Singuri pe ultimul drum

Încep să cred că frecvenţa cu care încep de la o vreme să merg la înmormântări îmi arată că nu mai sunt tinerică, biologic vorbind. Probabil este timpul să-mi fac şi garderobă pentru asemenea eveniment, aşa cum auzeam pe la altele mai mari :"trebuie să-mi iau un palton negru pentru înmormântări".
În fine, azi am fost la înmormântarea bunicului colegei de birou. 103 ani ! Se pare că atunci când mori la 103 ani lumea este atât de plictisită de tine şi viaţa ta lungă încât nici nu mai vorbesc despre tine când te conduc pe ultimul drum.
Cum a fost o înmormântare catolică oficiată în limba maghiară mintea îmi mai fugea prin vecini...lângă mine persoanele se bucură ca s-au revăzut, actualizează informaţiile despre familii, altele descriu nepoţii (asemănări esenţiale la nivelul urechilor, păi cum, să nu semene nepotul cu bunica?), iar lângă mine doi bătrânei discută în şoaptă:"...a fost un nemernic..." (nu ştiu dacă e vorba despre mort sau despre altul care a murit).
Eu însămi admir peisajul şi mă gândesc că am noroc de vreme caldă. Mă mai bucur că este înmormântare catolică ceea ce înseamnă că durează mai puţin. Uneori mă întorc la predica ce se aude prin difuzor, mă rog odată cu preotul şi-mi traduc în gând rugăciunea...după un timp soarele care-mi bate în spate mă toropeşte şi nu mă mai obosesc, mă rog în gând cu restul lumii, în maghiară.
Mă urc în maşină puţin obosită şi toropită de soare, sunt totuşi 6 grade.

În ultimul an din cauza unor probleme de sănătate memoria mi-a fost afectată. Mă bucur de orice amintire sau cuvinte ce îmi revin în minte...
O altă înmormântare...murise mama unei colege, cu ani în urmă. Ne-am dus toţi "în păr", de data asta o slujbă ortodoxă. Preotul se străduieşte să-şi adapteze predica şi-o ancorează cât mai mult în realitatea zilelor noastre. Astfel, auzim cum "sufletul părăseşte corpul precum discheta scoasă dintr-un calculator", cum biata decedată având în timpul vieţii meseria de frizeriţă (tundereasa de la bărbaţi) , meserie ce încet şi sigur a fost asociată de către preot cu cea de cosmeticiană, apoi de aici până la cosmos numai un pas şi din cosmos direct în Rai...Dacă la început ne uitam pieziş unii la alţii să ne menţinem sobrii, de aici s-a rupt firul...aşa că în spatele meu aud numai râsete infundate. Eu în primul rând, mă străduiesc să rămân întristată.
Dar greu tare, pentru că ce a fost mai rău abia a urmat. În spatele meu, un coleg (pictor în timpul liber, dar cu acte în regulă, cu expoziţii organizate etc, un om extrem de tăcut şi ciudat) începe comentariu asupra unei tipe întârziate la eveniment... "uite şi la asta cum arată, cum vine îmbrăcată în halul ăsta...brrr, păi asta nu i-ar trebui nici unui negru care a stat 25 de ani în puscărie şi de-atunci n-a mai văzut femeie..." şi tot aşa până ne-am transformat într-un grup vesel, dar fără bun simţ.

Să fiu sinceră, dacă mă gandesc mai bine, înmormântările la care am participat cu sufletul au fost cele la care cel petrecut îmi era rudă şi am fost prezentă (acolo cu mintea) la cele unde nu am cunoscut pe nimeni .
Parcă mi-e un pic ruşine...dar nu chiar aşa de tare. E greu să rămâi pătruns dacă mortul nu-ţi aparţine.
...şi cum mortul nu ne mai aude...