?

Când mă priveşti, până unde poţi să (mă) vezi?

Life in picture

Dau curs invitaţiei lui Costin Comba . Scheme!

Ce mai spun copiii

(Silvia)

Mno, n-am ascuns niciodată că stau prost cu orientarea. Sunt şanse să mă rătăcesc pe un drum pe care am mai fost? Evident! Silvia bombăne căutând harta: 'este incredibil cum te rătăceşti în propria ţară'. 

Am încetat să mai fiu supărată pe mine pentru asta. Măcar aflăm unde suntem...într-o comună. Apoi ajungem într-un cătun. O pun pe Silvia să verifice. Se uită pe hartă. Satele mult prea mici nu apar. Dar mă linişteşte: 'Mergi liniştită, suntem pe drumul cel bun. Uite, curba din faţă...este şi pe hartă'. Râde. De mine!

(Vladi)
"Mama, polonezele sunt fooooaaarte frumoase! Până şi mamele poloneze sunt frumoase! Dragoş are o iubită în Ciuc şi a înşelat-o cu o poloneză. Dar ştii ce frumoasă e? Foarte frumoasă. De ea îmi plăcea şi mie. Îţi zic pentru că ştiu că tu nu spui mai departe..."

(Ema, 3 ani)
' - F (unchiul), ai păr pe picioare?
  - Da, am -răspunde F.
  - Eu nu am. Din păcate eu nu am păr pe picioare!' Ema, de colo, cu vădit regret în glas.

Sunt zgură, dar nu de la beutură :)

Am condus toată noaptea. Maşina. Prietena. Noaptea.
Indiferent de cursul evenimentelor, când nimic nu ni se pare veşnic, ceva se va întâmpla mereu: va crăpa de ziuă!
Soarele răsare, ca în fiecare zi. Căldura înşiră aceleaşi litere banale pe cer: Viaţa merge mai departe!
Pentru cei ce privesc în sus, pentru cei ce privesc în jos.
Nimic nu mă mai încălzeşte.

Ce nu ai voie să uiţi...

Viaţa e ca o cutie cu amintiri pe jumătate goală. Până când mai este loc în cutie trebuie să creezi amintiri.

Poate că nu facem alegerile cele mai fericite în viaţă, dar e mai bine să te numeri printre cei care fac alegeri, care încearcă şi nu se dau bătuţi.

Să nu uiţi că iubirea este cea care contează, ne motivează şi pentru că apare rar, e bine să-ţi păstrezi vederea limpede .

Că e mai bine să fii rănit, cu inima frântă, decât să nu fi încercat deloc.

Tot ce facem, undeva se contabilizează.

Când eşti descurajată, priveşte-ţi copilul. Vei şti că ai făcut cât ai putut, iar cât ai făcut este bine.

Să nu uiţi că poţi să-ţi permiţi numai o singură zi în care să-ţi fie milă de tine, mai mult este slabiciune.

Când nu mai ai ce să pierzi este şi un avantaj, pentru că eşti liberă să pleci, să alegi altceva ce îţi place.

După 40 de ani, contează mai mult viaţa spirituală, restul sunt efemere. Nu avem nevoie de atâtea lucruri care să ne îngroape.

Să-ţi aminteşti să nu iei viaţa prea în serios, pentru că nu mai ai şanse să te bucuri ea.

Azi este mai greu pentru ca Maine sa fie mai bine.

Să-ţi păstrezi inima deschisă şi vei întâlni tot atâţia prieteni câţi ai lăsat acasă. (Nu mai cunosc pe nimeni care să fi avut atâţia prieteni!)

Şi nu contează cât timp ne va despărţi, după cum ştim deja, în momentul revederii va părea că ne-am despărţit doar 'ieri'.

Când îţi va fi greu, caută în cutia cu amintiri, ca să ştii de ce ai plecat. Când îţi va fi bine, nu uita cutia cu amintiri, pe cei care te-au îmbogăţit şi pe cei pe care i-ai îmbogăţit.

Uitarea poate fi o calitate când o faci în avantajul tău!

Orice început aduce un plus!

Această listă este pentru amândouă, dar dintre noi două, Tu ai fost mereu cea curajoasă!

(poate că aş fi scris altfel lista, dar după cum bine ştii, sunt mai mult 'răşită' ... şi mai puţin inspirată. N-am vrut să o amân pentru că...tic-tac, tic-tac, timpul trece, numai mâine nu e poimâine).

Gândul zilei

Unii de la noi încă mai aşteaptă vara.
Eu ştiu că nu mai vine. Nu am avut nici măcar o zi în care să spun că nu mai pot de cald. Nu am avut nici măcar zece zile în care să vin dimineaţa la serviciu fără un sacouaş sau o zabulică pe mine...
Azi sunt răşită şi inteligent de mucoasă...
Şi mi-a revenit insomnia. În ultima vreme am dormit foarte puţin. Nu am voie la concediu decât câteva zile în august...şi sunt atât de departe zilele alea.
În rest...cu toţii sunt bine.

Aşa că-i las pe ei să cânte despre mine.

Doar pentru Ea

Nu îşi mai amintea pe unde o purtaseră paşii. Nu doar azi. Şi ieri, alaltăieri, multe din zilele trecute. Îşi înfigea mâinile în buzunare cu apăsare, parcă ar fi vrut să le înfigă până la durere. Dar pânza e pânză, nu cunoaşte decât uzura.

Se simţea pustiită de sentimente şi totuşi durerea sălăşuia în ungherele interiorului. Uneori îşi scotea mâna drapta din buzunar şi se lovea puternic cu pumnul în dreptul inimii. Îşi provoca altă durere, orice altă durere părea mai suportabilă. 

El s-a dus la cealaltă. Ea nu mai avea unde să se ducă. Umbla aiurea pe străzi, printre oamenii care păreau sperietori din câmpii. Da, prezenţa lor alungau ciorile, gândurile sumbre care o împresurau. Când se privea în oglindă i se părea că un nor cenuşiu poartă pe umeri.

Nu mai plânsese demult. Se gândea că e de bine, or fi secat lacrimile, măcar nu mai are ochii cât cepele.

Alteori o cuprindea dorul. De el. De pielea lui. De coapsele lui. Şi privirea...amintirea o făcu să scoată un sunet puternic, să alunge imaginea ca o stafie. Întindea palma...atingea doar răcoarea nopţii. Îşi privea palma. Era goală. O scutură frigul, pielea i se făcuse de găină. Îi era rău din cauza dorului ce o seca. Tuşi zgomotos, se forţă să respire. În loc de inimă avea acum o gaură. Mare cât o ghiulea. Vedea prin ea trotuarul pe care tocmai păşise.

Aşa nu se mai putea. 

Se gândi la toate 'sperietorile' care veniseră înspre ea în ultima vreme. Şi din vremuri mai vechi, din timpuri permanente. Pe unul îl întrebase odată dacă nu s-a plictisit să încerce. Nu, parcă era într-o boală lungă, trebuia să o întrebe, ea îl refuza şi o vreme se liniştea. Apoi nu mai rezista, o întreba din nou. Îl refuza de fiecare dată.

Altul insistase atât de mult încât s-a oprit la o discuţie cu el, i-a acordat şansa să-i vândă 'gogoşi'. Doar l-a privit. Probabil straniu. El i-a zis că îl priveşte de parcă ar fi văzut un prost. Parcă numai unul? Sunt atât de mulţi!

A fost şi unul mult mai tânăr. Era simpatic. Îl plăcea cât de cât. Dar el voia să o prezinte familiei. Ea nu avea nimic ce să-i ofere. Se mira cum nu vede el ce gaura mare are în locul inimii.

Şi ultimul...of, ultimul. Îi spusese direct că dacă ar fi mai tânăr cu 5 ani, i-ar face curte. Ea se gândi că dacă l-ar plăcea nu ar conta dacă are 52 sau 57. Apoi se gândi să nu-i răspundă nimic.  Orice ar fi zis, ar fi prelungit discuţia.

Era sătulă!

Şi în seara asta n-a mai rezistat. Voia să respire adânc, să se umple cu aer...nu mai suporta respiraţiile mici, scurte, de supravieţuire. L-a ales pe cel tânăr. Ce bucuros era el, ce scârbită era ea. De sine. Dar voia să scape de locul gol, voia să-l umple cu oricine, cu orice. Dar să fie ceva, acolo.

S-a dezbrăcat. El o sorbea. O săruta. O dezmierda. Ea spunea intruna 'nu încă'. Nu simţea nimic. Nu mişca nimic în ea. Nici o tresărire. Nici frigul din ea. Nici căldura lui. Şi câte nu-i făcea el. De toate. Perfect făcea. Spunea ca o bandă stricată ' nu încă'. Apoi s-a ridicat, s-a îmbrăcat şi a plecat. În uşă i-a aruncat, rostogolind spre spate: 'iarta-ma! Nu ai nicio vina. Ai fost perfect. Eu nu pot!'

Acum ştie că speranţa asta e pierdută. 

Va trebui să se vindece singură. Singură!

(Am să-ţi fac o listă cu 'ce nu ai voie să uiţi'. La aeroport va fi greu. Te duc, dar am să plâng. Ştiu că e timpul pentru alte începuturi. E timpul! Poveşti am trăit destule. E timpul şi pentru una frumoasă. Să-ţi fie bine! Nimic din ce ţi-am scris şi-ţi voi mai scrie nu pot să-ţi spun privindu-te. Nu e genul meu, să zicem aşa...Nu e genul nostru să ne despărţim definitiv. Am fost vecine de cărucior! Câte prietene pot să spuna asta?)