50+

 Ziua în care am împlinit 40 de ani este ziua în care mi-am conștientizat vârsta pentru prima dată. Nu am simțit-o ca pe o sărbătoare, ci mai degrabă am avut un sentiment de ”wow”, am ajuns și aici. 

De atunci nu mi-a mai trecut prin minte să analizez nici un an din cei care s-au tot adăugat. Aritmetica mea s-a terminat la 40 de ani. Îmi amintesc ziua aceea, iesisem dintr-un spital, ajunsesem acasă și eram singură. Mă simțeam foarte norocoasă că m-am întors! Mi-am adus aminte de vârstă, conceptul vârstă, azi, după ce am dat de un blog al femeii 40+ căutând interviuri cu Marie Rose Mociorniță. Părerea mea este că ne dăm prea multă importanță și analizăm mult mai mult decăt este necesar. Posibil ca cei care se analizează să o facă excesiv pentru a echilibra balanța, cu a celor cărora nu le pasă/nu le mai pasă de vârstă.

Consider că în viață bunăstarea/starea bună vine din menținerea echilibrului. Aveam și un slogan, pe care îl repetam copiilor mei: ”În viață totul este echilibru.” O mantră în care cred și acum și care nici mie nu-mi iese mereu, dar tind spre ea.În ultimii ani emoțiile mă copleșesc, contrar așteptărilor mele de a-mi păsa mai puțin spre deloc despre Lume. Ce am învățat până acum este că în viață iubirea nu este de ajuns. Poți să iubești și să fii iubit, dar să sfârșești prin a te separa. Poți să îți iubești copiii la nebunie dar să nu-i poți ține aproape. Natura ta organică este ca un vulcan adormit și erupe când nu te aștepți (nu se așteaptă nimeni). Nu este adevărat că o dată cu vărsta ești mai echilibrat, ci doar chestiile de care iți pasă, se schimbă, se transformă, iar tu posibil să devii indiferent sau, uneori, chiar reactiv. Toleranța la prostie și nesimțire este extrem de scăzută. Singuratatea devine umbră. Probabil pentru că ajungi să ai parte mai puțin de oameni ”de-ai tăi” și nu mai faci compromisuri. 

Am pornit de la Mociorniță, pentru că din când în când reascult interviurile despre viața ei. Trecutul ei este trecutul României. Deși îi cunosc interviurile, mereu mă revolt până la insuportabil pentru un trecut pe care nu trebuie să îl uităm. Anul ăsta am avut ocazia să vizitez Inchisoarea de la Sighet, un ”must” pentru orice român. Și mă întreb când și cum de s-a întâmplat ca, noi, cei care nu am suferit în închisorile comuniste, ne-am pierdut curajul de a ne menține credința pentru o idee, pentru adevăr, pentru onoare, pentru cinste, pentru a da înapoi ceea ce nu ne aparține și pentru integritate. 

Doua intrebari

 Mai foloseste cineva, in ziua de azi, telefonul public? Adica, mai stim numere de telefon din memorie, "mai retinem minte"? In afara sa sun la salvare sau la politie nu mi-as aminti nici un numar de telefon. E exagerat sa spun ca "mi-as aminti", defapt nu stiu niciun numar de mobil pe de rost.

Ce se intampla cand nu mai simtim? Cand ma uit sub piele si e gol, e liniste, nu e nicio tresarire.

Toamna nu-i ca primavara

Toamna îmi produce emoții de adult târziu, culorile nu sunt vesele, nu sunt triste. Sunt cu multe nuanțe, ca și sufletul tăbăcit. Frunzele cad fără zgomot. La fel și întunericul.

 File de poveste

Am vrut să scriu in timp reali, dar nu am apucat, despre Romînia mea vazută după doi ani jumătate de pauză. La întoarcere din concediu, in 3 Octombrie, s-a varsat ”cafeaua” pe ventilator și m-am trezit copleșită de desert turcesc, rahat. Asta este motivul care mi-a întârziat motivația de a scrie. Ambiția mea este să scriu, orice, să continui să țin acest jurnal al unei vieți banale.

Dar să revin. 

Prima mea impresie după doi ani și jumătate de la ultima mea călătorie in România s-a format chiar de la început, odată îmbarcați. Românii sunt flămânzi în avion la dus, nu mai pridideau cu comenzile, și sătui la întoarcere din România, fără comenzi.

Planurile nu s-au mai potrivit deloc cu cele din capul meu, și pentru cineva care încearcă să facă multe într-un timp puțin, și prea puțin controlat de mine, sentimentul de bucurie s-a amestecat mult prea mult cu cel de dezamăgire. Spre deosebire de Londra, unde un ”Ce mai faci?” duce absolut nicăieri, în România este doar un prea-așteptat impuls pentru om, în general, să-și deschidă sufletul. Și oamenii acasă se plâng mult, greu să menții balanța. Cu prietenii și familia apropriată e diferit, ei așteaptă calm și cu mult bun simț de gazdă să faci prima confesiune, apoi baierele sufletelor se deschid la rândul lor. Simplu, gentil, cu duioșie și în proporție dizerabilă. Prietenii și cei buni din familie, sunt ca acel loc în care nu contează cât de mult ai stat, ai plecat, te-ai întors, ai lipsit sau ai fost prezent, în care oricând poți fi fericit, necăjit, distrus sufletește sau depresiv, și vei simți întotdeauna o prezență gata să-ți  dea o ”mască de oxigen” sau sa-ți tragă ”o palmă” de realism ca să-ți revii. Când nu sunt în România, să fie simplu, mă descurc eu cu mine, și dacă mai există cineva cu care m-aș putea recompune la restriște ia mult  timp și o planificare elaborioasă cu multe schimbări și adaptări, similar cu făurirea unei minuni, până să se întâmple. Pentru că nevoia de a privi în ochi o persoană când vorbești, încă e vie. În sfârșit, sunt foarte recunoscătoare internetului care îmi dă un bonus special, contact cu o persoană care reușește, via online, să mă recentreze prin clarviziune și obiectivitate, oarecum de neînțeles pentru mine. Trebuie să fie vorba de niște calități rare, altfel nu știu cum se poate explica. Și i le atribui.

Se impune să detaliez vacanța mea de 3 săptămîni în România: mirosul de roșii, vinete, ardei, morcovi și tot ce se află în piața de legume din Miercurea Ciuc, pânea cu cartofi, brânza, jumările, mâncarea gustoasă, Maramureșul cu casele vechi tradiționale, Andrada, pălinca, afinata, Închisoarea și Memorialul din Sighet cu tot cu cuiul unde se agață harta, Săpânța cu cimitirul ei, biserica din Șumuleu, Șumuleul în sine, frica de urși, spa-urile cu alea-alea, Podul de la Frumoasa, Voșlobeniul cu oamenii din ea, Szecseny-ul, aerul rece, priveliștile și liniștea care oprește timpul pe loc și domolește trenul din capul meu. Și sentimentul de a rămâne, scurtcircuitat din momentul în care pornești televizorul. Și atunci plâng și plec, ca un laș sau ca un om obosit de toate. 

  

Egoista

 Așteptam ca tot amărășteanul pachetul de la Amazon, drept urmare am apăsat direct accesul la ușa de intrare, fără să mai întreb cine e. Ce să vezi, nu era Amazonul. Un tip îmi întinde victorios un permis de conducere, ca să mă surprindă. Și m-a surprins, căci habar n-aveam cine e polonezul (aducea cel puțin după nume) din poză. Mi s-a părut firesc să întreb, ce e cu permisul ca nu-l cunosc pe posesor.

Tipul s-a dezumflat, explicându-mi că a găsit permisul pe stradă și s-a gândit să îl aducă la destinație. Îi explic că, ei bine, în afară de numărul apartamentului nu corespunde nimic cu ce e pe permis, Omului i s-a pus pata zicăndu-mi ca el și-a făcut datoria și de-acum e responsabilitatea mea, dând să plece.Nu mă dau bătută și i-o întorc  ca NU, nu am nicio obligație pentru situație, după care omul s-a lansat într-o logoree amenințătoare zicând că sunt o nerecunoscătoare, că dacă eu mi-aș pierde ceva cum m-aș simți să nu mi-aducă nimeni documentul pierdut, că sunt o mare egoistă. Cum se îndrepta amenințător spre mine mi s-a părut foarte potrivit să-i închid ușa în nas și să mă asigur că s-a închis bine.

Aveam sentimente amestecate, deci m-am întrebat: sunt oare foarte egoistă? Aveam eu datoria să umblu prin satul ăsta Londra, să pierd timp și să caut persoana respectivă? Apoi, mi-am pierdut și eu câteva chestii de când sunt aici, dar nu m-am așteptat să mi le aducă nimeni la ușa. Și nici nu mi le-a adus nimeni la ușa- fapt ce nu mi-a venit în minte decât când mă gndeam la ce s-a întâmplat.

De unde începe responsabilitatea noastră și ce poate să o limiteze? Trebuie să fie consensuală sau de facto?

Este corect să ne plângem pe FB că țara noastră acceptă să ajute afganii care își părăsesc familia, casa, țara de urgia talibanilor în loc să ne ocupăm de bătrânii, copii săraci, drumurile proaste, economia României? Dacă sunt împotriva afganiilor o vor duce bătrânii, copii săraci, drumurile și economia mai bine? Vor da guvernanții românilor ceea ce vor să dea afganilor refugiați? Ne facem răi sau egoiști? Ori nu facem nicio derogare de la mentalitatea ”să moară și capra vecinului!”.

Si ce m-am mai incurcat

 Acum, nu ca mi-ar trebui mie 10 intelepti sa ma descurce, dar inca il aud pe Moromete in capul meu intreband:"Unde mergem noi, Niculae?"

Si tot ca Moromete, sunt in ceata. In ceata lunga, de vreo 4 ani.

Ma mai gandeam din cand in cand ca imi placea, si asi mai scrie. Dar nici condusul nu e la fel dupa 4 ani de pauza, ai reflexe ruginite, e parbrizul aburit de la emotii si stres, Ca na, acum nu sunt nici din categoria "condusul ma relaxeaza!", sunt din cealalta categorie:" Ma relaxeaza, pe dracu'. Dar e util si necesar."

Si-apoi ma uitam la un video pe Youtube in care un tip povestea de angoasele lui sa inceapa un blog unde, zicea el, trebuie doar sa scrii ca nu interezeaza pe nimeni ce scrii.

Daca-i asa, si eu pot. Mai ales acum, ca lucrez la Psihiatrie.

Birocratia e deasa tare, nu prea mai ai timp de pacienti. Imi ramasese o jumatate de ora pana sa plec asa ca m-am asezat langa o pacienta care a vrut ieri sa se sinucida prin strangulare cu manecila de la bluza. In camera de zi erau vreo patru pacienti. Pe cand sa deschid gura sa vorbesc, nigerianul din fata noastra ma roaga respectuos: Cleo, ma ajuti sa imi gasesc odorizantul de camera, ca mi l-au luat astia (confiscat) si miroare a partz in camera la mine. Pai nu sunt partzurile tale?intreb eu, bazandu-ma pe mitul ca singurele chestii pe care le putem suporta in viata, fara sa-i invinuim pe altii, sunt copiii nostri si partzurile noastre. El, nu, ca partzurile sunt puturoase de la mancarea oribila din spital. Ca din cauza mancarii oribile culoarea pielii i s-a schimbat si a devenit alb. Si de cand el e alb nu-i mai suporta pe cei de culoare (cei de culoarea lui, noul alb e tot negru). Si a mai continuat el cu ceva de genul: maimute, draci, pedofili, creieri pe gratar, si multe altele.

Am mai consiliat pe naiba, am scos-o pe sinucigasa in gradina, la plimbare. Macar e liniste. Acolo ea a vorbit. Uneori, ce fac acum, imi place. 

când deschizi gura și se face curent

Cu Vladi încep o discuție dar nu știu niciodată până unde ajung cu ea.
Îi spuneam cât de repede pot depista romanii în mulțime. În replică îmi zice că el poate deosebi o chinezoaica din China de una din Canada, în mulțime.
Adica, mare scofală ce pot eu!
Apoi îmi aruncă o privire și îmi trântește scurt „ și nici tu nu ești specială”. Îmi vine să cer completări, adică ce, tot față de romancă , sau tot față de chinezoaică? Nu mai zic nimic să nu agravăm.

Îmi place să ascult romanii în autobuz, De regula aceleași convorbiri, despre bani și despre jobul prost plătit, de multe ori la negru.

Ei bine, am auzit ceva diferit, de data asta.
Doi muncitori în construcții și comentariile lor pe la 7 dimineața.
O tânără englezoaică, de vreo 15-16 ani, sta în picioare.
Românul, mare critic de detoate, vorbind tare (că doar și-așa nu ne înțeleg proștii aștia) zice:
” Ia uite-o și pe asta, ce față de panaramă are...uite căt de stoarsă e. Păi asta pănă la 25 de ani e mai futută decât bunică-mea la 80.”

Și mai am una, de-a Silviei, în autobuz în Copenhaga.
O pereche de români se așează pe bancheta din fața ei. Fata, după un timp, îi zice prietenului care era cu ochii în telefon, ”uite ce frumoasa e fata asta!”. Băiatul, o privește pe Silvia pentru o fracțiune de secundă și trântește cu mucii în fasole, ”cine tu, curva asta?”.