Când s-o-mpărţât no-ro-cul...

...nu ştiu unde am fost eu, dar cu siguranţă Copilu o fost unde trebă.

Acum un an, în septembrie, ştiu exact momentul pentru că mă întorsesem din Helsinki şi despachetam...îi tot aud pe-ai mei şuşotind şi îndemnându-se. Cum o mamă recunoaşte momentele, iar alea în care "nu-i de bine" cu atât mai mult, îmi zic să nu insist că oricum voi afla, tot ce-i de rău iese la iveală. Mi-am văzut de despachetat când îl văd pe Vladi apropiindu-se, Silvia cu tatăl alunecând, sperau ei, nevăzuţi în încăperi diferite.

Normal, respir adânc şi mă întorc spre Copilu.

-Ştii, acum trei zile am fost în curte cu bicicleta şi m-am întâlnit cu alţi copii...şi ne-am dus la un loc de joacă mai îndepărtat unde ne-am jucat. După care am plecat acasă fiecare. Şi eu am uitat că eram cu bicicleta...

Mda...cu bicicleta pe care n-a stat nici de zece ori...În fine, când nu mai e nimic de făcut să te enervezi ...e "Cooperativa Munca in zadar"! Mi-am făcut datoria şi i-am vorbit părinteşte cât am putut de răstit cum că trebuie să înveţe să aibă grijă de lucrurile sale, pentru că înseamnă respect pentru munca părinţilor şi aşa cu creierii împrăştiaţi nu se va alege nimic de capul lui şi bla bla. El şi-a făcut, de asemenea, datoria. S-a jelit, alea-alea...Că s-a întors să o caute...după două zile :) când a vrut să meargă cu ea la ora de pian. şi nu era la loc. Zău aşa! Aici m-am mai enervat o dată.

După alte 4 zile se întâlneşte cu un copil pe care nu îl cunoştea. Acela îl întreabă dacă nu avea el o bicicletă albastră bla, bla...la locul de joacă din a treia curte bla bla, că a gasit-o un bătrân din scara lui şi să meargă să şi-o recupereze.

Bicicleta a fost recuperata!

Într-o seară, mai de curând, se întoarce tatăl acasă la ora 10 seara...Aud ceva ce mă face să mă crispez şi să mă rog repede în gând:"Dă Doamne să răspundă cum trebuie"...aud: "Vladi, bicicleta ta unde este, că nu e la loc?"

-Păăăi...am fost la pian, am legat-o în faţa liceului, apoi....a! apoi am plecat la Sala sporturilor la antrenament, am uitat că sunt cu bicicleta şi-am plecat pe jos. De-acolo am venit acasă.

Nu mai zic nimic, ne urcăm în maşină...ce să mai găseşti bicicletă parcată în centru ? Când este întuneric de la ora 5 după-masă...Îl ameninţ că de data asta a încurcat-o. Copilu fuge ca tras din arc, bâjbâie în întuneric...de unde se iţeşte pe bicicletă.

De ziua lui îi cumpăr un telefon...din acela la care eu nu ştiu să umblu. Cu pixeli şi cu...în fine când i l-am cumpărat el se uita la modele şi pe mine mă interesa doar cât costă. Întrebam băiatul din magazin: "cât costă?". M-a citit dintr-o privre că sunt profană  în ale telefoanelor şi cu o grimasă m-a întrebat dacă Copilu ştie să vorbescă. Sigur că ştie!

Eu am mai vorbit doar la sfârşit când am spus că n-am pix cu ce să semnez factura. Ei bine, acest! telefon, Vladi din greşeală l-a pus într-un loc umed pe masă. Într-adevăr, dacă nu priveşti din unghi potrivit se poate să nu observi apa (pe care o vărsase tot el, dar nu a şters). Tatăl îl certa de zor când el vine spre mine distrus şi plângea de se rupea cămaşa pe el...

-Mama, telefonul nu-mi mai merge, nu am observat şi l-am pus în apă...Să nu-mi mai cumperi nimic niciodată, nu merit nimic, nu ştiu să am grijă de lucruri....

Când auzi asta...îţi vine aşa...să nu-l mai cerţi...îmi amintesc câte telefoane am scufundat eu...mă rog, nu atât de costisitoare, dar...vorbim despre atenţie până la urmă.

Fac ce mă duce şi pe mine capul, desfac urgent telefonul, îl şterg cu ceva absorbant şi-l las desfăcut până dimineaţă.

Iar dimineaţă a funcţionat şi de-atunci tot aşa...

Altădată, eu la Braşov şi el în Gheorgheni. El la concurs cu sportul.

Seara mă sună tatăl că s-a întors copilu fără adidaşi...Eu de un pragmatism fără pereche mă gândesc rapid că oricum am intrat în iarnă şi până în primăvară nu i-ar mai fi fost buni, că oricum vorbisem cu el să-şi cumpere tenişi pentru că îl tot certa profu de fizică din cauză că mergea în adidaşi, că eu sunt la Braşov şi oricum nu pot face nimic...că totul este tardiv de târziu ca de fiecare dată :) . Mi-l dă la telefon, Copilu distrus:" Mi-a cerut antrenorul banii pentru taxa de înscriere şi erau foarte mulţi acolo şi eram emoţionat  şi nu am pus înapoi adidaşii în geantă...tu mami, nu ştiu să am grijă de lucrurile mele şi am avut aşa o zi frumoasă, am primit o medalie... şi acum am stricat-o....şi nu e nimeni lângă mine. Unde eşti?"

Încerc să-l liniştesc şi să-i spun că va trebui să-şi noteze ce are la el şi să verifice la plecare dacă şi-a pus totul, că acest lucru poate să fie educat, faptul e consumat şi să-şi amintească doar lucrurile frumoase. Era primul lui concurs.

După două zile, la antrenament fiind, antrenorul îi dă adidaşii. Se pare că este acolo în Gheorgheni o doamnă care după concurs adună lucrurile uitate şi le păstrează până sunt căutate sau urmează un alt concurs. Am aflat că nici pe departe nu este singurul ameţit.

Azi, cum imprimanta s-a stricat şi am şi aruncat-o nu şi-a putut tipări proiectul pentru fizică, iar luni trebuie să-l prezinte. Bun, hai în oraş la Sooters, tot am treabă prin zonă. Fată vigilentă pun pe stick lucrarea şi mai salvez în mail ca nu cumva....

La Sooters închis. În oraşele mici viaţa încetează de Sâmbătă de la prânz. Bun, mă gândesc să-mi fac treburile apoi să sun la cunoscuţi. Cum eram în magazin după cadouri trec pe lângă un loc dosit unde se fac ştampile...Vedeam eu că fetele sunt pe picior de plecare, dar totusi le întreb, fără speranţă, dacă mă pot ajuta cumva să tipăresc câteva pagini contra cost. Fata căreia m-am adresat o întreabă în limba maghiară pe cealaltă dacă ştie să lucreze cu stick-ul. Nu!...A...dar ştiu eu :D . Mi-a pornit calculatorul şi m-a lăsat să fac ce vreau. Copilu rânjea bucuros.

Agentul 007 a rezolvat problema fără sânge, fără pistol.

A! Fata a fost atât de drăguţă încât nu mi-a luat bani, a zis că e de Moş Nicolae. Drăguţă, nu? 

De asta cred eu ca am Copilu norocos! 

Şi cine ştie câte mă mai aşteaptă.