Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

marți, 30 noiembrie 2021

50+

 Ziua în care am împlinit 40 de ani este ziua în care mi-am conștientizat vârsta pentru prima dată. Nu am simțit-o ca pe o sărbătoare, ci mai degrabă am avut un sentiment de ”wow”, am ajuns și aici. 

De atunci nu mi-a mai trecut prin minte să analizez nici un an din cei care s-au tot adăugat. Aritmetica mea s-a terminat la 40 de ani. Îmi amintesc ziua aceea, iesisem dintr-un spital, ajunsesem acasă și eram singură. Mă simțeam foarte norocoasă că m-am întors! Mi-am adus aminte de vârstă, conceptul vârstă, azi, după ce am dat de un blog al femeii 40+ căutând interviuri cu Marie Rose Mociorniță. Părerea mea este că ne dăm prea multă importanță și analizăm mult mai mult decăt este necesar. Posibil ca cei care se analizează să o facă excesiv pentru a echilibra balanța, cu a celor cărora nu le pasă/nu le mai pasă de vârstă.

Consider că în viață bunăstarea/starea bună vine din menținerea echilibrului. Aveam și un slogan, pe care îl repetam copiilor mei: ”În viață totul este echilibru.” O mantră în care cred și acum și care nici mie nu-mi iese mereu, dar tind spre ea.În ultimii ani emoțiile mă copleșesc, contrar așteptărilor mele de a-mi păsa mai puțin spre deloc despre Lume. Ce am învățat până acum este că în viață iubirea nu este de ajuns. Poți să iubești și să fii iubit, dar să sfârșești prin a te separa. Poți să îți iubești copiii la nebunie dar să nu-i poți ține aproape. Natura ta organică este ca un vulcan adormit și erupe când nu te aștepți (nu se așteaptă nimeni). Nu este adevărat că o dată cu vărsta ești mai echilibrat, ci doar chestiile de care iți pasă, se schimbă, se transformă, iar tu posibil să devii indiferent sau, uneori, chiar reactiv. Toleranța la prostie și nesimțire este extrem de scăzută. Singuratatea devine umbră. Probabil pentru că ajungi să ai parte mai puțin de oameni ”de-ai tăi” și nu mai faci compromisuri. 

Am pornit de la Mociorniță, pentru că din când în când reascult interviurile despre viața ei. Trecutul ei este trecutul României. Deși îi cunosc interviurile, mereu mă revolt până la insuportabil pentru un trecut pe care nu trebuie să îl uităm. Anul ăsta am avut ocazia să vizitez Inchisoarea de la Sighet, un ”must” pentru orice român. Și mă întreb când și cum de s-a întâmplat ca, noi, cei care nu am suferit în închisorile comuniste, ne-am pierdut curajul de a ne menține credința pentru o idee, pentru adevăr, pentru onoare, pentru cinste, pentru a da înapoi ceea ce nu ne aparține și pentru integritate. 



2 comentarii:

  1. Nu e târziu, că e valabilă (urarea) intre 50 și 60 de ani.
    Mulțumesc acum și pentru următorii ani.
    Ce bine că ești!

    RăspundețiȘtergere