Asfaltul e lucitor pe-alocuri unde nu mai sunt umbre, calc pe oglinzi si franturi de amintiri, Atat de ciuntite ca nici nu le mai recunosc.
Viata- o adunatura de petice, de unele iti amintesti, iar altele se scufunda in luciul asfaltului. Maine, pe ziua, nici urma de ele.
Suntem creatia durerilor noastre trecute si viitoare. Durerea ne modeleaza cum vrea ea , iar noi ne modelam dupa capacitatea noastra de a indura.
Credeam cu tarie ca nu imi va trebui in viata matematica.
Iertarea este doctorul ăla care ne curăță până în celule, dă pastla gratis: zici ”Iartă-mă!/Te iert!” , și-ți trece.
Și-atunci de ce e așa de greu să o faci? Și mai ia și timp, de la o secundă până la o viață de om.
Unde se termină păcatul și unde incepe greșeala?
De ce mă ții cu capul plecat?
Mă pregătesc să merg la botez. Asist pentru prima data la un botez în Anglia, și la biserica anglicană. După ce găsesc biserica, vad lume îndreptându-se spre fundul curții. Nu-mi bat capul și urmez cârdul. Apropiindu-mă aud cântarea în biserică, brusc devin atentă...recunosc cântarea! Deschid ușa și mă plesnește mirosul de tămâie...cunosc asta, recunosc icoanele ortodoxe și realizes cu surpriză că e o biserică ortodoxă românească in fundul bisericii anglicane. Wow! mă străfulgeră gândul că Dumnezeu a vrut să-i găsesc casa nu departe de unde locuiesc. Mă și vedeam în ajun de Crăciun venind. Mă trezesc din reverie, când e prea frumos să fie adevărat, e clar că nu e adevărat. Biserica e o sala mai mare, plină ochi, nimeni, dar nimeni nu poartă mască. Mi se face teamă, mă retrag spre ușă rapid, dar golul din suflet strigă să mai stau, să ascult măcar câteva cuvinte. Preotul zice același lucru ca pe-acasă, femeia are răul în ea, păcatul și Iadul, bărbatul nici el nu e bun când nu merge la biserică sau oprește femeia din a merge. Lumea privește jos, cu capul plecat, încuviințând. Depresia mi se agravează, așa că ies.
Revin la biserica anglicană, prietenii au sosit. Cu tot cu nași și familie sunt vreo 12. Ea îmi explică, cazurile de covid cresc, nu au vrut să aglomereze biserica, au vrut să simtă participanții ca sunt în siguranță. Toți, fără excepție își pun macă pe față. Preoteasa, da e o Ea, arată și vorbește cu multă căldură și empatie. Slujba e complet diferită. Niște persoane din comunitate, necunoscute, citesc doua rugăciuni, cu atata căldură și emoție, atît de înălțătoare și pozitive că ne dau lacrimile. Preoteasa cântă și îmi pare hazlie. Cântă cu atâta patimă și zel de pare un fel de gospel al albilor. Prietenii mei care botează sunt de culoare, dar pentru moment comportamentul parcă s-a transferat. Slujba, cuvintele, rugăciunile sunt foarte pozitive, toți privesc în sus. Isus și Dumnezeu sunt slăviți! Ce diferență.
Măcar de-ar fi purtat mască! Ai mei. Cred în Dumnezeu, dar nu cred că m-ar vrea iar cu Covid. Nu de-aia mi-a mai dat o șansă, ca să îl mai fac o dată.
Ziua în care am împlinit 40 de ani este ziua în care mi-am conștientizat vârsta pentru prima dată. Nu am simțit-o ca pe o sărbătoare, ci mai degrabă am avut un sentiment de ”wow”, am ajuns și aici.
De atunci nu mi-a mai trecut prin minte să analizez nici un an din cei care s-au tot adăugat. Aritmetica mea s-a terminat la 40 de ani. Îmi amintesc ziua aceea, iesisem dintr-un spital, ajunsesem acasă și eram singură. Mă simțeam foarte norocoasă că m-am întors! Mi-am adus aminte de vârstă, conceptul vârstă, azi, după ce am dat de un blog al femeii 40+ căutând interviuri cu Marie Rose Mociorniță. Părerea mea este că ne dăm prea multă importanță și analizăm mult mai mult decăt este necesar. Posibil ca cei care se analizează să o facă excesiv pentru a echilibra balanța, cu a celor cărora nu le pasă/nu le mai pasă de vârstă.
Consider că în viață bunăstarea/starea bună vine din menținerea echilibrului. Aveam și un slogan, pe care îl repetam copiilor mei: ”În viață totul este echilibru.” O mantră în care cred și acum și care nici mie nu-mi iese mereu, dar tind spre ea.În ultimii ani emoțiile mă copleșesc, contrar așteptărilor mele de a-mi păsa mai puțin spre deloc despre Lume. Ce am învățat până acum este că în viață iubirea nu este de ajuns. Poți să iubești și să fii iubit, dar să sfârșești prin a te separa. Poți să îți iubești copiii la nebunie dar să nu-i poți ține aproape. Natura ta organică este ca un vulcan adormit și erupe când nu te aștepți (nu se așteaptă nimeni). Nu este adevărat că o dată cu vărsta ești mai echilibrat, ci doar chestiile de care iți pasă, se schimbă, se transformă, iar tu posibil să devii indiferent sau, uneori, chiar reactiv. Toleranța la prostie și nesimțire este extrem de scăzută. Singuratatea devine umbră. Probabil pentru că ajungi să ai parte mai puțin de oameni ”de-ai tăi” și nu mai faci compromisuri.
Am pornit de la Mociorniță, pentru că din când în când reascult interviurile despre viața ei. Trecutul ei este trecutul României. Deși îi cunosc interviurile, mereu mă revolt până la insuportabil pentru un trecut pe care nu trebuie să îl uităm. Anul ăsta am avut ocazia să vizitez Inchisoarea de la Sighet, un ”must” pentru orice român. Și mă întreb când și cum de s-a întâmplat ca, noi, cei care nu am suferit în închisorile comuniste, ne-am pierdut curajul de a ne menține credința pentru o idee, pentru adevăr, pentru onoare, pentru cinste, pentru a da înapoi ceea ce nu ne aparține și pentru integritate.
Mai foloseste cineva, in ziua de azi, telefonul public? Adica, mai stim numere de telefon din memorie, "mai retinem minte"? In afara sa sun la salvare sau la politie nu mi-as aminti nici un numar de telefon. E exagerat sa spun ca "mi-as aminti", defapt nu stiu niciun numar de mobil pe de rost.
Ce se intampla cand nu mai simtim? Cand ma uit sub piele si e gol, e liniste, nu e nicio tresarire.
Toamna îmi produce emoții de adult târziu, culorile nu sunt vesele, nu sunt triste. Sunt cu multe nuanțe, ca și sufletul tăbăcit. Frunzele cad fără zgomot. La fel și întunericul.
File de poveste
Am vrut să scriu in timp reali, dar nu am apucat, despre Romînia mea vazută după doi ani jumătate de pauză. La întoarcere din concediu, in 3 Octombrie, s-a varsat ”cafeaua” pe ventilator și m-am trezit copleșită de desert turcesc, rahat. Asta este motivul care mi-a întârziat motivația de a scrie. Ambiția mea este să scriu, orice, să continui să țin acest jurnal al unei vieți banale.
Dar să revin.
Prima mea impresie după doi ani și jumătate de la ultima mea călătorie in România s-a format chiar de la început, odată îmbarcați. Românii sunt flămânzi în avion la dus, nu mai pridideau cu comenzile, și sătui la întoarcere din România, fără comenzi.
Planurile nu s-au mai potrivit deloc cu cele din capul meu, și pentru cineva care încearcă să facă multe într-un timp puțin, și prea puțin controlat de mine, sentimentul de bucurie s-a amestecat mult prea mult cu cel de dezamăgire. Spre deosebire de Londra, unde un ”Ce mai faci?” duce absolut nicăieri, în România este doar un prea-așteptat impuls pentru om, în general, să-și deschidă sufletul. Și oamenii acasă se plâng mult, greu să menții balanța. Cu prietenii și familia apropriată e diferit, ei așteaptă calm și cu mult bun simț de gazdă să faci prima confesiune, apoi baierele sufletelor se deschid la rândul lor. Simplu, gentil, cu duioșie și în proporție dizerabilă. Prietenii și cei buni din familie, sunt ca acel loc în care nu contează cât de mult ai stat, ai plecat, te-ai întors, ai lipsit sau ai fost prezent, în care oricând poți fi fericit, necăjit, distrus sufletește sau depresiv, și vei simți întotdeauna o prezență gata să-ți dea o ”mască de oxigen” sau sa-ți tragă ”o palmă” de realism ca să-ți revii. Când nu sunt în România, să fie simplu, mă descurc eu cu mine, și dacă mai există cineva cu care m-aș putea recompune la restriște ia mult timp și o planificare elaborioasă cu multe schimbări și adaptări, similar cu făurirea unei minuni, până să se întâmple. Pentru că nevoia de a privi în ochi o persoană când vorbești, încă e vie. În sfârșit, sunt foarte recunoscătoare internetului care îmi dă un bonus special, contact cu o persoană care reușește, via online, să mă recentreze prin clarviziune și obiectivitate, oarecum de neînțeles pentru mine. Trebuie să fie vorba de niște calități rare, altfel nu știu cum se poate explica. Și i le atribui.
Se impune să detaliez vacanța mea de 3 săptămîni în România: mirosul de roșii, vinete, ardei, morcovi și tot ce se află în piața de legume din Miercurea Ciuc, pânea cu cartofi, brânza, jumările, mâncarea gustoasă, Maramureșul cu casele vechi tradiționale, Andrada, pălinca, afinata, Închisoarea și Memorialul din Sighet cu tot cu cuiul unde se agață harta, Săpânța cu cimitirul ei, biserica din Șumuleu, Șumuleul în sine, frica de urși, spa-urile cu alea-alea, Podul de la Frumoasa, Voșlobeniul cu oamenii din ea, Szecseny-ul, aerul rece, priveliștile și liniștea care oprește timpul pe loc și domolește trenul din capul meu. Și sentimentul de a rămâne, scurtcircuitat din momentul în care pornești televizorul. Și atunci plâng și plec, ca un laș sau ca un om obosit de toate.
