţii, Poiana lui Iocan, ea jucându-l pe Victor Bălosu. Şi a făcut-o foarte bine, dicţie bună, atitudine. Unii din băieţi au molfăit cuvintele, dar... locul I la secţiunea liceu. Fetele au jucat foarte bine rolurile masculine. Perfect pentru un grup de elevi neîndrumaţi de vreun profesor.

Vladi...hmmmm, Vladi l-a jucat pe Mache din Amicii lui I.L.Caragiale. Cum a fost? Cu peripeţii şi 'victime colaterale'. Dar locul II, la gimnaziu. Dupa ce ma grăbesc de la serviciu direct la festival, să prind şi eu un loc ca tot omu', când ajung Vladi nu are scriptul la el. Niciunul nu avea scriptul la el. Fug acasă, aduc scriptul, rămân calmă. Am ocazia să observ un Vladi emotiv.
Au încurcat replicile spre final, profesoara care ţinea scriptul, după cortină, îl răsfoia disperată înainte şi înapoi. În spatele meu aud: 'cred că s-au încurcat, pentru că unul din băieţi s-a înroşit', dar nu Vladi. Cumva au scos-o la capăt, după un şir de replici haotic repetate. 
Desigur, 's-a pierdut' pălăria profesoarei şi o cămaşa nou-nouţă. Ştiu sigur că a avut-o, pentru că eu i-am cumpărat-o, dar nu am să-i înţeleg niciodată logica de a avea la el două cămăşi. Noroc cu timpul şi uitarea. 

Până la deliberarea juriului, ne-au încântat nişte pici de clasa I, demenţiali. Juriul, după premiere, a solicitat picii să repete sceneta, ei nefiind de faţă la prima reprezentaţie. Încep copiii sceneta, iar eroul principal, un băieţel, se opreşte din replică, ne priveşte fix, încrucişează picioarele, se strânge ca Peter Sellers in Petrecerea, după care spune tare, răspicat şi franc: fac pipi! Am izbucnit în râs, s-a tras cortina, pipi, gata, continuare cu o dezinvoltură de invidiat. O fază superbă!

Joi, Festivalul naţional de dans 'Pluteşte prin dans nu prin droguri'.
Sala superplină, amândoi copiii în culise, eu pe nicăieri, credeam eu că sunt fără loc. După ce fac două ture prin toată sala, mă resemnez şi-mi spun că voi rămâne în picioare şi mă grăbesc să prind un loc în faţă, la perete. Totuşi, îmi trece prin minte să o sun pe Silvia. Îmi spune că a pus nişte lucruri în sala, ocupând trei locuri, în rândul 2, în dreapta, pe la locurile douăzeci şi ceva, nu mai ştia precis. După alte două ture de sală (pentru că am aflat că locurile erau în a doua parte dreaptă a sălii, asta e! unii au două părţi drepte :D, iar copilul avea clar una stângă şi alta dreaptă), ajung la locul meu, pe scaun.

Dacă picii din clasele I-IV de la noi şi alte judeţe, intră cei de gimnaziu. Cred că vârsta pubertăţii e cea mai ingrată. Nu eşti nici mare, nici mic, nici scândură, dar nici cu forme, dansurile cuprind figuri care-mi zbârlesc părul pe mine, ba mai văd o trupă de fetiţe, cu nişte costumaşe...de zici că erau copiii străzii. Secţiunea gimnaziu m-a durut!.

Încep greii, cei de la liceu.
În juriu, spre deosebire de alte dăţi, când era format din coregrafi şi dansatori, au numai nume de diletanţi, un consilier la Prefectură, o tipă de la Antidrog, un ciovârgău de la nu ştiu care instituţie, dar funcţionar...şi tot aşa.
Deci, criteriile de evaluare au rămas 'ne place', 'nu ne place'.
Locul I luat de o trupă cu un dans plictisitor salvat de un moment mai deosebit în finalul reprezentării, dar super văzut pe la televizor. Nimic inedit. Sala a huiduit.
Două trupe, locurile II şi III, cu o tematică, cu idee, cu recuzită, cu creativitate şi multă muncă, cu originalitate. 
Juriul a ales, locul I trupa care a plăcut ochiului format cu imagini de tipar. 
Trupa Silviei, locul III. Nu va mai participa niciodată la festival. Spune ea, după o muncă de câteva luni de zile, nu se mai lasă la cheremul unora care nici măcar nu ştiu să danseze, n-au idee despre dans, n-au făcut un dans în viaţa lor. O înţeleg! Dar e păcat. Că tot am vorbit eu despre creativitate cândva.

Săptămâna viitoare va fi un concurs în alt judeţ. Ciudat este că şcoala a ales pentru participare la acel concurs, locurile II şi III. Mi se pare corect, aceste două trupe au făcut spectacol. Ceva ce n-am mai văzut. Ele mititicile, fără coregrafi, fără profesori, căutând o idee, cu pixul în mână, măcinată şi trecută prin filtre de o mie de ori până la rezultat. 

Cu ce am văzut în două zile, viitorul chiar arată bine. Probabil că nu vor rămâne la noi, ci se vor duce acolo unde vor avea speranţe de şansă.