Daca dragoste nu e...nu-i nimic.

duminică, 16 ianuarie 2011

Aşteptarea

Azi am avut ocazia să observ cât de diferit omoară timpul copiii în comparaţie cu adulţii.
Copilu a avut examen pentru centură la taekwondo. Totul s-a petrecut într-o altă localitate.
Cum pentru examen erau prezenţi în jur de 70 de copii ziua a fost destul de lungă. Examenul se întâmpla într-o sală la etaj, copiii erau chemaţi pe serii, în funcţie de culoarea centurii. Restul aşteptau la parter în sala cea mare. Mai puţini părinţi, mai mulţi copii.
Ce mai vuiet! 
Ore în şir au alergat, s-au provocat la joacă, la lupte, au socializat, cei mari au avut grijă de cei mici. În agitaţia continuă de ore în şir, în situaţiile extreme, considerate de mine, când închideam efectiv ochii să nu văd coliziunile între ei...care erau evitate în mod miraculos, credeam eu, abia la sfârşitul zilei am auzit un plâns de copil...în acel moment toţi au încremenit, s-a făcut o linişte de mormânt, iar cei în apropierea plangăciosului s-au asigurat că totul e în ordine. Copilul alunecase pe gresie.
Niciun copil nu a reclamat faptul că au stat în sala aia de dimineaţă de la 8 până după-masă la ora 16, în aşteptare. Nimeni obosit. Doar părinţii care au zăcut pe scaune. Niciun copil nu s-a plâns...Nici jucării nu au avut, dar ce s-au mai jucat. Din foliile de la pachetele cu mâncare au făcut mingi, din pet-urile de apă au făcut săbii...etc.

Într-o secundă m-am întrebat dacă eu pierd timpul. Copilu mi-a multumit că i-am fost alături. E frustrat căci e singurul care nu înţelege limba, mai degrabă ghiceşte ce are de făcut. I-am tradus.
Nu am pierdut timpul !
Deşi eu sunt cea care dacă stau mult prea mult la o coadă , bat ceasul şi spun persoanei care mă întârzie, în mod vădit din motiv de viteză redusă, "tic-tac, tic-tac...ne apucă seara".

Părinţii? Au aşteptat resemnaţi, au fumat, s-au plimbat. Eu am citit, am căscat, am vorbit cu ei, am râs, am turbat, am făcut de toate.

Avem prima centură, cea albă :)) El pentru că a dat examen, eu pentru că am reuşit să aştept.








9 comentarii:

  1. Felicitari amandurora, nici nu stiu cine merita mai multe tu pentru rabdare sau el pentru perseverenta si munca... :)
    Am si eu sentimentul asta al pierderii de timp de multe ori, dar este unul fals in mod evident. Doar spatiul se ingusteaza, ca un canal intre doua continente si atunci am senzatia aia de stramtorare, pe urma malurile se desfac si gataaa...

    RăspundețiȘtergere
  2. Categoric el merită...îmi spunea uneori că îi este greu din cauza limbii, nu am dat importanţă mare, credeam că antrenorul îi spune ce are de făcut.
    Însă, acum am văzut...o sală mare cu 70 de copiii şi-o singură limbă. Se vorbeşte despre program, regulament, de toare...iar el se orientează după ceilalţi. Când îndrăzneşte, întreabă câte unul mai mare ce trebuie să facă...
    Spun că îndrăzneşte pentru că de regulă ceilalţi nu cunosc limba română, iar de cele mai multe ori îl mai "alintă" cu diverse, de la ţigan toată gama...să nu mai zic de îmbrânceli. E tare greu de văzut asta. Îi place sportul ăsta, se dezvoltă foarte bine, are contact cu băieţi, învaţă să se poarte între bărbaţi...e greu, dar eu nu pot să-l ajut în privinţa asta. Si vreau să devină bărbat, nu smiorcăilă. Recunosc că nu e uşor, dar astea sunt posibilităţile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sunt detalii din povestire pe care eu nu le-am prea inteles, nu-s suficient pus la curent cu viata ta. :) Dar tare mult mi-a placut cum ai scris. Am vizualizat totul ca intr-un film englezesc. Si am tinut cu personajele principale. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Azi vară târzie, la baia turcească, mi s-a zis că puteau să jure că-s englezoaică. Atunci, m-am uitat la Vladi şi l-am întrebat dacă trebuie să mă bucur sau să mă simt jignită, fiind bine cunoscută reputaţia englezoaicelor de a fi în primul rând cam urâţele...În fine, ne-am distrat, nu am intrat în polemici cu turcii, cunoscând capacitatea lor de înţelegere, că nu degeaba zicem noi " ce nu pricepi, eşti turc?"

    drstoica...tu mă-njuri :))

    RăspundețiȘtergere
  5. Bravo doctore, stiam ca-i asa, dar nu credeam ca ai s-o spui personal!

    RăspundețiȘtergere
  6. @Dan: Am stat mult sa ma gandesc daca s-o spun public sau nu. Stiu, m-am facut de rusine. Cine se ofera sa ma invete? :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Am putea discuta când si cum. Eu ma deplasez mai greu, deh, reumatismele... Ce-ar fi sa vii tu aici?

    RăspundețiȘtergere
  8. Dan si drstoica
    Clar, se prefigureaza doua tipuri de oameni, cei care injura si cei care nu recunosc. Repartizati-va...
    :))

    RăspundețiȘtergere