Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

duminică, 24 octombrie 2021

 File de poveste


Am vrut să scriu in timp reali, dar nu am apucat, despre Romînia mea vazută după doi ani jumătate de pauză. La întoarcere din concediu, in 3 Octombrie, s-a varsat ”cafeaua” pe ventilator și m-am trezit copleșită de desert turcesc, rahat. Asta este motivul care mi-a întârziat motivația de a scrie. Ambiția mea este să scriu, orice, să continui să țin acest jurnal al unei vieți banale.

Dar să revin. 

Prima mea impresie după doi ani și jumătate de la ultima mea călătorie in România s-a format chiar de la început, odată îmbarcați. Românii sunt flămânzi în avion la dus, nu mai pridideau cu comenzile, și sătui la întoarcere din România, fără comenzi.

Planurile nu s-au mai potrivit deloc cu cele din capul meu, și pentru cineva care încearcă să facă multe într-un timp puțin, și prea puțin controlat de mine, sentimentul de bucurie s-a amestecat mult prea mult cu cel de dezamăgire. Spre deosebire de Londra, unde un ”Ce mai faci?” duce absolut nicăieri, în România este doar un prea-așteptat impuls pentru om, în general, să-și deschidă sufletul. Și oamenii acasă se plâng mult, greu să menții balanța. Cu prietenii și familia apropriată e diferit, ei așteaptă calm și cu mult bun simț de gazdă să faci prima confesiune, apoi baierele sufletelor se deschid la rândul lor. Simplu, gentil, cu duioșie și în proporție dizerabilă. Prietenii și cei buni din familie, sunt ca acel loc în care nu contează cât de mult ai stat, ai plecat, te-ai întors, ai lipsit sau ai fost prezent, în care oricând poți fi fericit, necăjit, distrus sufletește sau depresiv, și vei simți întotdeauna o prezență gata să-ți  dea o ”mască de oxigen” sau sa-ți tragă ”o palmă” de realism ca să-ți revii. Când nu sunt în România, să fie simplu, mă descurc eu cu mine, și dacă mai există cineva cu care m-aș putea recompune la restriște ia mult  timp și o planificare elaborioasă cu multe schimbări și adaptări, similar cu făurirea unei minuni, până să se întâmple. Pentru că nevoia de a privi în ochi o persoană când vorbești, încă e vie. În sfârșit, sunt foarte recunoscătoare internetului care îmi dă un bonus special, contact cu o persoană care reușește, via online, să mă recentreze prin clarviziune și obiectivitate, oarecum de neînțeles pentru mine. Trebuie să fie vorba de niște calități rare, altfel nu știu cum se poate explica. Și i le atribui.

Se impune să detaliez vacanța mea de 3 săptămîni în România: mirosul de roșii, vinete, ardei, morcovi și tot ce se află în piața de legume din Miercurea Ciuc, pânea cu cartofi, brânza, jumările, mâncarea gustoasă, Maramureșul cu casele vechi tradiționale, Andrada, pălinca, afinata, Închisoarea și Memorialul din Sighet cu tot cu cuiul unde se agață harta, Săpânța cu cimitirul ei, biserica din Șumuleu, Șumuleul în sine, frica de urși, spa-urile cu alea-alea, Podul de la Frumoasa, Voșlobeniul cu oamenii din ea, Szecseny-ul, aerul rece, priveliștile și liniștea care oprește timpul pe loc și domolește trenul din capul meu. Și sentimentul de a rămâne, scurtcircuitat din momentul în care pornești televizorul. Și atunci plâng și plec, ca un laș sau ca un om obosit de toate. 


  



Un comentariu:

  1. "Trebuie să fie vorba de niște calități rare". Eu cred in calitatea acestor relatii si nu le impart in virtuale si reale.

    RăspundețiȘtergere