Moara care macină

Îmi cere iertare în caz că m-a rănit cu ceva. Mă întreb, automat, ce este mai rău, să ceri iertare just in case sau să nu înțelegi dacă ai greșit ceva?

Mi se răspunde tipic: ai să mori repede, gândești prea mult!

Ei, asta-i, să mor de altceva decât de sfârșit de zile.

De la fetele cu diamante știu că diamantele strălucesc mereu. Când am fost surprinsă că am găsit unul, mă întreb dacă e un diamant adevărat. Deși l-am pus la loc de cinste, ceva mai sus de între sâni, nu văd mereu reflexii pe piele. Pielea mea e prea groasă sau piatra nu e diamant?

Acum am probleme și cu vederea!

Am plecat permanent sau temporar?

Permanent seamană cu perfect, iar eu nu sunt nemuritoare.

Temporalitatea este dată de durata vieții mele, iar viața mea hrănește permanent alte două vieți.

Deci, da.

Când îmi este bine 5 minute întru în panică, mi se pare că va urma ceva rău. Ar trebui să iau niște lecții de fericire, poate ajung la performanțe de o zi.

În viață totul e obișnuință! 

Copilu mă uimește, s-a făcut mare. Ieri, la interviul lui, a preferat să fiu cu el. A vorbit frumos, s-a vândut destul de bine. Și am înțeles că simpla mea prezență a fost un suport. 

Iar în 27 martie îmi umplu brațele cu copiii mei.

Sunt slabă de înger (?)

Dumnezeu mă lasă singură ori de căte ori mă îndoiesc de mine.  Apoi îmi trimite în ajutor un prieten.
De obicei un străin (de mine), până în acel moment.
Mulțumesc!

Misterul

Îți amintești misterul meu?

Era când într-o curbă moale a trupului meu, când în căușul palmei mele, iar adesea ascuns bine în locul neaflat de nimeni, în sufletul meu.

Tu spui că era în privirea pe care o străfulgeram dincolo de tine, descoperindu-te. Acea privire care te făcea să respiri greu și te lăsa tulburat, fără aer. Acea privire ...

Misterul se arată puțin, cât să-l poți să-l simți, să te treacă un fior.

Există cât timp nu îl mătură cotidianul din memorie.

Încă mai spui că nu-i exclus să reapară...

ăăăă, neah! :)

La revedere! și An Nou Fericit!

2012...
Anul în care am disperat, am plâns, am luptat și n-am înfrânt.
Anul în care am bifat și-am bifat.

Mulțumesc celor care s-au chinuit să mă doboare, dar am fost nevoită să-i dezamăgesc. Nu îmi place poziția în genunchi, lovită la tărtăcuță.
Mulțumesc celor care mi-au scris exact când am avut nevoie.
Mulțumesc celor care nu mi-au scris, mi-au dat șansa șă aflu despre mine.
Mulțumesc celor care s-au rugat pentru mine!
Mulțumesc celor care m-au suportat și m-au acceptat așa cum sunt.
Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a încercat și mi-a dat putere să ”zburd” haotic peste acest an.
Îmi cer iertare celor pe care i-am neglijat mult prea preocupată să-mi fac puzzle-ul englez.


(muzica lui 2012, Traviata...ascultată again and again, nu știu să zic de ce și pentru ce ;) )


2013
Acum, când știu anul 2012, nimic nu va mai fi la fel în 2013.


Vă doresc mult Soare, să fiți luminați în ceea ce faceți și vă doriți, respectiv în alegeri!

Mi-a plăcut teribil

...cea mai faină urare primită până în prezent:

”Szia! Aș dori un Crăciun Fericit, sper că ești acasă!!!”

Dacă aș putea...cu cea mai mare plăcere.

Decembrie, încă la bal

Decembrie a venit cu sacul plin. După un Noiembrie frumos.

Aș comprima luna noiembrie la doar 4 zile, cele în care Silvia a fost la noi. I s-a dus pielea, atât am pupat-o.

Decembrie pare tot mai mult o reeditare a lui decembrie, anul trecut. Deosebirea este în felul în care abordez problemele. Sunt mai puternică!

Mă întreb la fiecare pas care să fie lecția mea. Parcă mi s-a urât de atâtea experiență. Mă fac putred de bogată. Problema e că atunci când mori, mori cu mâinile goale, pe piept. Lespezile nu vor fi nici mai usoare și nici de aur.

A trecut un an. Nu simt că am prins rădăcini, dar nici nu îmi vine să mă întorc. Visez cu ochii deschiși.

Iubesc ceea ce fac, dar simt că trebuie să fac un pas înainte. Acum parcă prind puteri, nu le mai risipesc în supraviețuire.

Colega din Nepal mă întreabă dacă Louis Armstrong e ăla cu luna, adică ”moon man” (ca să-i dau citire)...sigur ca da! și Laika e aia cu balalaika.

Vladi mă întreabă de ce părinții de aici și din America explică copiilor despre reproducere că e ”ca la albine, ca la păsări...”. Îl întreb dacă i se pare potrivit să li se spună copiilor că totul se întâmplă ca la câini sau alte animale. Bine, i-am mai explicat și altele.

Într-o noapte m-am plâns că mi-e frig, iar Vladi s-a mutat lângă mine și m-a luat în brațe. Mi-a zis într-o altă seară că visul i s-a împlinit, să aibă iubită asiatică. Îl întreb în ce fază e cu ea și-mi spune bucuros că i-a zis ”Hi!” când au terminat antrenamentele....cale lungă pâna la ” ca albinele și păsările”.

Astăzi l-am adus pe Moș în sacoșele noastre, de Crăciun lucrez.

Mă mut, din nou, în 10 ianuarie. Pare mai cu noroc.

Sărbători fericite!Cu  Dumnezeu în sufletele voastre.

Mulțumesc pentru cei care au avut un gând pentru mine. Nu vă uit, doar totul după puteri.

Poveste de început de noiembrie

O auzi de departe, o știa după scârțâitul pantofiorilor roșii. Deși știa că se apropie, mereu îl lua prin surprindere:

- Mă întreb când vei renunța să tot scormonești...îl privi peste umăr, ca de obicei. De data asta ce speri să găsești?

Bețișorul lui scormonea neîncetat, atent, delicat, pe lângă, și mai apoi sub rădăcinile plantei de lângă groapa ce se casca în pământ ca o gură care se pregătește să înghită.

- Nu știu precis, vreau să ajung în centru, răspunse el cu voce egală. Când vorbea, cuvintele îi ieșeau din gură suflate parcă de un aer cald, orice spunea te invăluia, te acoperea, te facea să taci.

Însă ea nu era niciodată mulțumită.

- Mulți oameni mari cred că dacă ești la suprafață e bine, îi zise ea privindu-l ghiduș, curioasă fiind dacă reușește să-l atragă în sensurile ascunse.

- La suprafață e bine să fii, abia după ce ai trecut prin centru, răspunse el contiunând să scormonească.

- Asta e realitatea, simplă, goală, fără să fie îmbracată în magie, zise ea zâmbind și ridicând din umeri.

- Dar nu e păcat? zise ridicând privirea de  parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Se opri din scormonit, șoptind: - Dacă ar fi...

- Ți-am mai spus că nu cred în povestea cu Dacă și cu Parcă...Poți să faci jocul perfect dacă cubului Rubik îi lipsește cel puțin o etichetă de pe fiecare față? se întoarse pe călcâiul unui picior și se îndepărtă preocupată, dar cu vădită încântare, de scârțâitul pantofiilor roșii, de lac.

”Pantofii mei sunt magici, nu realitatea!...iar el este drăguț, 'data viitoarte am să-l sărut'...
Poate!”

Pentru că inima are memorie bună, nu uită niciodată emoțiile frumoase...
Pentru că ”magic” rămâne întotdeauna ceea ce n-am aflat cu adevărat, ceea ce nu s-a sfîrșit, ceea ce nu a început, ceea ce nu s-a consumat.

(povestea, putin mai repede pentru că ziua de mîine este luată deja în sac)