Despărțiri

În anul 2013 m-am despărțit de mai multe ori, așa că ”despărțirea” ar fi cuvântul meu ca să-mi definesc anul.

M-am despărțit de comandantul din mine, de bărbatul din mine, de neprieteni, de spații care nu-mi aparțineau, de prejudecăți, de oameni care nu înseamnă nimic în viața mea, de oameni care au insemnat mult și mulți ani în viața mea.

Uneori e bine să rămâi dezbracat de toate, îți mai amintești de cum arăți, poți să vezi cum ai re-devenit.

Apoi te bucuri de un păr lung, de cercei noi în urechi, de rochii pe care nu credeai că ai să le îmbraci, de oameni pe care nu credeai că ai să îi iubești, de lucrurile rele care te-au împins să faci alegeri mai bune, de decizia alora de a fi liberi, de plutitul în derivă, că am din nou internet, că despărțirile nu mai dor atăt de tare.

Mă mai ciocănesc căteva de-ce-uri, dar răspunsurile nu sunt în buzunarul meu.

Simplu dar complicat: 20 de ani cu Silvia!

Când am privit-o prima oară nu am putut pricepe cum omului îi este dat un asemenea dar.
Să facă minuni!
Am auzit încă din primele zile, ”copie în miniatură”.
Și am fost mândră!

Când mă întreba întruna ” de ce?” am crezut că scap cu ”nu știu!”.
Și n-am scăpat!

Când a apărut pe lume a doua minune, am devenit mămici împreună. Ea o alăpta pe Alexandra (și avea atâta răbdare până terminam și eu, eu în mod real), iar eu o păpușa mult mai mică decât a ei, diferența fiind că a mea era reală. Și explica emfatic cât de sănătos își hrănește copilul, cu sote de morcovi.

Când a învățat la școală despre drepturile copiilor, mi-a cerut să-i respect drepturile. I-am spus zâmbind că drepturile ei sunt în palma mea dreaptă și să mi le ceară de câte ori vrea, că eu i le dau.
Nu a mai pomenit niciodată despre drepturile copilului.

Și-a însușit conștiincios legea ”înainte de scoală nu există nimic altceva, iar dacă rezultatele la școală sunt cocoțate la nivel corespunzători, s-ar putea să mai urmeze ceva”.

Nu s-a lăsat niciodată ușor, iar cel mai tenace profesor de mate a fost muma-sa.
După jumătate de oră de împotrivire grea (cu plânsete, smuls de păr din cap) se lasa și terminam repede. Dar și eu rezistam bine. (nu la fel s-a întâmplat cu Vladi).

Când a terminat clasa a VIII-a mi-a mulțumit și mi-a spus că abia în acel moment a înțeles pentru ce a fost toată lupta mea, intrarea la liceu a fost ”de la sine înțeles” , fără profesori și efort extraordinar.

Până în clasa a X-a firul dintre ”prieten” și ”dușman” a fost sensibil de subțire.

Apoi am fost prietena ei.

Acum este prietena mea cea mai bună!

Încă mă mai minunez cum de am fost în stare.
Mă mir mereu cum de am reușit să fac ceva atât de bun.

Când cineva îmi spune că semănăm, mă simt măgulită. Pentru că ea e atât de frumoasă!

Îți mulțumesc că m-ai ales pe mine, de mamă!

La mulți ani, Silvia!

Când roate se învârtește

Îmi amintesc cum la început credeai că le știi pe toate.
Și făceai mult zgomot.

Acum ți-e teamă pentru ceea ce nu știi dacă știi și descoperi bucuria lucrurilor făcute încet, pe îndelete.
Ba mai mult, poți să citești și gândul meu viitor.

Angela merge mai departe

De la ce nu aș mai face compromisuri în viața asta:
1. Încredere
2. Iubire
3. Respect (reciproc)

Amestecate

Dacă frumusețea e în ochii privitorului, nesimțirea în ochii cui e?
Mă tot caut, conform primei zicale, dar nu înțeleg nimic.
Mai am de învățat/perfecționat? De ce mă deranjează atât de tare?

Îl întreb pe Vladi ce crede despre englezi și-mi răspunde că, din punctul lui de vedere, sunt trei categorii de engezi: 1. de treabă și educați; 2. cei care țin să se impună prin sarcasm; 3. cei care deranjează fără a face nimic, doar prin prezența lor.

Secretele căsătoriei

O întreb care este secretul căsătoriei longevive de 62 de ani și îmi răspunde prompt, iertarea!
Eu aș fi zis făcutul lucrurilor împreună. Și încrederea.


De ce nu este iubirea răspunsul longevității cuplului? De ce pare că iubirea nu este de ajuns?
Răspunsurile la sfărșitul vieții sunt ca o concluzie/constatare, iar răspunsurile date în mijlocul vieții sunt ca un recul al sensului relațiilor, parcă sunt născute din eșecuri.

Greu la deal cu boii mici

De când am scris ultima dată, am îmbrațișat-o pe Silvia a doua oară.
La ora asta e deja în țara ei.
Eu mi-am luat o zi liberă să mă odihnesc după câteva zile de concediu.
M-am întrebat de câteva ori dacă mi-a murit blogul...eu nu am murit!
Mă întreb dacă blogul e locul unde ne omorâm timpul.

Oricum, m-am apucat de sudoku. Măcar demența să o previn...
Am mai făcut și alte chestii între timp, că mi-am stabilit target încă un an pentru a achiziționa o valiză Luis Vuitton, că casă ca Maradona nu-mi fac.
Îmi place/mă ajută să cred că pot să plec oricând.