Originile binelui şi răului. Întrebări retorice.

"Atunci nu ne mai rămâne decât să credem că răul şi binele, norocul şi nenorocul, urâtul şi frumosul sunt în noi şi stau închise acolo până când anumite împrejurări le scot la iveală."

Întotdeauna m-am întrebat ce resort împinge un copil înainte, un copil care creşte în lipsa iubirii, cu lipsa unor repere, cu lipsa unor modele, cu imagini create de proprii receptori. Când nimeni nu îţi spune/arată ce e bine şi ce este rău, cum poţi să ştii ce este binele, ce este rău?

Să fie vorba de moştenire genetică în parte, de ...şi de ce anume în cealaltă parte?

Să fie durerea cea care te ajută să faci alegeri în viaţă? Durerea, amprenta durerii sau amintirea durerii?

Cum ştii?

De ce un mediu care nu-ţi oferă nimic, ba dimpotrivă îţi ia şi ce ai, nu te doboară? 

Ce mecanism ingenios de protecţie construieşte un asemnea copil pentru a răzbi în viaţă!

Să fie Uitarea? Uitarea a tot ce ne-a făcut să ne doară sau doar uitarea durerii.

Se pare că în vremuri tulburi mulţi căutăm răspunsul privind originea binelui şi răului

Când privim în noi suntem vreodată suficient de obiectivi încât să recunoaştem care din cei doi sălăşuitori  au prins rădăcini ce se înfig tot mai adânc în fiinţa noastră? Ce fapte producem ca să îi hrănim?

N-am să ştiu niciodată când sau cum mi-am construit conştiinţa binelui, a răului.

Dacă am făcut cuiva un bine este pentru că am vrut să nu sufere, iar dacă nu am făcut cuiva un rău este pentru că nu am vrut să sufere.(Nu e interesant cum pentru a fi bun  trebuie să pui un "nu" în faţa răului?Să fie vorba despre opţiune, cum spune o prietenă?)

Să faci bine, cred eu, este act intuitiv dacă are rădăcini în tine, iar să faci un rău devine un act conştient dacă nu are rădăcini în tine.

Cel care face rău, fără să aibă conştiinţa binelui va fi ferm convins că tot ce face e de bine.

În noi există atăt binele cât şi răul, doar prin puterea lor asupra noastră ajung să ne definească.

Definiţia binelui este individuală, doar raportările la normele societăţii, religiei, bunului simţ o validează ca definiţie de uz general.

Binele e ceea ce faci şi nu doare, dar mă face să mă simt deosebit, norocos, binecuvântat, fie  prin faptă sau cuvânt.

Răul este ceea ce faci şi doare, fie prin faptă sau vorbă.

De ne ce întrebăm mai des dacă am fost răi decât dacă am fost buni?

De ce strălucire are răul şi nu binele?

Sunt un om bun? Categoric!

Am spus vorbe care au durut? Categoric!

Se pare că am dat în regresie, am ajuns din nou la vârsta de ce-urilor.

(Îmi plac sunetele casei, Copilu cântă în patul meu, în timp ce scriu, " ia caramele, ia caramele/două-două dacă vrei/ ia caramele, ia caramele/ două-două la 5 lei.:) )