Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

sâmbătă, 30 aprilie 2011

Revederile

Constat în ultima vreme că-mi plac revederile. Nu pentru că m-ar încânta atât de tare trecutul, cât mai mult pentru că am şansa să observ în ce s-a mai transformat sufletul omului. 

Dacă la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, am văzut o grămadă de colegi care şi-au umflat muşchii pectorali şi tot ce puteau spune despre ei era raportat în număr de maşini şi case, la întâlnirea de 20 de ani am avut cea mai mare şi mai plăcută surpriză. De altfel, de la cea de 10 ani nici nu-mi amintesc mare lucru. Nici măcar ce am sopus eu nu-mi amintesc, dar după cum mă cunosc am fost inhibată probabil de numărul de maşini al celorlalţi şi nu a fost cazul să spun că eu am doar una. :)) La întâlnirea de 20 de ani, în schimb, oamenii au revenit la ei înşişi, am auzit poveşti triste, poveşti îmbrăcate cu umor, poveşti grozave de viaţă. Nimeni nu a mai vorbit de maşini şi case.

Iată că zilele trecute sora mea îmi spune că sunt invitată, de altfel şi ea, la o întâlnire a vechilor agenţi de asigurare care au lucrat cândva la ADAS, vechiul Asirom de acum. Perioada mea a fost scurtă acolo, însă sunt mereu curioasă de ce devine omul în timp, astfel încât mi-am zis că merg, că doar ca să pleci dintr-un loc unde nu te simţi bine nu presupune decât să te ridici şi să te îndrepţi spre uşă. Iar eu cu asta chiar nu am probleme.

De la început. Nu am reuşit la facultate (nu pentru că eram proastă, ci pentru că nu ştiam încotro vreau s-o apuc, iar când nu mi-e clar ceva nu fac mai nimic spre a mă îndrepta în vreo direcţie incertă), era in anul de graţie 1988. Tânără, 18 ani, habar nu aveam că intru în altă lume. Cum nu mă ţinea nimeni acasă, dă-i drumul în câmpul muncii. Având o structură fizică fragilă am evitat fabricile şi uzinele. Am ajuns agent de asigurări la Adas. Desigur, habar nu aveam ce înseamnă asta.
Fiecare începător primea o mânuţă mică de ajutor, adică un număr mic de asiguraţi rămaşi de la alţii care au plecat şi zona de lucru unde trebuia să dezvolţi.

Bun! Mare scofală.
Am primit fabrica de tractoare şi fabrica de prelucrare a lemnului. În zona industrială, în afara oraşului, să caut muncitorii în cele trei schimburi. Distanţa de la marginea oraşului la fabrici (măcar erau una lângă alta), 2-3 kilometri.
Mare scofală! Eu naivă...doar ştiam să vorbesc atât de bine cu colegii de clasă...eram încrezătoare.

Întru în secţie, utilaje şi maşini...păşesc gânditoare, încet spre mijlocul secţiei...cum să-i adun pe muncitori, cum să le vorbesc...
Dar vin ei inspre mine, că doar eram o floricică. Şi în câteva minute, toţi, ciorchine în jurul meu. Eu, încep să le spun în cel mai inexpresiv mod cine sunt şi ce doresc, ei mă privesc, mă măsoară din priviri, mă analizează şi care mai de care încep să se întreacă în vorbă.
Dacă am făcut vreo asigurare? Categoric, nu. Pentru că ei doar ar fi vrut să se întâlnească cu mine (cei mai tineri), iar cei mai căsătoriţi ar fi vrut să meargă la Tuşnad cu mine, unul chiar mi-a zic că ar vrea să mi-o 'tragă', ca să-l citez. De fapt mi-a zis-o pe şleau. 
Ce face o copilă de 18 ani, de 157 cm într-o gloată de bărbaţi? 
Se smulge de acolo, iese din fabrică plângând, o ia pe jos acasă, ajunge în oraş şi încă nu a terminat de plâns. :))
Aşa a fost prima mea experienţă în asigurări.
Acea perioadă a fost pentru mine un şoc, să ajung în lumea celor mari. În felul acesta.

Pe scurt, mai apoi am început să caut şefii de secţie, oameni serioşi, pe care am cautat să-i câştig şi care m-au ajutat. Cu muncitorii m-am împrietenit, stăteam uneori cu ei la cuptoarele din secţia de forjă, îmi făceu loc între ei, şi ne încălzeam toti, iarna, la orele 5 sau 6 dimineaţa, ei aşteptând ieşirea din schimb, eu aşteptând muncitorii din schimbul de dimineaţă. Povestind decent, despre viaţă, lume şi familii.

Ce-am mai făcut? Mi-am înţeles handicapul de a nu şti să vorbesc cu adulţii, m-am lipit de o colegă mai mare , de aproape 30 de ani, şi o vreme am însoţit-o pe ea pe teren, când îşi făcea ea treaba, ducând-i geanta, nefăcând altceva decât să observ. Să observ cum le vorbeşte oamenilor, cum se poartă, cum face faţă avansurilor de tot felul, cum păstrează în permanenţă controlul discuţiei, cum convinge. Asta am învăţat furând. În vremea aceea totul mergea pe bază de simpatie. Şi am avut noroc că ea m-a simpatizat. O cheamă Eva şi trăieşte în Germania.

Tot gaşca asta de tipe de 27-30 de ani m-au primit în grupul lor, pe mine o mucoasă mică, şi am avut parte de experienţe interesante, petreceri pe cinste între fete, chiulit de la muncă la ştrand, sau la una acasă unde ne uitam la filme pe video-ce mare lucru!, să caut eleganţa în orice fac şi să nu-mi pierd controlul.

Şi le-am revăzut ieri, nu şi pe Eva! Şi-au amintit cum îmi spuneau 'kicsike' (micuţa), dar acum îmi spuneau pe nume, le-am simţit că nu le mai vine să-mi spună aşa. Deşi pe mine nu m-ar fi deranjat :)

Lucruri mari şi mici învăţate de la oameni pe care nu-i mai vezi şi care îşi pierd urma.
Un sertar cu amintiri uitat, de care nici nu mai ştiam. De-atunci, de când oamenii erau uniţi: în nevoi, în suferinţă, în bucurii, în noroc, în viaţă.

20 de comentarii:

  1. am citit cu atentie si curiozitate ce ai scris...m-a prins povestea ta pentru ca stii sa povestesti frumos :)
    si eu am trait ceva asemanator asa ca te-am inteles, retraind la randul meu propriile amintiri:)
    la vremea aceea nu era prea usor sa te integrezi intr-un colectiv in care nu stiu cum, dar paraca era un facut-erau foarte putini tineri...
    azi exista un mare avantaj...poti invata si lucra in acelasi timp,poti schimba cate job-uri vrei...sigur si atunci puteai face o facultate la seral si sa mergi la serviciu dar nu era acelasi lucru...
    fiecare timp cu avantajele si dezavantajele lui :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, asa e, parca mereu ajungeai intr-un grup unde tu erai cea mai mica...eu am avut noroc cu ele. Am invatat multe. M-au invatat multe si m-au ocrotit. Nu m-au criticat niciodata. Mereu am fost lipita de oameni mai mari ca varsta decat mine, probabil asta m-a si salvat.

    Sigur, in viata mea, la varsta asta, le am pe toate :) intr-o ordine aiurita, dar pot bifa foarte multe lucruri ca fiind facute. Si deschiderea cu care ma primesc cei mai multi imi arata ca sunt pe drumul pe care mi-l doresc.
    Desi n-am avut prea multe sanse, cu mana pe inima declar ca 'am razbit'.

    Eu ti-am zis ca nu-i 'in regula' cu noi doua :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunt perfect de acord cu tine. Inainte, oamenii erau mult mai uniti. Nu stiu de ce, dar asa era.

    RăspundețiȘtergere
  4. ERA OAMENI MAI UNITI, MAI COMUNICATIVI.ACUM INDIVIDUALISMUL, FUGA DUPA AVERE, FUGA DUPA CARNET PDL,UDMR-UNPR CARE ASIGURA BUNASTARE A FACUT OAMENI, DUPLICITARI, MINCINOSI, INVDIALISTI, TRAIND NUMAI PENTRU EI, FARA PRINCIPIU.IN ACESTE CONDITI CRESC COPIII CARE VOR MOSTENI FURACIUNEA, DUPLICITATEA, URA FATA DE SARACI, FARA PILE, FARA AVERE.

    RăspundețiȘtergere
  5. peste cativa ani iti vei aduce aminte putin sau mai mult altfel intamplarea
    si e firesc si bine ca e asa;
    memoria se construieste dupa om, dupa trairile lui de moment,
    niciodata nu e aceeasi.

    ori de cate ori am in fata ceva legat de memorie, amintire
    imi vine in minte o vorba citita si in niste articole de specialitate, dar si prin alte parti;
    reproduc inexact:
    "nu noi ne construim gandurile, ci ele ne construiesc pe noi."

    mi a placut;
    imbini natural, de la sine putin umor cu esenta dar si utilul :D. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  7. Cristi,
    ...poate pentru ca aveau toti un singur si acelasi dusman...iar lumea era cam ...la fel, toti se chinuiau in egala masura.

    RăspundețiȘtergere
  8. Florentin,
    sper ca nu povestea mea ti-a transmis aceasta stare de revolta. E doar o poveste simpatica si asa si trebuie sa ramana.
    Cand vei avea copii ai sa intelegi ca un pic ai exagerat, te cunosc un pic si tot as zice ca n-ai sa-ti inveti copiii la prostii.
    Sunt foarte, foarte multi copii buni in ziua de azi. Nu toti parintii au fost hoti, mincinosi si sarlatani. Acesti parinti transmit valori corecte mai departe iar copiii lor pot sa discearna cu mare usurinta intre bine si rau. Eu ma feresc sa generalizez. Lumea e impartite in buni si rai, totusi.

    RăspundețiȘtergere
  9. kitty,

    povestea s-a intamplat in 1988! Mai altfel de aducere aminte decat acum, cand pentru mine e o amintire amuzanta, nu stiu cum am sa mai pot avea. Eventual o evocare cu si mai mult umor :))
    Amintirea asta nu m-a bantuit nici macar atunci...ei, hai, eventual pana i-am gasit solutie.
    Ma mandresc sa fiu un om care nu acumuleaza resentimente sau energii negative. Si cand se intampla, muncesc sa le dizolv nu sa le inradacinez.

    O alta colega povestea cum, atunci cand s-a angajat, ea era o fata de la tara care purta mini si tocuri, iar seful de atunci a luat-o acasa sa-i sape curtea...ca doar era de la tara...:))

    RăspundețiȘtergere
  10. madelita,
    prietenii de aici sunt prieteni din virtual, exact cum esti si tu. Dupa cum vezi, sunt oameni cu scaun la cap, nici unul nu m-ar judeca pe mine pentru spusele altuia. Fiecare alege ce vorbeste, iar vorbele ii apartin. Cat timp nu te referi la altcineva, poti sa-ti spui pasul linistita. Stii ca nu ma deranjeaza.

    RăspundețiȘtergere
  11. Sailor,
    very, very beautiful! ;))

    RăspundețiȘtergere
  12. foarte frumoasa povestirea; eu am vazut pe pielea mea ca daca perseverezi pana la urma iese ceva

    RăspundețiȘtergere
  13. E mult de spus la postul asta. Poate chiar un alt post, cum ai facut si tu. Deocamdata doar atâta: sa vezi întâlnirea de 40 ce frumoasa o sa fie.
    http://danvaideanu.blogspot.com/2009/06/stimati-profesori-si-dragi-colegi-acum.html

    RăspundețiȘtergere
  14. he, he, 'fosta-i lele'.
    Eu nu ma mai pregatesc la discursuri, adaptez in functie de moment, de interes...deci la 40 de ani vorbim de tratamentele la psihiatrii, da?:))

    RăspundețiȘtergere
  15. Sophie,
    filozofia mea de viata este: 'ce nu necesita operatie pe creier, se rezolva'. De regula nu ma lamentez, ci caut solutii. Si nu exista sa nu fie.

    RăspundețiȘtergere
  16. Sa dea Dumnezeu sa ai cu cine vorbi peste înca 20!! Multumesc pentru urare!

    RăspundețiȘtergere
  17. Dan,
    ei, dincolo de gluma, trebuie sa recunosc ca ai mare dreptate. Deja am multi colegi care s-au dus. Nu stiu cum, dar multi. In morti violente.
    Mie mi-ar placea sa fiu atat de limpede ca tine, ca vorba aia, memoria deja m-a lasat...
    Da, mare dreptate ai! Acum daca ma gandesc mai bine... si la anul trecut...

    RăspundețiȘtergere
  18. Eu vorbeam de mine, ce-a fost a fost, gata!
    Imi place cum suna "mi-ar placea sa fiu atat de limpede ca tine" la anii tai, te tii bine!!!!!!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  19. :)) Asta e! Fac si eu ce pot!

    RăspundețiȘtergere