Gândurile zilei...

Nu poţi sta afară, în 5 minute îţi vâjâie tot capul (nu de alta dar face şi mai mare dezordine). Vorba Silviei, am timp în cele 6 luni de iarnă să găsesc măcar un motiv pentru care să-mi placă iarna.

Oamenii sunt plini de complex-ităţi :D. La serviciu am fost la baie să mă spăl pe mâini (de data asta), iar la doi metri de uşa toaletei întâlnesc o colegă, roşie la faţă, foarte jenată ...Îmi spune că a uitat să-şi ascundă hârtia igienică şi au vazut-o cei doi străini aflaţi pe coridor. M-am uitat ce scrie pe uşa unde tocmai vedeau ce-i doi că intrăm. WC! Mi-a venit să le spun că avem pauza de cafea, dar cine să mă creadă. Oricum habar n-aveau de noi. Oare ce se putea spune despre mine, pentru că nu aveam hârtie igienică la mine...? Aşa-i când ai mintea prea odihnită!

Clar! Este mult mai obositor să te prefaci a fi cine nu eşti, decât să fii tu însăţi. Asta pentru cei care nu trăiesc funcţionând aşa.

Dacă service, atunci Ghiţă ! (foileton de aventuri)

În iarna trecută mi-am dat seama cum "colegul meu de apartament" :) ( ca să-l citez)  m-a păcălit ani la rând. Conduc autoturism de vreo 12 ani. Nu îmi amintesc după câţi ani am auzit că există cauciucuri de iarnă şi cauciucuri de vară. Oricum, sunt detalii. Dar când am aflat l-am întrebat dacă eu am cauciucuri potrivite şi mi-a răspuns că am cauciucuri "patru anotimpuri". :) Buuuun.

Acum doi ani, am schimbat maşina. Cum am primit-o in 15 septembrie şi cum la noi iarna vine repede ,l-am întrebat dacă am cauciucuri corespunzătoare anotimpului ce sta să vină. Mi-a spus ca sunt cauciucuri pentru iarna să fiu liniştită. ( Acum e momentul pentru "Doamne, ce naiva!":))

Mă rog, nu am avut probleme în iarna aceea , ori au nu am circulat foarte mult, ori iarna a fost mai blândă, ori au curaţat prea bine drumurile...din două, numai una.

Vine vara, io cu-minte, întreb:" nu trebuie să le punem pe cele de vară?". Îmi răspunde că sunt bune, să nu-mi bat capul. Mi-am scuturat zulufii şi mi-am zis că el e specialistul.

Ce să-i faci, vremea trece, anotimpurile se schimbă şi vine din nou iarna. Iarna trecută. Frig mult, zapada bătătorită la minus 25-30 de grade cu zilele...patinoar nu altceva...eu cu privirea înainte, maşina lunecând la vale...Pttiiii...ce să fie, domnule...Îi spun mirată că nu înţeleg cum de sunt ca o sanie pe şosea, dacă am cauciucuri de iarnă.

Simplu, pentru că n-am de iarnă, ci de vară.

Acu' dacă posed aceste preţioase informaţii, fată vigilentă cum sunt, iau măsuri de una singură pentru iarna asta.

Cum mi-a expirat garanţia la maşină nu mai sunt obligată să merg la service-ul autorizat aşa că  sun la vechiul meu prieten de la celălalt service (de fapt, e singurul om din service pe care-l cunosc)...domnul Ghiţă.

-Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?

-Ei, cum să nu.

-V-am lipsit? întreb eu râzând...

-Nu!  (Doamne, ce-mi plac tipii ăştia dintr-o bucată )

-Cum? Nici dumneavoastră? Pfff....păi atunci să ne vedem de prietenia noastră din interes...Vine iarna, îmi trebuiesc cauciucuri de iarnă (vedeţi, măi, bărbaţi, cum vorbesc eu ca o profesionistă? mare scofală!) 

-Păi ce mărimi? (Doamne, cum mai ştiu ăştia să înjure...)

-Păi sunt pe mărimi? Pot să vă spun ce maşină am...şi-i spun :D

-Bine, se rezolvă. Când veniţi după ele?

-Păi...ce să fac cu ele? cum se pun alea pe roţi?

-Bine, aduceţi maşina că le rezolv eu cu totul.

-Cât costă 4 cauciucuri? (zâmbeam larg în telefon, speram să mă vadă şi să mă placă...să mai lase la preţ)

-tz lei...dacă nu aţi venit acum două săptămâni...s-au scumpit 40%.

-Aşa de mult???? Haide domnu Ghiţă ...zău dacă nu, păi ce prietenie e asta...

-Hai doamnă...staţi să-l mai întreb pe băiat (şi-aud discuţii bla-bla-bla, la-la -la...nimic special, dar am eu aşa o presimţire că vorbele erau însoţite de semne..n-aud să răspundă băiatul celălalt şi-l aud tot pe el )

-Bine doamnă, hai pentru dumneavoastră cu ntz lei (asta era scumpirea cu aprox 20%)..

-Mai puteţi scădea un pic? Fac la schimb menajul...

-Nu se mai poate doamnă, şi-aşa am scăzut o grămadă, ăsta e un preţ numai pentru dumneavoastră.

Mă rog, ce era să mai zic ...începem politeţurile de încheiere. El:

-Ce mai face soţul?

-Bine, ce să facă şi el.

-Se descurcă?

-Cred că da, ştiţi, nu suntem chiar atât de intimi...(eu râd, el nu, el ţine mereu cu băieţii, misogin domnu Ghiţă).

După ce a rezolvat tot, m-a sfătuit cum să depozitez cauciucurile de vară (şi doar ştiam că există!) şi m-a avertizat să nu mă impacientez, voi auzi un zgomot de la roţi, din cauza cauciucurilor..."că ştiţi doamnă, astea-s de iarnă" (nu zău!) .

Îi mulţumesc pentru avertizare, că doar deja ştiţi că mie totul îmi sună bine la maşină, întotdeauna.

Îmi spune că de-acum mă aşteaptă pe la el, iar eu îmi fac cruce.

Şi când dau să urc în maşină, aflată în parcarea din curte, mă întreabă de la distanţă :"Puteţi să o scoateţi?"

Îl privesc şi-i răspund: "Întotdeauna!".

Mă întreb în gând dacă întrebarea lui a fost maliţioasă sau răspunsul meu...

Nu-mi mai pasă, dau aproape la maxim  When The Saints Go Marching In (Louis Armstrong), şi la cap mândră, dar la buzunar strâmtă, mă întorc spre oraş...

Copiii spun lucrurilor pe nume...(5)

Io, muma, către planeta Vladi :" Pantofii se curaţă înainte de plecare..."
Planeta Vladi: "...păi..."
Silvia : " Lasă-l mamă, el crede că trebuie să-i cureţe numai de Moş Nicolae"

he, he, he...la orice vârstă moşii aştia există (am să povestesc odată cum am trecut peste suferinţele existenţiale în ceea ce-i priveşte pe moşi).

Unde te afli? Pe partea cealaltă.

Am citit pe blogul Klarei Incze un articol "Demenţa-o clementă?". Mi-a plăcut ideea de demenţă ca un act de clemenţă la sfârşitul vieţii. E o idee atractivă şi pe mine personal mă gâdilă numai din punct de vedere literar. Eu mă străduiesc să desfac lucrurile încercând să ajung la miez, la ceea ce nu se vede dar se simte tare. Realitatea!

În realitate demenţa este o boală grea şi complexă.
Demenţa este o afectare progresivă a celulelor nervoase ale creierului care sunt distruse lent. Este afectată memoria de lungă sau scurtă durată. Persoana suferă tulburări ale gândirii abstracte, tulburări de judecată, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat; încapacitate de a face mişcări coordonate din cauza leziunilor pe creier; pierderea sau tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor văzute, auzite, pipăite, de recunoaştere a obiectelor, a persoanelor; afecţiuni a relaţiilor sociale, a activităţilor de muncă şi altele.
Şi dacă toate astea sună sec, mă gândesc care ar fi transpunerea lor la o persoană dragă. Dacă este într-adevăr o "iertare". Dacă povara conştiinţei dispare în totalitate sau doar parţial. Şi dacă doar parţial, mai este boala asta o clemenţă? Căci cine poate suporta cu fruntea sus şi maximă înţelegere propria degradare.
Şi viaţa funcţionează după regulile bipolarităţii. Ceea ce e luat de pe umerii celui bolnav, respectiv responsabilitatea propriei persoane, judecata, capacitatea de a face lucrurile mărunte, îngrijirea personală, cad pe umerii persoanelor apropiate. Ei înşişi se confruntă cu propriile probleme şi confuzii, îndoiala asumării supravegherii celui bolnav. Mulţi nu înţeleg natura condiţiei bolnavului. Este şi greu să accepţi degradarea, mai ales că se instalează în timp. Trebuie să înţeleagă nevoile şi speranţele de viitor ale acestuia. Iar şi mai greu înţeleg efortul care urmează să-l depună pentru cel bolnav. În realitate se întâmplă un transfer. Unul e "iertat" , altul "impovărat".

Cel bolnav va trece prin stări diferite, halucinaţii, depresie, anxietate, agresiune, tulburări de somn, obsesii. Suicidul în cazul bolnavilor este reprezentat în procent semnificativ. De regulă când îşi conştientizează degradarea.
Să vedem care este viaţa celor bolnavi.
Se mişcă tot mai greu, începând de la simplul ridicat de pe scaun, până la mersul împleticit sau mersul cu bază largită, începând de la ideile delirante (furt-acuză orice persoană din jur de furtul banilor, spre ex,...care se află ori în buzunarul propriu, ori sunt pierduţi din neglijenţă/incapacitate de păstrare a valorilor, ori i-a cheltuit şi nu-şi mai aminteşte; persecuţie -de regulă acuză chiar persoana apropiată care îl îngrijeşte, urmărire, infidelitate, abandonare, delir), halucinaţii şi iluzii patologice, depresie, hipomanie, apatie. Pe lângă tulburările de somn mai sunt şi cele alimentare- uită că a mâncat şi în decurs de 3-4 ore, în cursul serii, ia cina de 5 ori cu aceleaşi cantităţi. Sau în faţa medicului declară că nu mănâncă nici carne, nici legume, nici fructe, ci salată din frunze de păpădii şi lobodă. Bolnavul hoinăreşte până îl răzbeşte foamea şi din fericire încă îşi aminteşte adresa de domiciliu şi se întoarce. De multe ori persoanele apropiate se panichează pentru că trec orele iar bolnavul ,,,ia-l de unde nu-i. Se recurg la strategii, în cazul fericit în care el îşi recunoaşte boala acceptă să poarte asupra lui adresa şi numere de telefon. Este mai greu când bolnavul nu-şi recunoaşte boala...şi-aici familia trebuie să fie inventivă. Posibil când nu hoinăreşte să aibă stări de lentoare psihomotorie, poate sta în pat chiar şi zile. Manifestă de multe ori stări de agresiune verbală şi/sau fizică, de regulă cu cei apropiaţi, fie ei adulţi sau copii. De multe ori cuvinte grele.

După cum am spus, apropiaţii se aleg cu starile de nelinişte, angoasele, agresiunile şi restul tulburărilor. Gradul de frustrare are cote alarmante de cele mai multe ori.
Of!
Apropiaţii suferă învers proporţional cu nivelul de înţelegere şi acceptare al acestei boli.
Nu înţeleg cum tatăl/bunicul nu-i recunoaşte, cum ajung să se certe cu el pentru a face un duş, pentru faptul că poartă pijamaua pe care a uitat-o în baie o persoană de sex feminin... nu înţeleg cum atunci când pleacă undeva cu el trebuie să ai o grijă mult mai mare decât gija pentru un copil de 3 ani, cum nu pot să-şi întoarcă privirea de la bolnav când se afliă în locuri aglomerate...pentru că îl pierd...sau el se pierde. Cu cât locul e mai străin şi mai aglomerat cu atât bolnavul e mai dezorientat.
Nu înţeleg cum ajung să trebuiască să-şi caute bolnavul 2-3 ore pentru că au "păcătuit" întorcând capul spre proprii copii.
Mai rău, persoana care îl îngrijeşte poate avea propriile boli, iar grija pentru un bolnav de demenţă este solicitantă, stresantă, dar rămâne o datorie.
Am văzut cazuri când au fost în excursie, un loc mai aglomerat, bolnavul la câţiva metri, iar cel care îl îngrijea se afla în starea de a nu se mai putea bucura de excursie, era cu ochii numai pe cel bolnav...cu ochii pironiţi îl auzi că spune:"uite cum stă acolo, ca o boanghină...acum dacă aş avea o puşcă şi-aş trage nimeni n-ar şti cine l-a împuşcat"...Mda.

Sau te duci în grup la ...ştrand. Acasă i s-a spus bolnavului să-şi pună slip de baie...iar când se dezbracă constaţi că şi-a luat doar ...o altă pereche de chiloţi. Bărbăteşti. Cu despicătură în faţă. Se vede tot din lateral. Şi trebuie să îl convingi că nu e slip de baie. Sfârşeşti să o laşi baltă. Lumea vă priveşte. Îl laşi, renunţi. Îl vezi în depărtare cum umblă haotic printre oameni...a uitat unde este pătura. I se face foame sau poftă de ce vede prin coşurile cu de-ale gurii ,ale altora. Nu are o problemă să se servească. Apropiaţii mereu trebuind să se scuze. Să îl scuze. Apoi faci pace între el şi copilul de 2 ani pentru o prăjitură, pentru un fruct.
Şi mai rău este când vine cu "lucrurile lui" din containerul de gunoi. Dacă nu verifici permanent îţi umple casa.

La ultima întâlnire cu colegii din liceu o colegă povestea cum şi-a petrecut ultimii 10 ani îngrijindu-şi tatăl bolnav de Alzheimer. Inversase ziua cu noaptea, noapte el voia să umble ea trebuia să doarmă căci mergea la serviciu. Ne-a arătat vânătăile de pe braţe. Noaptea tatăl ei umbla sau cădea din pat, iar când voia să-l ridice n-o recunoştea şi se credea atacat...aşa că se apara. Regretul colegei a fost cel de a nu fi avut şansa să schimbe scutecele unui copil, dar a trebuit să le schimbe tatălui.

Demenţa e o boală tristă! Extrem de tristă.
Sacii sunt lăsaţi nu jos, ci pe umerii altcuiva.

Obsesie (2)

"... infinity’s a great place to start.
Time is irrelevant, it’s not linear "

Unul din motivele pentru care-mi canta in urechi Bono.
Nu e frumos, interesant? Nu ramai pe ganduri?

Gandul zilei

M-am trezit in minte cu doua ganduri (atatea am constientizat, mai corect spus).

In primul rand trebuie sa redefinesc "trebuie" in viata mea. Ca sa regasec bucuria in lucrurile marunte, in rutina. pffff.....

M-am trezit cantand in minte melodia "(u2) moment of surrender". Ieri "(u2) no line on the horizon"...Hmmmm...mai bine decat ciripit de pasarele :)

Ce înseamnă să fii mamă?

În ziua trecută vorbeam la telefon cu o prietenă. Ştiţi prietenele alea venite din prieteniile de când lumea şi pământul, prieteniile alea care arată ca o haină ruptă de uzată ce e, dar de care nu vrei să te scapi. Ei bine, în prieteniile astea discuţi tot Şi suflet şi job şi marmeladă şi ... copiii.
Discutam noi despre o întâmplare cu băiatul ei. Mă trezesc că mă întreabă "da' chiar, ce înseamnă să fii mamă?". Pe moment i-am răspuns că e complex răspunsul şi nu face să-l "fuşereşti" la telefon. Dacă mă gândesc bine acum, nu ştiu dacă de fapt nu "m-am scos", acum că stau pe loc şi nu ştiu bine să explic ce înseamnă să fii mamă. Dar ce-o fi însemnând să fii mamă bună?

Vorba unui mare artist in viata, citit prin bloguri (nu spui cine), nu ştiu alţii cum sunt dar eu ...pot să mă gândesc cum sunt eu...eu ca mamă.
Curat imprefectă. Nu, nu, nici chiar aşa, cum ar fi că nu mă pricep dar ce bine ştiu să critic, ci aşa..încercând să fac cât mai bine şi uneori ieşind prost.
Se spune că devii cu adevărat un bun părinte abia după al treilea copil, că abia după al treilea scapi de toate inhibiţiile, complexele, capriciile şi încrâncenare şi laşi doar să curgă lucrurile sau iubirea în voie.
Eu totuşi m-am oprit la doi copii. Am să-i cred pe cuvânt pe teoreticieni.
Dar pot spune că dacă la primul copil eram superstresată, la al doilea m-a izbit relaxul...dacă la primul copil îi ascultam ritmul respiraţiei în somn, la al doilea mi s-a intamplat să intru în cameră, să lucrez la dulapul cu haine ...şi să mă sperii de respiraţia lui. Uitasem că doarme în cameră.
Dar nu am uitat să-i iubesc. Părerea mea este că e total eronat ce se spune: "nu-l alinta, nu-l tine in brate, nu-l pupa....". Eu i-am iubit. Şi i-am certat când au greşit. Şi am fost blândă, dar şi aspră când a trebuit. Am fost şi mamă, de multe ori şi tată. I-am cărat în spate, în braţe, când şi cum am putut. Silviei i-am citit mult, lui Vladi nu prea. Silvia se orientează inclusiv 3D, eu şi Vladi trebuie să întoarcem harta pe direcţia de sens şi abia de pricepem. Copiii aud de la mine "numai proştii se plictisesc" şi "urăşte-mă acum şi mulţumeşte-mi mai târziu". Trag de ei şi trebuie să menţină ritmul alert.
Cu toate astea ne îmbrăţişăm zilnic, pupici zilnic...chiar dacă îmi pierd răbdarea la matematică cu Vladi.
Când putem, călătorim. Suntem înnebuniţi după asta. Şi pentru că nu sunt o mamă singură dar merg foarte mult numai în trei, ei sunt recunoscători. Copiii mulţumesc pentru tot, fie că-i duc la muzeu, fie că-i duc pe deal, fie că-i duc în altă ţară, fie că-i duc la îngheţată. Eu nu i-am obligat.
Şi când greşim, ne iertăm unii pe alţii.
Uneori le-am sărutat hinuţele de drag, de multe ori am plâns de dorul lor. Nu mă împac când lipsesc mai mult de două zile.
Îi învăţ să se descurce singuri, în rolul lor.
Cineva drag mi-a spus că nu ne creştem copiii pentru noi, ci pentru ei.
Nu ştiu ce înseamnă să fii mamă bună.
Mă trezesc la 5 dimineaţa, mă culc la 12 noaptea. Acum că sunt mari, am şi ceva timp liber. Azi am scăpat la 9 jumate seara. Am ajutat Copilu la chimie. Şi la română. Şi am vorbit puţin. Am râs cu Silvia puţin.
Cum trebuie să fie o mamă bună?
Eu cred că trebuie să fie ACOLO. Pur şi simplu.
Iar dacă vin înainte de culcare şi se lipesc de mine...înseamnă că ceva fac şi bine.


:)