Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

vineri, 5 noiembrie 2010

Dupa bloGuri suntem noi care te facem pe tine

De câteva zile mă plimb printre bloguri să înţeleg cât mai bine ce înseamnă un blog şi să înţeleg cum şi cine sunt bloggerii. Ambiţioase şi pretenţioase dorinţe.
Presupun că blogurile sunt locurile unde fiecare îşi satisface o nevoie. Nevoia de exprimare altfel, de exprimare a interiorului, de afirmare, de a primi atenţie, de a lega prietenii, nevoia de refugiu din cotidian şi crearea unei lumi imaginare, nevoia de comunicare, nevoia de a împărtăşi, nevoia de refulare a lumii copleşitoare în care ne ducem viaţa în realitate şi câte alte motive.
Odată blogul creat intervine comunicarea. Felul de a comunica vorbeşte fără echivoc despre noi, structura noastră, personalitatea noastră şi scoate la iveală angoasele.

Am pornit în "periplu" folosindu-mă de listele cu bloguri preferate, de pe blogurile celor apropiaţi mie (virtual şi sufleteşte). Dintre cei faţă de care am aplecare, cei din lista mea, recunosc că nu cunosc pe nimeni în realitate. Totuşi cu unii dintre ei mă ştiu de la forumul unde mi-am dus veacul înainte de blog.

Una din calităţile mele este deschiderea, iar verbul care mă caracterizează acum ar fi " a simţi". Cu aceste arme am citit prin bloguri. Am să încerc să-mi explic de ce înjură unii pe bloguri, ce ascund unii care cred că le ştiu pe toate. Căci dacă suntem diferiţi, totuşi trebuie să trăim împreună.

Ce să fie comunicarea decât un mod de exprimare a ideilor şi până la urmă a nevoilor. Aceste nevoi scot omul din starea lui şi permit construirea lumii şi a sinelui.
Incapacitatea individului de a-şi satisface nevoile, în cadrul mediului său socio-cultural, conduce la frustrare, violenţă şi conflict.
Lumea de astăzi aproape că este condusă de violenţă, multă violenţă verbală cu origine în stimă de sine scăzută, cu deficit fundamental de afecţiune, de aplecare asupra celuilalt. Individul rămâne preocupat de consum, eficienţă şi alte aspecte exterioare, în detrimentul confortului interior.
Cât lăsăm să se vada din ceea ce suntem, cât din ceea ce suntem este supus controlului mai mult sau mi puţin riguros, cât ne străduim să ajungem la o comunicare nonviolentă, câţi dintre noi se supun reevaluarii propriilor nevoi, frustrări şi agresivitate acumulate, devin aspecte care ne afectează modul de comunicare. După câtă violenţă verbală întâlnim cred că avem, implicit, răspunsul. Nu mulţi se preocupă de analiza deficitului de afecţiune, nu mulţi se opresc/realizează importanţa :)

Ce ştim cu certitudine este că puterea produce putere, agresiunea determina agresiune, iar afecţiunea şi compasiunea ne schimbă.
Dar...capabil de această răsturnare (acţionarea cu afecţiune şi compasiune faţă de exercitarea puterii sau agresiunea) este cel care se respectă, se iubeşte suficient pentru ca să nu se simtă personal atacat de reacţia celuilalt la frustrare.
Devine interesant să observi cum reacţionează lumea la violenţă sau cum gestionează violenţa altora. Felul în care actionăm si reacţionăm împotriva violenţei să fie o măsura a deficitului nostru de afecţiune? (da, ştiu!, ştiu cum sună).

Dacă ajungem la a comunica cu noi înşine fără violenţă, dacă ne-am accepta aşa cum suntem am putea începe să ne iubim. Ca să ne iubim trebuie să nu mai presăm interiorul cu trebuie...să fac, să fiu aşa, să corspund cuiva... Calea spre compasiune o găsim atunci când nu trebuie să compensăm niciun deficit de sine, suntem bine, ne "simtem bine" cu noi înşine. Nu ne mai învinovăţim şi nu ne mai raportăm la nevoile altora, prin comparare, clasificare etc-toate generatoare de conflict. Conflictul se naşte din nesatisfacerea trebuinţei, care conduce la frustrare. Frustrarea este sursa agresiunii prin judecăţi de tot felul.

Pe de altă parte, judecarea celuilalt este întotdeauna o formă de evitare a rezolvării problemelor în fluxul afectiv personal şi de exprimarea mijlocită a nevoilor nesatisfăcute.

Pentru a dezamorsa potenţialul agresiv cu care ne raportăm la celălalt trebuie realizată separarea dintre simţire, observaţie şi credinţă. Este important să ştim ce simţim şi nu cum credem că suntem pentru că simţim un anumit lucru. Exprimarea trăirilor şi sentimentelor este importantă, şi autodezvăluirea eu cred că nu este dăunătoare, pentru că vorbim despre noi nu despre ceea ce credem sau vrem să fim. Autodezvăluirea este un exerciţiu de contact cu sine.

În ciuda a tot ce ştim despre comunicare, chiar dacă reuşim să practicăm comunicarea nonviolentă ea nu ne fereşte întotdeauna de violenţă, întrucât interlocutorul este mult prea înglobat în propria frustrare şi continuă cu propriile revendicări, fără a ne asculta mesajul. Suferinţa şi frustrarea produc incapacitatea de a asculta şi câţi dintre noi nu ne-am trezit urlându-ne poziţia faţă de o problemă fără putinţă de a asculta urletele celuilalt. Cu cât urlăm mai tare, cu cât ne certăm mai tare cu atât mai puţin auzim.

În concluzie, individul care este frustrat şi furios nu simte decât nevoia de a se descărca şi de a pedepsi. Soluţia ar fi să menţinem mesajul nonviolent până când se produce descărcarea, iar interlocutorul re (capătă) capacitatea de a asculta. Mă rog, pentru cine poate. Şi nici nu cred că ceilalţi trebuie să rezolve problemele celor care înjură pe la commenturi.
De asemenea, cred că dacă ne deranjează în măsura în care ajung să ne perturbe din demersul nostru (cei care înjură) avem şi noi o temă de gândire. De ce ne supără atât de tare? Iar "atât de tare" înseamnă că am abandonat slalomul printre ideile prezentate şi ne oprim întrerupând fluxul de energie creativă spre cineva distructiv. Pentru că dintr-o replică, două la comment, răspunzănd cu agresivitate...nu facem decât să producem şi să provocăm o agresivitate crescută.

Mi-ar plăcea să putem face la fel ca la înot (sau la patinaj?), sa tăiem notele extreme (cea mai mare notă şi cea mai mică) pentru a obţine valoarea reală a unui exerciţiu.

Cei care înjură există, cei care cred că reinventează roata trâmbiţând că practică o "gândire arogantă" ;))-la asta am râs binişor şi cei care folosesc ocaua lor găurită arogându-şi dreptul de a judeca pe oricine, există...

Eu mă străduiesc, cândva am fost şi eu aşa, am reacţionat. Apoi mi-am dozat energiile într-un mod mai înţelept, mi-am ales bătăliile, mi-am ales războaiele.
(Şi mi-a plăcut Vania cum trece peste înjurăturile altora...:)) )


"Daca omul nu merge in acelasi ritm cu camarazii sai, probabil ca aude un alt tobosar. Lasati-l sa mearga in ritmul muzicii pe care o aude, oricat de mult s-ar indeparta."

10 comentarii:

  1. cu siguranta ca raportarea la sine ne poate aduce acel echilibru interior care sa ne lumineze exteriorul; dar este la indemana oricui sa ajunga acolo?! sau este aceasta evaluare suficienta pentru a fi o persoana echilibrata?! probabil ca nu, caci ne formam asemeni perlelor, capatam un miez rotund de la parinti peste care dejurimprejurul pune straturi subtiri de sidef…. sau altfel spus depindem enorm de gene si de mediul prin care trecem… cred ca in linii mari asta se numeste “educatie” dar mie mi se pare prea pompos spus… cred ca e doar devenire
    nu cred ca este suficient sa fii multumit cu tine insuti ca sa fii un om impacat, trebuie sa ai si o constructie interna care sa se muleze pe o asemenea stare si sa te poti rupe de dejurimprejur…
    am citit bloguri ale unor persoane care mi s-au parut simpatice, echilibrate, politicoase, decente, pentru a avea la un moment dat surprize uriase… comportamente de neinteles si de neacceptat…
    si tot asa am mai observat ca…. cei ce o patesc urat, o cauta de cele mai multe ori cu lamanarea…
    simple observatii
    dar poate ca asa sunt eu mai carcotas… caut prea mult lucrurile perfecte…

    RăspundețiȘtergere
  2. De ce înjura unii pe blog n-o sa stim nicioodata. Cred ca indiferent de nevoi este dorinta de comunicare: cum si de ce "în felul asta", numai ei pot spune.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pe blog scrii ce vrei tu. Si daca esti normal raspunzi frumos la ce esti întrebat.

    RăspundețiȘtergere
  4. mosu,

    am pornit sa scriu despre comunicare observand cum reactioneaza cei care sunt injurati (de mama, de tata, inteligenta etc...din astea grele), abia in plan secundar ma gandeam la cel care injura. Este imposibil sa treci prin viata fara sa fi macar o data insultat la modul gros. Ceea ce am observat eu pe pielicica mea este ca daca te opresti o clipa, dupa injuratura incasata, respiri de 10 ori adannc si incepi sa te intrebi "de ce ma deranjeaza atat de tare?", "de ce ma simt atacata de neica-nimeni?" incepi sa descoperi ceva si la tine. Ideea este de a permite sau nu sa fim afectati, iar daca suntem afectati fara sa vrem, o usoara introspectie ajuta pentru viitor.
    Probleme sunt si la emitator si la receptor, masura difera, respectiv natura problemei.

    Ei bine, agresivitate exista in fiecare, fara exceptie. Se pare ca este una dintre acele energii necesare pentru mersul inainte. Cum descarcam aceasta energie face diferenta, constructiv sau nu? Cei care o canalizeaza gresit sunt cei care injura.
    Stiai ca ironia , bascalia, luatul peste picior sunt forme de agresiune? :) Mama si cum le mai practic ! De ceva vreme imi inghit vorbele. Multe. Stiai despre mine ca "Am draci. Multi" a fost un mesaj ce l-am avut de multe ori in status la messenger? Aveam messul deschis pentru comunicare cu subunitatile , cu sefii "trimite-mi aia, ce articol spune despre..., care e legea pentru..., trimite-mi cealalta, am o problema"...plus alti 20-30 de oameni zilnic prin birou...imi puneam mesajul si aveam momente de liniste. Daca nu deschideam messul primeam telefon "deschide-ti messul"...mda!

    Secretul consta in a-ti descarca agresivitatea in mod benefic propriei persoane, dar pentru asta trebuie sa ti-o constientizezi...cica e bine sa faci sport care sa foloseasca muchii mari(nu prostiile mele pilates si yoga) :))

    Tu, Mosu, cum faci? cum rezolvi agresivitatea din tine?

    Lucruri perfecte nu exista, oameni perfecti nici atat (desi este cineva langa mine care imi zice aproape zilnic ca e perfect)...asa ca am asa o alergie la perfectiune.Cand ma imbrac, spre ex :) si ma privesc, vad totul cum trebuie, la loc, fara cusur...imi trantesc ceva pe mine care strica armonia :).
    I-au oamenii asa cum sunt, asa cum vin, pot alege cu cine sa vorbesc, ei pot sa nu ma aleaga pentru a vorbi cu mine. Dar stiu ceva, daca ma schimb eu spre bine, ofer bine, iar binele are puteri asupra celor din jur. Vin si ei altfel spre mine. Cred cu tarie in dinamica lucrurilor.

    RăspundețiȘtergere
  5. Dan,
    Cel care injura de cele mai multe ori nu stie de ce o face, pentru el pozitia lui este cea superioara. Cel ce injura nu se opreste sa se analizeze. Se poate stii ca injuratura are o cauza, ea este un efect. Cauzele sunt multiple dar cu certitudine lipsa de argument, stima de sine scazuta, o constientizare a unei diferente intre el si cel injurat, o furie hranita din neputinta de a fi ca ceilalti si altele...

    Educatia, da , este importanta dar daca nu ai primit-o poti s-o dobandesti. Eu cred in oameni si cred ca fiecare are in interior o resursa care poate sa-l stimuleze spre schimbare. Nu suntem noi dispusi pe bloguri la asta, pentru ca suntem preocupati in primul rand de satisfacerea propriei noastre nevoi. In zilele noastre cand auzi ca unul se plange, se tot plange, se plange la fiecare intrevedere, pai...iti taie cheful, nu te mai duci sa-l vezi.
    E aici un joc al energiilor intre cei doi protagonisti, dar ma rog, asta e alta discutie.

    Scriem ce vrem, cum vrem, pana cand nu jignim pe altii.
    Pentru ca oricat am practica agresivitatea asta controlata, la un moment dat pierdem controlul si iese la suprafata, cu o furie exagerata...si-atunci ramanem socati. Mda, nici asta nu era perfect, ia uite ce da din el...si noi dezamagiti.Agresivitatea asta controlata lucreaza in interiorul nostru.

    :)Oamenii buni cu adevarat se simt!
    (cum mai stai cu constructia oamenilor? mi-ai facut un cadru? :)) )

    RăspundețiȘtergere
  6. si inca ceva, tot din experienta mea, uneori cel care injura vrea doar atentie si raspunzandu-i frumos, increderea in el creste, stima de sine creste si sfarseste prin a se deschide la randul lui, ne va raspunde la fel de frumos in cele din urma. 100% testat.
    Dar nici eu nu ma implic de fiecare data cand dau de cineva agresiv...nu incerc sa-i demontez agresivitatea ca sa descopar ce problema are...il las ...merg mai departe. Si probabil daca sunt ironica si cum mai sunt nici eu nu reusesc sa-mi gestionez perfect agresivitatea.

    RăspundețiȘtergere
  7. mosii cu barba alba, cu mustati albe si ochelari rotunzi nu sunt niciodata agresivi, ca doar de-aia-s mosi...
    eee... chiar daca se mai lipeste cate o bucatica de cerul gurii o mesteca bine si o inghit...; si d-asta ii doare uneori stomacul

    RăspundețiȘtergere
  8. mosu,
    as putea sa vorbesc si despre agresivitatea orientata spre interior :))

    RăspundețiȘtergere
  9. Sincer, aş lega înjurătorii pe calea ferată, însă aceştia sunt, de regulă, anonimi, aşa că nu-mi rămâne decât să-i editez şi să-i trec la spam...

    RăspundețiȘtergere
  10. Vania,
    :) Mi-e clara partea cu calea ferata. Editarea si spamul ...doare? Sau e doar o cale pentru trecere in nefiinta, un sut la un gunoi mai select?

    (Eu sunt din categoria celor care in acest moment inteleg greu...de ex nu stiu cum sa pun pozele pe blog in linie sau in mai multe coloane, ma rog tot aia...ori eu sunt chioara , ori nu vad si optiunea asta. Stiu ca nu-ti plac tembelii dar sa stii ca am si alte calitati :)) )

    RăspundețiȘtergere