Vorbind în gând

Oamenii sunt entităţi ciudate, în mersul lor prin lume fâlfâie spectaculos liste întregi despre: 'asta sunt/asta nu sunt, aşa pot/nu pot deloc, îmi place de tine/nu pot să te suport, ştiu despre ce vorbesc/nu ştiu despre ce vorbesc, dar continui să vorbesc' etc. Tot ce fâlfâie după noi sau cu noi odată, este ceea ce suntem într-un desăvârşit secret, uneori atât de secret încât numai noi nu avem cunoştinţă despre el.

Ştiu ce fac, nu mă gândesc foarte tare la ce urmează, pentru că mi se face frică. Îmi spun că e important să accept că ştiu să fiu singură între oameni (doar am exersat atât de mult şi de bine asta), în plus, rămân uimită de cât de pozitiv mă văd ceilalţi (într-un mod sincer, nesincer sau nesimţit): sunt singura care-şi face probleme pentru mine, în rest, nimeni.

Cum am o clipă liberă gândul îmi zboară la ce am de făcut, ce mai am de încheiat, refuzând să-mi pun anumite întrebări. 

Cei din cealaltă familie, cu o singură excepţie, vor 'să puncteze' anumite aspecte cu mine. Şi ca în bancul ăla cu radio Erevan, în care un ascultător întreabă dacă se poate face sex peste ocean, cu răspunsul edificator 'sigur că se poate, condiţia este să o aveţi atât de lungă'...deci :) îmi dau seama că trebuie să diminuez puterea acelora care, aflaţi la 260 km, reuşesc să învârtă cacaua în familia mea.  

Dacă nu ajutăm, de ce să nu încurcăm, nu? Încă un motiv care mă împinge spre mai departe.

Nici nu ne dăm seama când energia noastră se redirecţionează de la a construi viitorul la a rezista prezentului.

Mama mea...nu mă întreabă nimic. Ea doar face mesagerie distructivă.

Rog una dintre colege să pună înapoi ceva ce a luat dintr-un loc. Îmi spune că, probabil, 'colega' ei nu a pus obiectul la loc. Zâmbesc în gând, doar ştiu bine cui dau cheia acelui birou, şi-mi spun că nici după 2 ani nu-şi agrează partenera de lucru. Între colegii cu care lucrezi de ani de zile, spui oamenilor pe nume.

Însă mă bucur să constat, aşteptând la ghişeu la trezorerie, sănătatea casierei. Pe tejgheaua din geamul care ne desparte se află, pe partea ei, un calendar. Dintr-o privire observ încercuite anumite date din fiecare luna, 3-4 zile la rând, cu trei săptămâni nemarcate între ele. Îmi dau seama că nici însărcinată nu este. Mă întreb de ce ţine la vedere calendarul ăla, sau...doritorilor recompensă?  Cine vrea copil, numără, cine nu, nu.

De multe ori mi-am zis că Dumnezeu e mare şi ştie ce face. O femeie nu ştie cu adevărat ce înseamnă să ai un copil, până când nu îl are. Astfel, Dumnezeu protejează femeile care nu pot sau nu vor să facă urmaşi. Dacă ele ar şti cu adevărat ce scoate din tine un copil, ceva ce nici nu ştii că ai, nu ar putea supravieţui gândului.

Şi apreciez sincer femeile care nu vor copii şi refuză să-i facă. Probabil din teama de a nu fi mame bune. Şi le înţeleg şi percepţia prin ridiculizare a mamelor proaspete care se bucură pentru bebeul lor când acesta are un tranzit intestinal bun. Cum să înţelegi aşa ceva, când nu ţii în braţe o mogâldeaţă care are colici? Şi mai este şi ruptă din tine.

Civilizaţia este rezultatul gesturilor civilizate şi de bun simţ. Stând la rând, privesc cele două fete din faţa mea (sunt cam de vârsta lui Vladi, adică 14 ani), au în coş două pachete cu batiste de hârtie. Sunt îngrijite, îmbrăcate frumos, potrivit vărstei şi au nişte căciuliţe nostime în cap (noi suntem cu vremea pe minus chiar şi în timpul zilei). Înaintând în rând în faţa lor se află un coş abandonat de vreo gospodină, care, probabil, şi-a amintit că ar mai vrea ceva. Cum rândul înaintează, fetele nu ştiu ce să facă, în faţa lor se află coşul fără adresant iar în faţa coşului, golul format de înaintarea în rând. Se privesc, ocolesc coşul , care este acum în faţa mea, şi trec în faţă.

Gospodina la vreo 50 de ani apare de niciunde şi se răsteşte ca o apucată la bietele fete, certându-le că i-ar fi împins coşul în spate.

Fetele încremenesc, iar eu, bineînţeles, îi explic că se află într-o mare eroare, până ea a lipsit, pământul s-a învârtit.

Felele, cuminţi, mi-au mulţumit din priviri, dar mie mi-ar fi plăcut să o aud pe gospodină cerându-şi scuze. Îmi imaginez eu, că prin exemplu personal educăm generaţiile viitoare.

Dar, preferăm să rămânem nebuni.

În rest, tot acest noiembrie înseamnă Trecut. Iar nu pentru asta trebuie să ne facem griji.