Mi-a plăcut teribil

...cea mai faină urare primită până în prezent:

”Szia! Aș dori un Crăciun Fericit, sper că ești acasă!!!”

Dacă aș putea...cu cea mai mare plăcere.

Decembrie, încă la bal

Decembrie a venit cu sacul plin. După un Noiembrie frumos.

Aș comprima luna noiembrie la doar 4 zile, cele în care Silvia a fost la noi. I s-a dus pielea, atât am pupat-o.

Decembrie pare tot mai mult o reeditare a lui decembrie, anul trecut. Deosebirea este în felul în care abordez problemele. Sunt mai puternică!

Mă întreb la fiecare pas care să fie lecția mea. Parcă mi s-a urât de atâtea experiență. Mă fac putred de bogată. Problema e că atunci când mori, mori cu mâinile goale, pe piept. Lespezile nu vor fi nici mai usoare și nici de aur.

A trecut un an. Nu simt că am prins rădăcini, dar nici nu îmi vine să mă întorc. Visez cu ochii deschiși.

Iubesc ceea ce fac, dar simt că trebuie să fac un pas înainte. Acum parcă prind puteri, nu le mai risipesc în supraviețuire.

Colega din Nepal mă întreabă dacă Louis Armstrong e ăla cu luna, adică ”moon man” (ca să-i dau citire)...sigur ca da! și Laika e aia cu balalaika.

Vladi mă întreabă de ce părinții de aici și din America explică copiilor despre reproducere că e ”ca la albine, ca la păsări...”. Îl întreb dacă i se pare potrivit să li se spună copiilor că totul se întâmplă ca la câini sau alte animale. Bine, i-am mai explicat și altele.

Într-o noapte m-am plâns că mi-e frig, iar Vladi s-a mutat lângă mine și m-a luat în brațe. Mi-a zis într-o altă seară că visul i s-a împlinit, să aibă iubită asiatică. Îl întreb în ce fază e cu ea și-mi spune bucuros că i-a zis ”Hi!” când au terminat antrenamentele....cale lungă pâna la ” ca albinele și păsările”.

Astăzi l-am adus pe Moș în sacoșele noastre, de Crăciun lucrez.

Mă mut, din nou, în 10 ianuarie. Pare mai cu noroc.

Sărbători fericite!Cu  Dumnezeu în sufletele voastre.

Mulțumesc pentru cei care au avut un gând pentru mine. Nu vă uit, doar totul după puteri.

Poveste de început de noiembrie

O auzi de departe, o știa după scârțâitul pantofiorilor roșii. Deși știa că se apropie, mereu îl lua prin surprindere:

- Mă întreb când vei renunța să tot scormonești...îl privi peste umăr, ca de obicei. De data asta ce speri să găsești?

Bețișorul lui scormonea neîncetat, atent, delicat, pe lângă, și mai apoi sub rădăcinile plantei de lângă groapa ce se casca în pământ ca o gură care se pregătește să înghită.

- Nu știu precis, vreau să ajung în centru, răspunse el cu voce egală. Când vorbea, cuvintele îi ieșeau din gură suflate parcă de un aer cald, orice spunea te invăluia, te acoperea, te facea să taci.

Însă ea nu era niciodată mulțumită.

- Mulți oameni mari cred că dacă ești la suprafață e bine, îi zise ea privindu-l ghiduș, curioasă fiind dacă reușește să-l atragă în sensurile ascunse.

- La suprafață e bine să fii, abia după ce ai trecut prin centru, răspunse el contiunând să scormonească.

- Asta e realitatea, simplă, goală, fără să fie îmbracată în magie, zise ea zâmbind și ridicând din umeri.

- Dar nu e păcat? zise ridicând privirea de  parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Se opri din scormonit, șoptind: - Dacă ar fi...

- Ți-am mai spus că nu cred în povestea cu Dacă și cu Parcă...Poți să faci jocul perfect dacă cubului Rubik îi lipsește cel puțin o etichetă de pe fiecare față? se întoarse pe călcâiul unui picior și se îndepărtă preocupată, dar cu vădită încântare, de scârțâitul pantofiilor roșii, de lac.

”Pantofii mei sunt magici, nu realitatea!...iar el este drăguț, 'data viitoarte am să-l sărut'...
Poate!”

Pentru că inima are memorie bună, nu uită niciodată emoțiile frumoase...
Pentru că ”magic” rămâne întotdeauna ceea ce n-am aflat cu adevărat, ceea ce nu s-a sfîrșit, ceea ce nu a început, ceea ce nu s-a consumat.

(povestea, putin mai repede pentru că ziua de mîine este luată deja în sac)

Copiii spun lucrurilor pe nume

Vladi îmi spune entuziasmat că a avut prima oră de religie.
Profesoara le-a spus că ea nu crede în Dumnezeu.
Mă privește câteva secunde și pocnește în râs. Mă întreabă cum e posibil așa ceva.
Păi uite că e...

Fără cuvinte

În tăcere, because Carmen.
...de data asta ceva de la Silvia, fiica mea.

Gândurile zilei

Plesnesc leneș cu palmele fiece cotlon, nici praf nu se ridică, nici mâna nu atinge. Locul e pustiu. Mă întreb dacă sunt afară sau înauntru. Nu simt nimic, nimeni nu intră, nimeni care să plece. 

Pachistanezul de la serviciu fredonează mereu cântece în limba lui. Brusc, mă roagă să cânt un cântec specific românesc. Mi-am strorcit creierii, m-am gândit că tema românului e mereu dorul sau jalea. N-am vrut să-i cânt. Peste vreo oră mi-ar fi plăcut să-i cânt Zaraza, dar n-am știut versurile. Ce-ar fi fost de ales?

Mă enervez mai mult și mai repede, nu știu de ce. Și nu mă potrivesc cu Lumea, cu ritmul ei. Merg singură, în ritmul meu. De cele mai multe ori ne simtem bine. :)

O porție de cuvinte

Niciun secret de dezvăluit, starea de bine are valoare atunci când o pierzi. Viața te ia „ pe repede” și, cu privirea țintită spre înainte, pierzi acele lucruri, aparent minore, care formază împrejurul. Rămâi cu privirea fixă, bătând o cale fără margini.

Și-atunci faci greșeli...te trezești că dai vrabia din mână pe cioara de pe gard. 

Te trezești din iluzia că ții o vrabie în mănă când e doar o cioară de pe gard.

Niciun om întâlnit în viață nu este întâlnit întâmplător. Însă, de câte ori ne oprim privirea asupra lor încercând să aflăm răspunsuri?

Proprietarul mi-a spus că în discuții importante folosesc deseori „nu știu!„. El spune că e o tactică de-a mea.

Ca să evit multe, inclusiv discuții, recunosc, e adevărat. Dar mi-a promis că-mi prelungește contractul, deci tactica mea e bună.

Și uneori mai plâng. De dor, de doare, de odoare. 

În general, sunt obosită...de la linsul mierii de pe garduri. Și ling cam toată ziua.