Ce poate fi mai frumos decât un început de săptămână cu confirmări.
O întoarcere în timp...
Un demers în memoria viitoare...
O frânare în realitate.
O lecţie pe care nu e voie să o uiţi: 'Rămâi acum şi aici (în prezent).'...şi asta nu ştiu dacă e de bun augur. Nici un imbold nu e mai puternic decât cel care te face să crezi că ai un vis.
Una peste alta, cel mai uşor e să îţi pierzi speranţa. Şi-o poţi păstra cu uşurinţă când crezi că nimic nu e întâmplător.
Cel mai greu este să nu intervii în viaţa copiilor tăi.
Înţelept este să-şi construiască propriile lecţii de viaţă...tu poţi să-ţi frângi mâinile ca să ai impresia că faci ceva.
Comunicarea prin text scris nu e bună, comunicarea prin telefon e mai puţin rea, iar orice comunicare este surdă şi mută atunci când nu este activă.
Unii mint precum respiră, iar la pomul lăudat să mergi cu punga mică.
Cel mai mare rău pe care îl facem este că ne acordăm prea multă importanţă.
Dimineţile sunt reci...şi mie nu-mi mai pasă.
Cuvântul săptămânii şi cel care îmi place este: demnitate.
Daca ai fi avut de-a face cu jigodii ca mine (ha, ha, te-am prins, cum am avut eu adica!), care nu mai recunosc a doua zi ca au spus ce-au spus, ai fi vazut ce buna este comunicarea în scris!
RăspundețiȘtergereDaca privesti copiii (indiferent de varsta lor) cu atentie, vei vedea ca se descurca foarte bine, chiar daca nu fac lucrurile "ca la carte". Si atunci e usor sa nu intervii prea mult in viata copiilor. ci doar sa le privesti evolutia cu admiratie si placere.
RăspundețiȘtergereDan,
RăspundețiȘtergere:) Pentru mine comunicarea in scris e buna in special la serviciu, numai acolo trebuie sa ma acopar cu hartii.
In relatia cu semenii...n-ar trebui. Unde mai e cuvantul? sau angajamentul ferm prin strangerea de mana.
Ca sa nu mai zic ca inscrisurile sunt lesne si des contestate.
Dar...auzisem o cearta la telefon...si parca am vazut un film cu doua persoane separate prin termopan, izolare fonica perfecta.Fiecare se agita pe partea lui, dar niciunul nu aude ce spune celalalt. Mi-am amintit ca si eu am avut o cearta asemenea candva...aveam impresia ca nu sunt auzita, ca vorbesc unui surd. In aceeasi masura eram si eu surda, in schimb. Atat de preocupata eram de ceea ce spun ca nu auzeam nimic din ceea ce imi urla celalalt.
Cearta asta auzita de mine, era fara strigate, aparent vorbire normala...dar ca la reclamele tv, un ton, o 'lumina' o scotea in evidenta.
Si-apoi, in Romania, jigodiile nu se mai invelesc cu alt acoperamant, se lasa la vedere, stii din start cu ce te confrunti. Rau e ca mai rar vezi altceva...
Mircea,
RăspundețiȘtergereclar ca la mine e problema si ma clatina cam tot ce nu inteleg. Cand inteleg, suport mai usor. Dar,cum spuneam, ne acordam prea multa importanta.
Buna alegere, demnitatea e ceva ce nu prea mai exista in zilele noastre:) dar totusi mai exista:)
RăspundețiȘtergereDespre serviciu vorbeam si eu, pentru mine asta e dominant acum.
RăspundețiȘtergereCLM,
RăspundețiȘtergereuite ca am vazut-o si la romani saptamana trecuta.
Si-au asumat trecutul si prezentul.
Am vazut si cativa nedemni care nu demult il alergau pe rege prin aeroport, iar acum s-au prezentat slugarnic si nesimtit sa-l sarbatoreasca.
Dan,
RăspundețiȘtergeresi pentru mine la fel, intr-o alta forma.
Mai scriu si eu alte nazbatii, sa ma iau cu gandul. :)
Citind, îmi răsare ideea (dacă tot e vorba de relaţii şi de auz când încercăm să ne facem înţeleşi): nu e oare corect să-l ajuţi şi pe celălalt să-şi păstreze demnitatea? Oare de ce exacerbăm propria importanţă uneori, luându-i celuilalt acest drept? Apropo de holurile aeroportului...
RăspundețiȘtergereasa, asa...pe holuri, ca aeroportul e ocupat cu ale mele :))
RăspundețiȘtergereEu zic ca atunci cand ne certam si suntem in comunicare ne-activa, suntem in pata oarba...ne intereseaza si ne pasa doar de propria persoana. De fapt, nu suntem in stare sa ne ingrijim propria demnitate (cearta urata e un lucru nedemn :) ), ni se cam rupe de demnitatea celuilalt cand trebuie sa ne acoperim ranile cu durerea lui. In cearta primeaza emotionalul.
Teoetic, trebuie sa te retragi din discutie, sa devii rational, sa racesti putin situatia pentru a putea sa imparti cat de cat corect.
In relatii parteneriale, psihologia de cuplu ne invata ca vina impartita este obligatoriu!!! 50%-50%.
Ranim cu vorbele din neputinta, iar raul facut...aproape imposibil de sters.
este dificil sa tot vb si sa nu fi ascultat si este si mai dificil cand partea cealalata te asculta si ignora cele spuse ....este un monolog care la un moment dat se opreste :))))si stoparea acelui monolog iti aduce liniste...si e bine...fara sa vrem avem si noi tendinta de a nu asculta ce ni se ice ...suntem convinsi ca noi avem dreptate ...dorim pentru copii nostrii ce este mai bine este normal dar multi incearca sa transpuna copiilor esecurile proprii..fara sa ii asculte ce vor ei ..copii de azi au o personalitate puternica stiu ce vor majoritatea...surpriza multor partinti este cand realizeaza ca ..oppssss eu credeam ca e asa si de fapt nu este ...si la ce se reduce totul la comunicare :))))iti spui punctul de vedere nu ti-l impui :)))o discutie destul de larga aceasta tema :)))))
RăspundețiȘtergerecat depre ce am spus despre monolog ...parerea mea este ca in momentul in care vezi ca nu ai cu cine comunica indiferent de modalitate, nici nu trebuie fortat...:)))nu ii vad sensul...este pierdere de timp si energie ...:))))sunt rea dar este practic si bine:)))
:)) ei, nu toti avem sansa unui partener perfect. El perfect, tu, in timp, tare ca piatra, dar vorbind perfect la perete.
RăspundețiȘtergere:))))))))))))in perfectiunea lui habar nu are ca trenul a plecat deja :)))))))))))nici gara numai este :))))))))
RăspundețiȘtergere