Aşteptarea

Azi am avut ocazia să observ cât de diferit omoară timpul copiii în comparaţie cu adulţii.

Copilu a avut examen pentru centură la taekwondo. Totul s-a petrecut într-o altă localitate.

Cum pentru examen erau prezenţi în jur de 70 de copii ziua a fost destul de lungă. Examenul se întâmpla într-o sală la etaj, copiii erau chemaţi pe serii, în funcţie de culoarea centurii. Restul aşteptau la parter în sala cea mare. Mai puţini părinţi, mai mulţi copii.

Ce mai vuiet! 

Ore în şir au alergat, s-au provocat la joacă, la lupte, au socializat, cei mari au avut grijă de cei mici. În agitaţia continuă de ore în şir, în situaţiile extreme, considerate de mine, când închideam efectiv ochii să nu văd coliziunile între ei...care erau evitate în mod miraculos, credeam eu, abia la sfârşitul zilei am auzit un plâns de copil...în acel moment toţi au încremenit, s-a făcut o linişte de mormânt, iar cei în apropierea plangăciosului s-au asigurat că totul e în ordine. Copilul alunecase pe gresie.

Niciun copil nu a reclamat faptul că au stat în sala aia de dimineaţă de la 8 până după-masă la ora 16, în aşteptare. Nimeni obosit. Doar părinţii care au zăcut pe scaune. Niciun copil nu s-a plâns...Nici jucării nu au avut, dar ce s-au mai jucat. Din foliile de la pachetele cu mâncare au făcut mingi, din pet-urile de apă au făcut săbii...etc.

Într-o secundă m-am întrebat dacă eu pierd timpul. Copilu mi-a multumit că i-am fost alături. E frustrat căci e singurul care nu înţelege limba, mai degrabă ghiceşte ce are de făcut. I-am tradus.

Nu am pierdut timpul !

Deşi eu sunt cea care dacă stau mult prea mult la o coadă , bat ceasul şi spun persoanei care mă întârzie, în mod vădit din motiv de viteză redusă, "tic-tac, tic-tac...ne apucă seara".

Părinţii? Au aşteptat resemnaţi, au fumat, s-au plimbat. Eu am citit, am căscat, am vorbit cu ei, am râs, am turbat, am făcut de toate.

Avem prima centură, cea albă :)) El pentru că a dat examen, eu pentru că am reuşit să aştept.